Autor 7684 vizualizări


Ce-i uneşte pe Maria Antonescu, Eugen Cristescu, şeful SSI, Constantin Tobescu, şeful Inspectoratului de Poliţie şi Siguranţă, sub regimul Mareşalului, Nicu Ceauşescu, Ion Coman, Regele Carol al II-lea şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza? Căzuţi de la Putere, toţi se confruntă cu  mizeria morală a compatrioţilor:de la laşitatea unora pînă la oportunismul altora.


Mariei Antonescu i s-a tăiat lumina
Maria Mareşal Antonescu, soţia Conducătorului şi preşedinta Consiliului de Patronaj e o vedetă a anilor 1941-1944. Chiar şi o atotputernică, dacă ne gîndim la influenţa discretă, dar fatală, a nevestelor asupra bărbaţilor ajunşi şefi.
La ancheta din 18 aprilie 1946, Avram Bunaciu o pune să povestească unde a fost după 23 august 1944. Din relatarea din celulă a Mariei Mareşal Antonescu, abia întoarsă în România, ca şi soţul, din Rusia, rezultă că o săptămînă a rămas la Snagov, unde şezuse cu Mareşalul. Fără lumină, fără electricitate. Cum nu se mai putea sta în astfel de condiţii, ofiţerii "de la cabinetul lui bărbatul meu" o sfătuiesc să meargă la Herculane. Pleacă cu automobilul din Bucureşti, dar, la Herculane, comandantul jandarmilor îi spune că-i imposibil să treacă spre Orşova.

De aici începe calvarul celui căzut din piscul Puterii, genial descris de Shakespeare în Regele Lear.
Povesteşte Maria Mareşal Antonescu:"Am ajuns la Tg. Jiu şi nu ştiam unde să mă duc. Secretara mea, d-na Negulescu, a zis să mă duc să văd poate ne primeşte d-na Iunian. Ea m-a primit. A fost foarte gentilă. M-a primit în casă. Cum m-am dus acolo, am căzut bolnavă şi a chemat doctorul. După o săptămînă, dl prefect mi-a trimis vorbă că trebuie să părăsesc Tg. Jiul şi să plec în altă parte. Să mă duc la ţară. Unde să mă duc, cînd nu cunoşteam pe nimeni? Doamna Iunian a zis: ŤEu am o cunoştinţăť. Prefectul a zis că este la Roşia o proprietate unde m-aş putea duce. Acolo, într-o rîpă, era o casă, de unde au ieşit două doamne, care mi-au spus că nu mă pot primi: ŤDoamnă, avem copii, suntem zece persoane, este imposibil să vă primimť. Am plecat la Negoeşti. Doamna Staicu a fost foarte surprinsă şi, după o săptămînă, au venit un colonel rus şi un ofiţer de jandarmi, care m-au arestat. De acolo, m-au dus la Tg. Jiu, la Haţeg; apoi la Ştefăneşti am stat zece zile, după aceea la Dobreşti am stat două zile; m-au adus apoi aici, în Bucureşti, în Aleea Zoe, o săptămînă; apoi în str. Mussolini, două luni; apoi în str. General Manu, 4 luni. La 18 martie 1945, am plecat în Uniunea Sovietică. Am plecat cu doamna sîrbă, care era închisă".

Un gest de laşitate inutil
Drumul Mariei Mareşal Antonescu nu întrece în avataruri-maşini şi gazde schimbate, cereri la noii stăpîni, respinse categoric, deşi beneficiaseră de ajutor, trădători infecţi-pe cel al altor doi atotputernici din anii 1941-1944:Eugen Cristescu, şeful SSI, şi Constantin Tobescu, şeful Siguranţei din Inspectoratul General al Jandarmeriei.

Maria îşi trăgea puterea din postura de nevastă a Mareşalului. De ea depindeau într-o oarecare măsură promovările şi dizgraţiile nomenclaturii antonesciene, salvarea de la lagăr, deportare sau puşcărie. N-o putem considera stăpînă pe vieţile altora. Ca să nu mai spunem că nu ordona direct, n-avea structuri militare sub călcîi. Altfel stau lucrurile cu cei doi. Lucrau în domeniul Siguranţei Naţionale. De ei depindeau trimiterea în lagăr sau chiar la moarte, punerea sub supraveghere, eliberarea sau domiciliul forţat. Instituţiile conduse de ei funcţionau pe principiul comenzii militare. Subordonaţii luau poziţia de drepţi cînd îi vedeau, ba chiar şi cînd îi ascultau la telefon.

Şi cu toate acestea, Eugen Cristescu şi Constantin Tobescu trec, după 23 august 1944, printr-un calvar mult mai umilitor decît cel al Mariei Antonescu. Un calvar semnificativ  pentru mizeria morală a firii umane  în varianta sa moldo-valahă. Ca şi Maria Mareşal Antonescu la ancheta din subsolul Ministerului de Interne,   Eugen Cristescu şi Constantin Tobescu sunt puşi să relateze ce-au făcut după ce-au aflat că Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost arestaţi. Potrivit mărturiei şefului SSI, care e mai pătrunzător oricum decît şeful Siguranţei, se aflau în şedinţă cu şefii de secţie pentru "aranjarea acestei retrageri în Ardeal", cînd a fost sunat de Constantin Tobescu, de la Jandarmerie, să vină pînă la el. Pe cînd se afla la generalul Tobescu, şeful SSI a primit un telefon de la un agent al său la Palat care i-a zis că-i ceva în neregulă.

În relatarea lui Eugen Cristescu urmează un pasaj care are nevoie de o mică lămurire înainte de a fi reprodus. Chemat la Palat după arestarea Antoneştilor, generalul Piky Vasiliu, pe numele său oficial Constantin (Piki) Vasiliu, comandantul Jandarmeriei, e şi el arestat. Brav român, el se oferă de îndată să-i servească pe noii stăpîni. Gest de laşitate inutil, deoarece, pînă la urmă, Piki Vasiliu tot a fost condamnat la moarte şi executat. Complotiştii, băieţi isteţi, îi cer să fie un soi de momeală pentru cei rămaşi încă liberi. Piki Vasiliu îi cheamă la telefon să vină la Palat, vorbind în numele Mareşalului, care, vezi Doamne! nu li se poate adresa direct.

Trucul, deşi de doi bani, ţine la mulţi. Nu merge însă cu vulpoiul de Eugen Cristescu. Scena e descrisă de însuşi şeful SSI la ancheta din 14 aprilie 1946:

"În acelaşi timp, am primit un telefon din partea g-ralului Vasiliu, în cabinetul g-ralului Tobescu care mi-a spus că: ŤD-l g-ral Sănătescu te cheamă să vii la Palatť. I-am răspuns: ŤD-le g-ral, d-ta ştii foarte bine că sunt legat sub ordinele mareşalului Antonescu, că n-am luat niciodată contact cu Palatul, de cînd conduc acest Serviciu, şi că nu mă pot duce la Palat fără autorizaţia lui. Dacă d-l Mareşal se găseşte acolo, te rog pune-l imediat la telefon ca să-mi vorbeascăť. G-ralul Vasiliu mi-a spus: ŤD-l Mareşal e aici şi zice ca să viiť. I-am răspuns: ŤPune-l, te rog, la telefonť. Conversaţia s-a închis, însă eu am văzut că g-ralul Vasiliu era foarte emoţionat şi că se găsea într-un loc inconvenabil".

De la Inspectoratul General al jandarmeriei, Eugen Cristescu pleacă la Legaţia Germaniei, unde-susţine el în faţa anchetatorului-  "intenţionam să cer nişte vize", deoarece "aveam paşapoartele la mine pentru plecarea, prin Germania, în Elveţia". Evident, cu nevastă-sa şi cu Constantin Tobescu. Interesant de consemnat precizarea că s-a dus la Legaţia Germaniei "cu 2 maşini şi cu 4 agenţi, aşa cum mergeam totdeauna". După ce nemţii îi confirmă lovitura de stat, şeful SSI se apucă să-şi caute nevasta la telefon. O găseşte şi o cheamă la Legaţie. Mai e nevoie doar de vize pentru a o şterge din ţară. Secretarul Consulatului întîrzie. Venind şi Tobescu la Legaţie, se înţeleg să revină după vize a doua zi, pe la 9 dimineaţa. Hotărăsc, totuşi, să nu doarmă, pe la casele lor, ci în casa socrului unuia din directorii săi, Trohani.

La sfatul colaboratorului, Eugen Cristescu decide să nu doarmă acasă, ci în apartamentul socrului lui Trohani, care socru era plecat din Bucureşti:
"Ne-a adus Trohani de mîncare şi am rămas acolo peste noapte, să ne sfătuim ce avem de făcut. Tobescu s-a culcat pe o dormeză, într-o cameră, iar eu cu nevastă-mea în altă cameră. Natural că n-am mai dormit, deoarece pe Calea Victoriei era un zgomot infernal de maşini, şi noi eram într-o stare de permanentă surescitare".

A doua zi, 24 august 1944, pentru c-a fost bombardamentul nemţesc, Cristescu şi Tobescu nu s-au mai dus la Legaţia germană. Împreună cu soţia lui Cristescu, au mers pe jos pînă la statuia "Maria Rosetti" şi  au coborît în subsolul locuinţei comandorului Aurel Teodoru, unde au rămas, de teama bombardamentelor, toată ziua de 24 august 1944 şi toată noaptea de 24 spre 25. În dimineaţa zilei de 25, îl cheamă telefonic pe fratele său, Mircea, care-i ia cu maşina şi-i duce la Joiţa, unde avea casa. Tobescu se întoarce la Bucureşti, "ca să caute pe nevasta lui şi ca să-şi ia ceva lenjerie şi haine", iar Cristescu pleacă din casa lui la casa unei rude a nevestii.
Din teama de a nu fi arestat, probabil.

De la vilă la casa unei babe
Colac peste pupăză, în după amiaza lui 25 august 1944, "Tobescu s-a întors de la Bucureşti, fără a fi găsit nici soţia, nici bagajul" şi "îmbrăcat în uniformă". Deruta e categorică. Atotputernicul şef al Siguranţei nu-şi mai găseşte nevasta şi, culmea, deşi trebuia s-o şteargă ca să nu fie arestat, îşi pune uniforma. Pe 26 vine de la Bucureşti şi nevasta lui Cristescu.

Soluţia cu plecarea cade. Întoarcerea armelor îl face nedorit pe Cristescu, român fiind, în Germania. Împreună cu Tobescu hotărăsc să rămînă în ţară, dar să plece din Bucureşti, pînă se vor mai linişti apele. Pe 26, la ora 2, cei doi se îndreaptă spre Piteşti, cu maşina condusă de şoferul lui Cristescu,   Gheorghe Cojocaru. Semn că unii mai pariau pe ei. Cristescu e însă fără nevastă. Explicaţia:
"Avusesem foarte dese discuţii cu soţia, în ziua precedentă, care nu voia să se despartă şi vroia să plece împreună cu mine, dar cerea să plece şi cu fata ei, Aida Golici, ceea ce era cu totul inconvenabil la un drum cu o destinaţie necunoscută. Pînă la urmă, soţia a rămas la Joiţa, urmînd ca apoi să se mute la Bucureşti".

În astfel de împrejurări, familia e supusă la testul de anduranţă. Unele neveste rezistă şi rămîn alături de cel căzut în chip necondiţionat. Altele cad psihologic sau chiar moraliceşte.

Urmînd destinul tuturor celor prăbuşiţi de la Putere, Cristescu şi Tobescu se angajează pe drumul aiurelilor absolute o dată cu plecarea din Bucureşti. Trec de Piteşti, de Râmnicu Vîlcea şi o iau spre Tîrgovişte "ca fiind un ţinut mai depărtat de Bucureşti şi să ne adăpostim, un timp acolo". Făcîndu-se seară, hotărăsc să doarmă în casa şoferului, o cameră-cum se va vedea-practic nelocuibilă. E greu de imaginat că mai înainte cu vreo săptămînă, Eugen Cristescu, cel care se deplasa cu două maşini şi cu patru agenţi drept escortă, ar fi admis, şi să-i facă o vizită surorii şoferului său. Acum ajuns la mîna slujbaşului său, accepta să doarmă într-o cameră de la ţară, ca vai de capul ei, împreună cu şeful Siguranţei.

A doua zi, pe 27 august 1944, decid să nu mai meargă la Tîrgu Jiu. Se întorc la Rîmnicu Vîlcea, şi dau s-o ia spre Curtea de Argeş, dar cum jandarmii le spun că drumul e impracticabil pentru maşini, o iau spre Piteşti şi de acolo, prin Cîmpulung, în regiunea de munte Cîmpulung-Rucăr.

În astfel de împrejurări, marea problemă a celui căzut e să găsească oameni de încredere printre cei cărora le-au fost şefi sau pe care i-a ajutat. Situaţie destul de grea, deoarece nici un alt om de pe lumea asta nu-i mai vulnerabil la psihologii decît atotputernicul zilei. În chip automat, între un om de caracter, care nu-l laudă şi o lichea, care-l linge, atotputernicul alege licheaua. Un adevăr ce se va confirma în chip strălucit în cazul lui Eugen Cristescu. Disperat să găsească un om de încredere, şeful SSI va face o eroare fatală de alegere. Povesteşte el anchetatorului din 14 aprilie 1946:

"Mi-am adus aminte, pe drum, că la Cîmpulung se găseşte refugiat de bombardamente, împreună cu familia, inginer Bugheanu, inspector general la Direcţia Întreprinderilor din Ministerul de Interne, şi care, în timpul războiului, fusese mobilizat ca locotenent, la mine, la Serviciu şi însărcinat o bucată de vreme, cu conducerea garajului. Cum acest inginer îmi era extrem de obligat, deoarece eu l-am numit în funcţie la Ministerul de Interne, eu l-am apărat, de multe ori, la Minister, pentru că era un tip violent; eu l-am mobilizat la Serviciu şi i-am dat diferite avantagii. M-am gîndit că, poate, inginerul Luca Bugheanu ne poate caza la Cîmpulung".

Şefii serviciilor secrete au faima de a fi cinici în cîntărirea celorlalţi. Alegîndu-l pe inginerul Bugheanu, Cristescu s-a gîndit, aşadar, la cîte servicii i-a făcut respectivului. Din viaţă el ar fi trebuit să ştie că loialitatea e una şi recunoştinţa e alta. Serviciile făcute cuiva nu înseamnă automat garanţia că şi el te va ajuta la ananghie. Cazul lui Luca Bugheanu e o dovadă. Nu peste mult timp, şeful spionilor români va fi obligat să-i spună protejatului:"Ticălosule, tu ne-ai vîndut!". Pînă atunci, însă, pînă în 24 septembrie 1944, cînd Cristescu şi Tobescu sunt arestaţi, avatarurile de după cădere nu stau o clipă locului.

Inginerul Luca Bugheanu nu e la Cîmpulung. Cristescu merge la Bugheni, comuna din care e originar fostul său subordonat. Nu e nici aici. I se spune că-i refugiat într-o altă comună, Satu Lung. Împreună cu Tobescu, şeful SSI se duce după el, cerîndu-i "să ne plaseze provizoriu". Bugheanu merge cu ei la "un inginer prieten, pe care nu l-am găsit acasă". În lipsă de altceva mai bun, sunt plasaţi "la o babă care avea o casă destul de bună". Stau aici în noaptea de 27 spre 28 august 1944.

Cît de uşor uită oamenii politici
Trecuseră cinci zile de la lovitura de stat. Venise momentul să intre în legătură cu noii stăpîni ai ţării, mai precis cu acei noi stăpîni, cărora le făcuse servicii. Primul gînd se îndreaptă spre Ion Mihalache. Graţie unui telefon conspirativ dat de Luca Bugheanu, fugarii merg la Topoloveni, la Mihalache. De aici, pleacă împreună cu Mihalache la Dobreşti, unde iau prînzul. "La masă au fost 12 persoane printre care şi dr. Lupu, care era bolnav"-ţine să precizeze Eugen Cristeascu.

Ion Mihalache se număra printre noii atotputernici ai  zilei. Îşi permitea să dea prînzuri de douăsprezece  persoane, să aibă mai mulţi secretari. Nu va dura mult nici puterea lui. În vara lui 1947, peste trei ani, deci, îi va veni şi lui rîndul să intre în moara Căderii. Anterior, cînd era atotputernic, Eugen Cristescu îi ajutase pe Mihalache, pe Maniu şi în general Opoziţia. Noii ştabi n-aveau cum să nu-i ştie gesturile sale de bunăvoinţă. Şeful SSI nu cerea altceva decît o tratare corectă a cazului său. Se va vedea de îndată că oamenii politici sunt dotaţi cu o facultate rară:cea de a uita uşor. Mihalache îi promite lui Cristescu tot sprijinul. Cum are să constate însă şeful SSI, se mulţumeşte să-i trimită lui Maniu, a doua zi, o scrisoare, care şi aceea "nu era în termeni hotărîtori şi nu cerea o apărare precisă şi pozitivă a soartei mele".
De asta, Cristescu avea să-şi dea seama mai tîrziu. Acum însă, în 29 august, după prînz, e convins că Maniu îl va ajuta. Pleacă la Bucureşti "ca să văd care-i situaţia, împreună cu inginerul Bugheanu".

În Capitală, Cristescu îşi deleagă nevasta să alerge în dreapta şi-n stînga. Nevastă-sa merge de două ori la Maniu. Liderul ţărănist răspunde ca orice om politic, "Să nu ai absolut nici o grijă", transmiţîndu-i să stea departe de Bucureşti "pînă cînd se vor linişti lucrurile". Tot nevastă-sa, pe 30 august, cere audienţă la generalul Aurel Aldea, răsplătit cu postul cheie de ministru de Interne pentru implicarea în complotul anti-antonescian. În aşteptarea răspunsului la atîtea intervenţii, şeful SSI pleacă de la Joiţa la Bucureşti împreună cu Constantin Tobescu, Bugheanu, fratele său, Mircea şi şoferul Gh. Cojocaru. Doarme în noaptea de 29 spre 30 august 1944 la Tobescu acasă. A doua zi se pune pe aşteptat. Deşi secretarul lui Mihalache urma să-l sune pe la 11, la 2 Cristescu nu primise nici un telefon. Între timp, îi vine ştirea că ruşii au intrat în Bucureşti. Îngrijorat, nu mai aşteaptă rezultatul audienţei la generalul Aldea şi, cu o maşină particulară, "pe care eu o cumpărasem, dar n-o plătisem încă", pleacă din nou din Bucureşti. La volan e acum însuşi Constantin Tobescu, fostul şef al Siguranţei. Şoferul se convinsese probabil că şeful lui nu mai avea nici o şansă de a reveni la putere! Lîngă şoferul Constantin Tobescu stă nelipsitul inginer Luca Bugheanu. Pe bancheta din spate, lîngă geamantane, ia loc Eugen Cristescu. Bizar încărcată-avînd ca şofer pe un fost şef al Poliţiei de Siguranţă şi ca pasager pe un fost şef al Serviciului Secret Român, maşina o ia spre Chitila "însă nu pe şoseaua naţională, ci pe una alăturată ca să nu trecem prin controlul de jandarmi". Trec prin pădurea Rîioasa şi ajung de unde au plecat:la bătrîna din Satu Lung! În dimineaţa lui 31 august, fugarii o şterg şi din Satu Lung. Dorm o noapte la un dispensar comunal de lîngă Voineşti pentru ca a doua zi, abandonînd maşina, să ajungă cu o căruţă (Cristescu, Tobescu şi geamantanele) în comuna Voineşti, la inginerul silvic G. Popescu, proprietar de vilă. "El nu era acasă, era numai nevasta lui" şi, recomandaţi de acelaşi omniprezent Bugheanu, foştii se instalează într-o cameră.

"În această casă, fără să ne deplasăm deloc şi fără să luăm contact cu nici o persoană străină, am stat pînă la 24 septembrie"-mărturiseşte Eugen Cristeascu.
Timp de aproape o lună, cît Eugen Cristescu şi Constantin Tobescu stau închişi în casă, inginerul Bugheanu vine şi pleacă, obligîndu-ne să ne întrebăm cum se facea că-şi permitea să piardă atîta timp şi atîta energie. De fiecare dată, la întoarcerea din raidurile la Bucureşti, le zicea fugarilor numai prostii, într-un efort străveziu de a-i face să plece. Ultima oară, chiar le spune c-ar fi bine s-o şteargă, "sau cel puţin g-ralul Tobescu să plece pentru că el era mai mult urmărit de jandarmi, care se interesau foarte mult de el". Mai uşor de impresionat, fostul şef al Poliţiei de Siguranţă "s-a hotărît să plece la Bucureşti, chiar să se predea". "A renunţat în urmă la acest proiect, rămînînd încă cîteva zile".

Nevasta Şefului SSI continuă să bată  pe la uşile mai marilor zilei. Intervenţia la noul ministru de Interne, Aurel Aldea, rămîne fără rezultat. Într-o scrisoare trimisă prin G. Popescu, angajat în naveta Voineşti-Bucureşti, ea comunică soţului că  Iuliu Maniu, cu care a discutat din nou, îi transmite să stea departe de Capitală "o bucată de vreme". Culmea bizareriei, liderul ţărănist îi prevesteşte (parcă ar fi fost vrăjitoarea Pruna) că ei, soţii Cristescu, "vor fi mai fericiţi decît pînă acum". Pentru a ajunge la aşa ceva, e nevoie ca el, Cristescu, să aştepte semnalul de a reveni la Bucureşti.

În dimineaţa lui 24 septembrie 1944, legendarul inginer Bugheanu bate la geamul unde dormeau cei doi (era un semnal) şi, după ce i se deschide, îi anunţă c-a venit cu nişte jandarmi.
Îi denunţase!

Casa era practic înconjurată. După cei doi, venise o echipă condusă de lt. Col. Teodorescu de la Poliţia de Siguranţă din Inspectoratul General al Jandarmeriei, un maior de la Serviciul de Contrainformaţii al Statului Major şi  nişte agenţi de la Jandarmerie şi de la Statul Major.
Povesteşte Eugen Cristescu:
"Ne-am făcut bagajele, ne-am luat rămas bun de la gazdă şi am plecat jos, unde ne aşteptau trei maşini".

Sunt duşi la Cîmpulung, la Legiunea de jandarmi, şi, de acolo, la Bucureşti, pe drumul Piteşti-Capitală. La 20 de kilometri înainte de Bucureşti le iese-n cale într-o maşină colonelul Almăjan "care, fîstîcit, ne-a făcut o expunere că g-ral Mihail nu se găseşte în Capitală, aşa că n-o să pot să-l văd azi, ci mîine".
Cristescu se prinde însă că-i un truc. În realitate, îi duceau la Bucureşti, ca să-i aresteze. Potrivit mărturiei sale de la anchetă, a stat la închisoarea militară pînă la 12 octombrie 1944, cînd a fost predat ruşilor.

Cînd Nicu Ceauşescu aşteaptă un elicopter care nu mai vine
Pe 22 decembrie 1989, Nicu Ceauşescu era prim-secretar la Sibiu. Rătăcirea sa de după cădere se conturează pregnant din declaraţiile la anchetă, dar mai ales din mărturiile Danielei Vlădescu, iubita din decembrie 1989. La 7 dimineaţa, cînd regimul mai era în picioare, îl sună mama, Elena Ceauşescu, pentru a se interesa dacă la Sibiu e linişte. O oră mai tîrziu, la 8, e rîndul lui Ilie Ceauşescu, unchiul de la Armată, să-i dea un telefon. Spre deosebire de mamă, unchiul îi spune că "armata nu mai poate stăpîni situaţia". Neliniştit, Nicu îl sună pe Tudor Postelnicu, ministrul de Interne. Acesta îi spune că-n Piaţă sunt peste 70.000 de persoane. Despre el, fostul ministru de Interne declară că-i gata "să meargă pînă la moarte" pentru a-l apăra pe Nicolae Ceuşescu. Timpul se scurge sălbatic, sporind tensiunea.

Pe la 12, Nicu primeşte un telefon de la Ana Mureşan, cu o informaţie pe care-zice Nicu-o ştia:Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit cu elicopterul. Totuşi, el pune mîna pe telefon şi cere Cabinetul lui Ion Coman. Secretarul acestuia, Diaconu, îl anunţă că "în sediul CC au pătruns demonstranţii şi că părinţii mei au plecat într-o direcţie necunoscută". Ştirea e confirmată-declară Nicu Ceauşescu la interogatoriul din 30 decembrie 1989-de Ilie Ceauşescu, care-i spune c-a trimis un elicopter să-l ia. Însoţit de şase ofiţeri de Securitate, încă primul secretar pleacă la Aeroport, dîndu-şi seama că nu mai are nici un rost să mai rămînă în sediul pe cale de a fi luat cu asalt de către demonstranţi. Aici el se pune pe aşteptat elicopterul. Neliniştea sa e fără dubii:

"Precizez că din cînd în cînd mergeam la turnul de control al aeroportului".
Vehiculul salvator întîrzie. În jur, creşte tensiunea. Pînă la paroxism. Soseşte între timp şi Daniela Vlădescu. Nicu o sunase la 12.30, spunîndu-i să ia o maşină şi să vină la aeroport cu bagajele şi cîteva lucruri de ale lui. Renunţase la elicopter.  Spera să se îmbrace în cursa normală TAROM de Bucureşti. "Maşina mea era dusă la garaj pentru a se i revizui farurile"-declară Daniela Vlădescu la interogatoriul din 4 ianuarie 1990. "Stînd pe aeroport - precizează Nicu, am aflat că avionul nu plecase din Bucureşti". Unii îl sfătuiesc să nu meargă în Capitală. Nicu respinge sfatul. Decide să plece la Bucureşti. Voia, sărmanul, să se pună la dispoziţia noilor autorităţi! Nu bănuia că, în scurt timp, Televiziunea Română, devenită gură de foc a diversiunii mediatice, difuza ştiri despre cum a ordonat el măcel în Sibiu şi, mai ales, despre cum a luat el copii drept ostatici (!). Mărturiseşte Daniela Vlădescu:
"Am hotărît atunci să mergem cu maşina mea înapoi la Bucureşti".

Cum se întîmplă de regulă în astfel de împrejurări, femeile îşi păstrează sîngele rece, pierdut de bărbaţii pînă atunci autoritari. Daniela Vlădescu merge la garaj cu unul dintre însoţitori, ia maşina (nu se ştie dacă farurile fuseseră revizuite) şi porneşte spre aeroport să-l ia pe Nicu. Însoţitorii nu dezmint condiţia de slugi fricoase:

"Nici unul dintre însoţitori nu a vrut să meargă cu noi".     Cu "autoturismul marca Oltcit nr. 4-B-312, condus de prietena mea, Vlădescu Daniela" (declaraţia lui Nicu), fostul şef al judeţului, atotputernicul fiu al lui Nicolae Ceauşescu o porneşte spre Bucureşti.
În maşină sunt bagajele lui şi ale iubitei.
Ce-au făcut pe drum?

"Am discutat despre ceea ce aveam de făcut odată ajunşi la Bucureşti. El nu ştia dacă mai poate telefona pe telefoanele speciale ca să ia legătura cu guvernul nou constituit, dar ştia că va afla în vreun fel cum să ajungă să vorbească". (Daniela Vlădescu)

Şi Nicu şi Eugen Cristescu încearcă să intre în legătură cu noii stăpîni ai ţării. Nu neapărat pentru a-şi salva pielea. Amîndoi se ştiu apropiaţi prin anumite gesturi anterioare de regimul instalat pe ţăndările regimului anterior. Şeful SSI pariază pe Iuliu Maniu. Nicu Ceauşescu, pe Ion Iliescu. Şi unul şi celălalt sunt marcaţi de un defect esenţial:nu sunt sceptici în materie de fire umană. Dacă ar fi avut măcar un dram de metafizică, ar fi realizat că noilor stăpîni numai la ajutorarea foştilor nu le stătea gîndul. La rîndul lor, Iuliu Maniu şi Ion Iliescu erau angajaţi în lupta pentru putere. Un gest amabil faţă de un fost se anunţa riscant. Iuliu Maniu ar fi fost acuzat de comunişti că dă o mînă de ajutor unui fascist. Ion Iliescu ar fi fost atacat de anticomuniştii ocazionali că vrea să salveze "odrasla dictatorului".

Mult mai important, bătălia dintre foştii aliaţi cere sacrificarea nemiloasă a foştilor. Eugen Cristescu era deja condamnat să devină subiect de ciorovăială între ţărănişti şi comunişti. Nicu Ceauşescu urma să fie ţapul ispăşitor pentru neocomuniştii parveniţi la şefia ţării.

Seara, pe la 7 şi jumătate, maşina e oprită de un baraj în dreptul aeroportului Otopeni. Nicu e recunoscut, urcat într-un aubotuz şi dus la televiziune. Aici e înfăţişat lumii, în direct, ca un ticălos. Înjunghiat de un necunoscut (rămas şi acum aşa!), e dus la Spitalul Militar Central, unde e păzit de un soldat pe jumătate analfabet.

Ion Coman în căruţă
Spre Bucureşti vor să plece şi Ion Coman, secretar al CC al PCR cu Armata şi Securitatea, şi Cornel Pacoste, prim-secretar al judeţului Timiş. Ion Coman a venit pe 17 decembrie 1989 la Timişoara, trimis de Ceauşescu pentru a coordona politic operaţiunile de restabilire a ordinii. Călătorise de la Bucureşti în acelaşi avion cu membrii echipei de militari:Victor Stănculescu, Ştefan Guşe. Pe 22 decembrie 1989, după plecarea elicopterului de pe Comitetul Central, avionul militarilor decolează spre Bucureşti. Şeful de Stat Major Ştefan Guşe se grăbea să se explice la TVR, care-şi dăduse jos salopeta pentru a-şi pune şorţul de slujitoare a noii stăpîniri. Ca şi Nicu Ceauşescu, Ion Coman vrea să ajungă la Bucureşti. Timişoara e în haosul tipic entuziasmului fără motiv. Coman şi Pacoste nu mai au cu ce să meargă la aeroport. Nicu mai beneficiase de maşina Comitetului judeţean, mai întîi, şi de cea a iubitei, mai apoi. Aşa cum mi-a povestit Ion Coman la un dialog TV pe seama cărţii sale "Războaie în timp de pace", cei doi au luat-o pe jos pînă la aeroportul Timişoara. Cale destul de lungă. Ajunşi aici, au constatat că nu vine şi nu pleacă nici un avion. Ca şi Nicu Ceauşescu, de altfel. Ieşiţi la şosea, au găsit o ocazie.
O căruţă!
Cu acest mijloc, cei care nu se coborau o clipă din maşina de serviciu cu şofer, au mers pînă la Remetea.
S-au grăbit să ia de aici trenul.
În gară, deoarece aveau tren mult mai tîrziu, Cornel Pacoste a intrat într-un dialog sincer cu un grup de revoluţionari prea însufleţiţi ca să nu fie beţi. Mai de voie, mai de nevoie, au plecat cu grupul la Timişoara, mai precis la Operă, unde domnea balamucul inevitabil vremurilor de deconstrucţie.
Aici, Ion Coman a fost arestat de militarii pe care-i avusese pînă atunci în subordine. A fost dus la o Unitate Militară şi închis în camera de convorbiri cu delegaţiile Armatelor din Tratatul de la Varşovia, singura cameră prevăzută cu lacăt. După mai multe zile a fost dus cu un avion special la Bucureşti. Pe drum i s-au pus cătuşe iar la toaletă a mers păzit de un soldat cu puşca.

Un deceniu de glorie sub fundul unui grănicer
Pe 14 iunie 1948, Carol al II-lea cumpără la Esturial, în Portugalia, Villa del Sol. E un nimeni. Chiar dacă unul cu bani. Şi totuşi, de dimineaţa pînă seara el se joacă de-a Regele. Primeşte în audienţă, cere românilor vizitatori să-i facă reverenţe Duduiei (care nu mai e acum Lupeasca, pur şi simplu, ci Alteţa Sa Regală, prinţesa Elena de România), îl foloseşte pe Ernest Urdăreanu ca şambelan. E partea de sus, fals strălucitoare, a tragediei de care Carol nu-i conştient. Partea de jos, amară, cumplită, o găsim într-un alt fapt. După abdicarea lui Carol al II-lea, cei doi ajung în Spania. Pentru a trece ilegal din Spania în Portugalia, cuplul alege o filieră de contrabandă. Pe 3 martie 1942, după ce au reuşit să fugă de la hotelul Andaluzia Palace din Sevilla, nu fără acceptul tacit al spaniolilor, cei doi se urcă, pentru a trece în Portugalia pe furiş, în maşina unui contrabandist. Omul îi înghesuie sub bancheta din spate. Pe drum, pentru a nu avea probleme cu grănicerii, contrabandistul ia în maşină pe un lucrător de la frontieră. Acesta se aşează pe bancheta sub care Majestatea Sa Regele şi Alteţa Sa Regală Principesa Elena a României şedeau strînşi unul lîngă celălalt.
Un deceniu întreg, un deceniu de glorie din Istoria României-ca să ne exprimăm în termenii odelor din 8 iunie 1940-şedeau sub fundul unui grănicer!

De calvarul de după cădere nu e scutit nici Alexandru Ioan Cuza. Desigur, conspiratorii sunt mult mai boieri decît cei din august 1944 sau din decembrie 1989. Surprinde, cercetînd Lovitura de stat din 10/11 februarie 1866, absenţa hăituirii celui căzut şi a anturajului său. Ceva asemănător s-a petrecut şi după debarcarea lui Carol al II-lea. O altă explicaţie decît cea a cavalerismului, o dată interesul, cel care guvernează relaţiile de Putere. Cuza a fost detronat de adversari recunoscuţi. Carol al II-lea e dat jos de pe tron de Ion Antonescu, perceput de opinia publică drept adversar neîmpăcat al regimului carlist. Ca atare, oamenii noului regim n-aveau nevoie să se legitimeze drept adversari ai fostului regim prin acte de exagerată antipatie.

În decembrie 1989, lucrurile stau altfel. Noii şefi ai ţării sunt comunişti, ca şi Nicolae Ceauşescu. Pentru a rămîne la Putere, ba chiar şi pentru a nu avea şi ei soarta celor căzuţi, aceşti nomenclaturişti de mîna a doua, alături de capii Armatei, ai Miliţiei şi Securităţii, găsesc în zelul afişat al urii mijlocul de a se salva.
Cu toate acestea, prin raportare la condiţia de dinaintea Loviturii de stat, se poate vorbi şi în cazul lui Alexandru Ioan Cuza de calvarul de după cădere.
Astfel, după semnarea actului de abdicare (la 5 dimineaţa), Domnitorul e scos din Palat printre două rînduri de soldaţi întorşi cu spatele. Practic, arestatul e îmbrăcat în haine civile. Urcat într-o trăsură, trasă de cai cu copitele bandajate, e dus la casa lui Costantin Ciocîrlan, un negustor care fusese închis de Cuza. Prima grijă a complotiştilor a fost să pună mîna pe arhiva domnitorului, aflată în apartamentul secretarului său personal, Baligot de Beyne, lăsat să plece din palat.  În aceeaşi zi, spre seară, e dus la Cotroceni, unde îşi poate vedea membrii familiei (care se refugiaseră la doctorul Carol Davilla). Păzit de căpitanul de artilerie Anton Costescu şi de unul dintre conjuraţi, Stan Popescu, fostul domnitor e vizitat de secretarul său, Baligot de Beyne, de căpitanul Constantin Silien şi de consulul francez la Bucureşti, F. Tilloz. Acesta din urmă voise să verifice dacă arestatul nu fusese lichidat. Oaspetelui, Cuza îi declară că, oricum, şi el ar fi intenţionat să se retragă.
Alţi atotputernici sunt, după cădere, arestaţi pe loc sau împuşcaţi.
Nu putem vorbi în cazul lor de un calvar.
Calvarul e trăit de cei care văd cu ochii lor mizeria morală a celor din jur.