Autor 18768 vizualizări


Cu ocazia tricentenarului inaugurării domniilor fanariote în Ţara Românească, observăm, lucru deloc surprinzător, că în conştiinţa românească secolul fanariot este asociat cu o perioadă nefastă, în care Poarta otomană, domnitorii străini, războaiele frecvente şi calamităţile naturale s-au înţeles parcă să pustiască Principatele. Această percepţie profund negativă îşi are originea în istoriografia tradiţională, în care perioada apare ca o cezură majoră, concretizată în modificarea regimului politic al Ţărilor Române.

„Veacul negru”, după cum este numit secolul al XVIII-lea într-un manual de istorie din 1878, este descris ca o înşiruire de nenorociri care au distrus conştiinţa identităţii românilor. Istoricii secolului al XIX-lea, care au încercat să se apropie de lumea occidentală prin negarea tuturor elementelor orientale ale societăţii româneşti, au scos în evidenţă tarele sistemului fanariot: domnii scurte, obţinute de la Poartă în urma unor sume importante de bani, creşterea excesivă a obligaţiilor economice către Imperiul otoman, dezintegrarea armatei naţionale, generalizarea corupţiei în administrarea ţării, afirmarea culturii de limbă greacă în defavoarea limbii române etc. În contextul afirmării istoriografiei ştiinţifice, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, are loc o reabilitare a domniilor fanariote, insistându-se pe tentativele de reformă iniţiate de unii domni luminaţi precum Constantin Mavrocordat şi Grigore al III-lea Ghica. Cu toate acestea, ideea de perioadă distinctă, marcată de un sistem politic viciat, rămâne dominantă. Astăzi, istoricii evidenţiază mai degrabă continuităţile dintre secolul al XVIII-lea şi veacurile precedente. Astfel, se vorbeşte despre o perioadă „prefanariotă” sau „protofanariotă” (Florin Constantiniu) sau se propune o datare mai timpurie a începutului domniilor fanariote în 1659 (Andrei Pippidi). Pentru istoricul Bogdan Murgescu, secolul al XVIII-lea nu a fost decât o parte componentă a unei perioade mai lungi de integrare economică şi politică a Ţărilor Române la periferia lumii otomane. Istoricii concordă însă asupra faptului că în secolele XVII-XVIII dominaţia otomană asupra Ţărilor Române se accentuează.

Un veac de urgii: războaie, epidemii şi cutremure

Să revenim însă la imaginea de „epocă întunecată” a secolului al XVIII-lea. Mai putem oare să ne referim astăzi la acest secol în termenii unei perioade dezastruoase pentru Ţările Române? Fără a răspunde direct la această întrebare, putem totuşi să spunem că secolul fanariot a coincis cu o agravare a „problemei orientale” în condiţiile în care Imperiile Ţarist şi Habsburgic îşi intensifică atacurile împotriva Porţii în cursa acaparării teritoriilor sale. Este deci o perioadă de confruntări militare care se desfăşoară în principal pe teritoriul românesc. Criza cu care se confruntă Poarta are repercusiuni asupra caracterului regimului de guvernare din Ţările Române care tinde să devină unul autoritar, dependent de anturajul sultanului.


Acest lucru se întâmplă, pe de o parte, deoarece sultanul avea nevoie ca pe tronul Principatelor să se afle persoane de încredere care să-i susţină cu abilitate interesele în faţa puterilor străine, să acţioneze ca un fel de informatori. Pe de altă parte, Principatele erau solicitate să susţină material desele campanii militare pe care otomanii erau obligaţi să le poarte împotriva austriecilor şi a ruşilor. Altfel spus, era nevoie ca pe tronul Moldovei şi Munteniei să se afle persoane capabile să coordoneze aprovizionarea armatei sultanului. Cele mai potrivite persoane pentru a îndeplini aceste obligaţii s-au dovedit a fi cu precădere marii dragomani greci. Trebuie subliniat că aceşti domni erau funcţionari ai Imperiului, ceea ce exprimă tocmai tendinţa otomanilor de a asimila Ţările Române teritoriilor Imperiului, fără însă a pune definitiv în practică această concepţie, după cum remarcă istoricul Mihai Maxim. În al doilea rând, rivalitatea dintre familiile fanariote la cumpărarea domniei în Principate şi corupţia generalizată generată de această practică sunt fapte confirmate de sursele de epocă. Este suficient în acest sens să cităm mărturia capuchehaielor lui Constantin Mavrocordat despre necesitatea mituirii diverşilor funcţionari otomani: „Timpurile sunt în aşa fel încât şi poarta marelui vizir şi cei din jurul lui sunt nemărginit de lacomi şi toţi, până şi ciohodarii cei mai mici, sunt ca fiarele sălbatice.” În al treilea rând, majoritatea covârşitoare a populaţiei Principatelor, ţăranii, trebuie nu numai să facă faţă diverselor tipuri de dări, ci şi unei stări de insecuritate permanentizată de războaie succesive şi ocupaţie militară la care se adaugă devastatoarele incursiuni de jaf ale trupelor lui Pasvantoglu în Ţara Românească între 1796 şi 1806. Acest aventurier bosniac reuşise să îşi impună controlul asupra unui teritoriu relativ întins din Balcani, de la Dunăre până la Munţii Balcani şi de la Belgrad la Varna, care formal era parte a Imperiului Otoman. De aici teroriza teritoriile învecinate. Cel mai cumplit jaf în Muntenia are loc în 1802, pe timpul domniei lui Mihail Şuţu, când însăşi capitala este ameninţată cu invazia „pasvangiilor”. La 31 ianuarie 1802, la zvonul apropierii acestora, Mihail Suţu părăseşte oraşul urmat şi de gărzile care îi asigurau paza. Astfel, pentru o zi oraşul, inclusiv palatul domnesc, este jefuit de cete de calici. Sursele amintesc de încoronarea unuia dintre aceştia care străbate apoi străzile oraşului călare pe un măgar şi purtând însemnele puterii furate de la palat – cuca, caftanul şi buzduganul. Acestei stări de haos îi pune capăt un beşli-aga care îşi avea oştile lângă Bucureşti.


Acest text este un fragment din articolul "Calamităţi şi domnii dezastruoase în vremea fanarioţilor" apărut în numărul 14 al revistei Historia Special, disponibil acum în format digital pe paydemic.com