Autor 3813 vizualizări


Cea mai consistentă relatare referitoare la luxul sybaritic provine, cum era şi de aşteptat, din cartea a 12-a a „Universitarilor la cină” a ades menţionatului Athenaios din Alexandria.

El atribuie o bună parte din aceste anecdote istoricului Timaios din Tauromenion, una dintre vestitele cetăţi greceşti din Sicilia. Timaios ne e cunoscut indirect, mai ales datorită polemicii pe care a purtat-o Polybios împotriva manierei anecdotice şi dramatizante în care şi-a scris Timaios opera. Aşa că e greu de ştiut dacă e cu totul adevărat că nobilii sybariţi se preumblau prin agora însoţiţi de căţei minusculi din rasa – cunoscută şi azi – a bişonilor maltezi, duşi de lesă de sclavi pitici.

Asemenea câini miniaturali erau probabil cu totul inutili – chiar dacă ni se spune că ar fi fost folosiţi pentru a vâna şoareci înainte de epoca imperială romană, când pisicile ajung în Europa. Ca atare, creşterea lor reprezintă un lux, atestat însă încă din sec. VI a.Chr.pe o amforă atică cu figuri negre descoperită în Etruria, la Vulci;acolo, imaginea unui câine de talie mică este însoţită de epitetul Melitaie, iar în sec. III a.Chr., Callimachos îi aminteşte într-un poem.

Este verosimil ca această rasă decorativă de câini să fi fost prezentă şi la Sybaris în epoca arhaică, cel puţin în inventarul caselor nobile, tot aşa cum, la curtea imperială chineză, erau prezenţi alţi câini miniaturali, faimoşii pekinezidescoperiţi de europeni în timpul celui de-al doilea război al opiului, la 1860, când britanicii şi francezii au ocupat Oraşul Interzis. Împăratul Xianfeng cu toţi curtenii lui fugiseră şi, singură, o bătrână mătuşă a împăratului rămăsese în urmă;ea se sinucisese la venirea străinilor. Aceştia au găsit-o înconjurată de cinci „lei în miniatură”, a căror talie era precis calculată pentru a putea trece pe sub măsuţele de ceai fără a le deranja. Ceva mai târziu, un medic irlandez, dr. Heuston, a primit o altă pereche de pekinezi în dar de la oficialii chinezi, ca răsplată pentru vaccinarea contra vărsatului, care salvase milioane de vieţi omeneşti:botezaţi Changşi Lady Li, ei au dat naştere unei numeroase progenituri.

Ca şi bişonul maltez, pekinezul aparţine unei rase străvechi, fapt confirmat de recentele analize de DNA, care dovedesc că minusculii câini sunt genetic foarte aproape de lupi. Legenda îi apropie însă de lei, cu care par să se asemene nu numai ca înfăţişare, ci şi ca fire. O veche poveste spune că, odată, un leu s-a îndrăgostit de un fluture, care îi împărtăşea sentimentele;împreună, l-au rugat pe Buddha să le îngăduie să trăiască împreună şi Buddha l-a miniaturizat pe leu, care a devenit astfel un câine mititel, fericit soţ al graţiosului fluture.

Lacrimi pentru Milet

Tot în rândul deprinderilor sybaritice de lux, Timaios cita şi obiceiul acestora de a nu purta decât haine din cea mai fină stofă ţesută la Milet, astfel încât în 495/4 a.Chr., când Miletul a fost distrus de regele persan Dareios drept pedeapsă că se răsculase în fruntea cetăţilor ioniene în anul 500 a.Chr., întreaga cetate a Sybarisului s-ar fi înveşmântat în straie de doliu.

Adevărul e că distrugerea din temelii a Miletului, a cărui populaţie a fost deportată la Porţile Babilonului, a cutremurat întreaga Grecie:a rămas faimoasă reprezentaţia de teatru de la Atena, unde poetul Phrynichos a pus în scenă Distrugerea Miletului, o dramă al cărei titlu parafraza tema faimoasă a epopeilor, Distrugerea Troiei, şi care a zguduit în aşa măsură publicul încât oficialii Atenei l-au pedepsit pe poet cu o amendă enormă şi au interzis pentru viitor tragediile care să se refere la nefericiri colective ale cetăţii. În fapt, specialiştii moderni pun în legătură acest eveniment şi cu luptele politice de la Atena, amintind că spectacolul cu tragedia lui Phrynichos fusese finanţat, nu întâmplător probabil, de marele om politic Themistocles;dar lacrimile atenienilor trec mult dincolo de orice confruntare politică.

Mantia lui Alkisthenes

Întorcându-ne la Sybaris, constatăm că Athenaios citează o culegere atribuită – eronat – lui Aristotel, Mirabilium auscultationes(96.838a15-26), de unde ar fi aflat de extraordinara mantie, ἱμάτιον, a unui sybarit pe numele lui Alkisthenes. Mantia era brodată cu scene care reproduceau chipul lui Zeus şi al celorlalţi Olimpieni, dar şi oraşe ale muritorilor – Susa persană, Sybaris – şi chiar pe stăpânul acestei fabuloase mantii, Alkisthenes în persoană. Dedicată în templul Herei, mantia ar fi fost luată ca pradă de război de către Carthaginezi, de la care ar fi fost cumpărată de către tiranul Syracusei, Dionysios cel Bătrân, pentru incredibila sumă de 120 talanţi (un talant cântărea 360 de drahme, iar o oaie costa în sec. V a.Chr.o drahmă;tot o drahmă era plata zilnică pentru arhitecţii care au construit Parthenonul).

Excesul sybariţilor e poate în cea mai mare măsură evident atunci când anecdotele antice îi confruntă cu sobrietatea altor cetăţi, în frunte cu Sparta. Se spune, de pildă, că, invitat la masa comună a spartanilor, un nobil din Sybaris ar fi exclamat că nu e nicio mirare în faptul că spartanii sunt atât de viteji şi de indiferenţi în faţa morţii:chiar şi cel mai laş dintre oameni ar prefera să moară decât să trăiască o viaţă de spartan!

Cum duce luxul la pieirea cetăţilor

Tot pe urmele lui Aristotel, Athenaios povesteşte cum li s-a tras sybariţilor pieirea, din excesul de lux şi divertisment lipsit de orice finalitate practică:în Constituţia sybariţilor(sau a Crotonei?) – ambele opere pierdute – ne relatează Athenaios, Aristotel ar fi povestit cum au fost învinşi sybariţii din pricina obiceiului lor de a dresa caii pentru a dansa la banchete, la auzul cântecului din aulos:din această cauză, când s-a confruntat în război cu crotoniaţii, cavaleria sybarită nu a fost în stare să atace, căci caii au început să danseze.

Sfârşitul cetăţii este prilejuit şi el de excesele sybariţilor:după ce că încercaseră să submineze venerabilele jocuri de la Olimpia, organizând o competiţie concurentă dotată cu premii cu mult mai valoroase, sybariţii îşi dovedesc cruzimea şi impietatea. Conduşi o vreme de un tiran brutal, pe numele lui, Telys, aceştia reuşesc să-l alunge, dar se răzbună fără măsură, ucigându-i pe apropiaţii tiranului drept jertfe pe altarele cetăţii. Jigniţi, zeii decid să-i pedepsească, statuia zeiţei Hera se întoarce cu spatele la cetate şi din templul ei ţâşneşte o fântână de sânge. O variantă a aceleiaşi tradiţii susţine că ambasadorii cetăţii vecine, Crotona, au fost sacrificaţi pe altarele zeilor. Oricum, această jertfă sinistră nu putea fi iertată şi zeii îngăduie ca faimoasa cetate din sudul Italiei să fie distrusă din temelii. Încercarea ulterioară a Atenei clasice de a întemeia pe acelaşi loc o ctitorie panelenică cu numele de Thurioi izbuteşte doar temporar;şi vechea Sybaris avea să dăinuie până acum puţine decenii doar în poveşti evocatoare ale rafinamentelor aristocraţiei arhaice.