Cafenele de altădată. Terasa Oteteleşeanu

Autor 1981 vizualizări


„Afumătoarea de vorbe“ Evocând lumea artiştilor şi relaţiile mult mai strânse dintre scriitori în primul deceniu al secolului XX, Tudor Arghezi remarca, prin 1942, că ceea ce contribuia atunci la păstrarea armoniei dintre corifeii literelor româneşti era „un sentiment de solidaritate mai sincer, care înrudea, în politeţea literară, pe confraţii din şcoli antagoniste, toleranţi în atitudinile extreme, unii faţă de alţii, dar cred că, în mare măsură, şi locaşul simpatic şi larg al cafenelei unde se întâlneau“.

Socotit el însuşi un „stâlp al cafenelei“ – încerca să-l concureze chiar, în această direcţie, pe Ion Minulescu-, Arghezi făcea referire expresă la „Terasa Oteteleşeanu“ devenită, timp de câţiva ani înainte de primul război mondial, „Academia liberă a scriitorilor“. Poetul deplângea dispariţia ei în favoarea a ceea ce el numea „mausoleul cu cripte suprapuse al marelui palat al telefoanelor“.

Într-adevăr, prin 1930-1931, dispărea sub loviturile târnăcoapelor Primăriei Bucureştilor ceea ce fusese mai întâi vestita casă a familiei Oteteleşeanu şi apoi „afumătoarea de vorbe“ – Terasa, ocupând, într-o clasificare aproximativă a etapelor parcurse de boema literară bucureşteană, un binemeritat loc al treilea, după alte localuri asemănătoare – Fialkowski şi Kübler.

Pentru a ajunge însă la sfârşitul primului deceniu al secolului XX, când a început  funcţioneze „Academia de la Terasă”, cum mai era supranumit localul, să zăbovim o clipă asupra istoriei spectaculoase, dar şi romantice a clădirii în care şi-a desfăşurat activitatea.

Fosta şi noua soţie în aceeaşi curte

Casele aflate pe Podul Mogoşoaiei, Calea Victoriei de astăzi, acolo unde există acum Teatrul de revistă „Constantin Tănase” şi Palatul Telefoanelor, au aparţinut, până în anul 1876, vornicului Iancu Oteteleşeanu şi celei de-a doua soţii a lui, Elena Oteteleşeanu, născută Filipescu. Se căsătorise cu ea în 1861, din dragoste, o iubire venită pentru el cam târziu şi, tocmai de aceea poate, mai cu năbădăi. Lucru şi mai neobişnuit, împreună cu cei doi, nu în aceeaşi casă, dar în aceeaşi curte, continua să vieţuiască fosta soţie a vornicului, Safta Oteteleşeanu, născută Câmpineanu, care, ne spune Gheorghe Crutzescu în a sa lucrare, Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi, „în fiecare zi de la Dumnezeu venea să-l vază, vedea de casa lui, de lucrurile lui şi îl îngrijea dacă era bolnav…, căci Safta şi cu Elena se împăcaseră în faţa Icoanei Maicii Preciste, la Sărindar, şi de atunci au trăit în prietenie şi întru dragostea lor pentru acelaşi bărbat“.

„Locul de întâlnire cel mai ales din Bucureşti şi din toată ţara” 

Reşedinţa Oteteleşenilor a rămas în epocă şi în memoria posterităţii ca un loc emblematic pentru Capitala celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX. Era „locul de întâlnire cel mai ales din Bucureşti şi din toată ţara” al înaltei noastre societăţi, renumit prin petrecerile şi balurile organizate aici timp de aproape trei decenii. Erau vestite strălucirea, bunul gust, conversaţiile interesante şi spumoase şi, nu în ultimul rând, solicitudinea şi bonomia gazdelor. Antrenul era asigurat de muzica orchestrei conduse de vestitul Ludovic Wiest. Reuniunile din saloanele casei Oteteleşeanu şi-au avut chiar şi cronicarul lor fidel, timp de un sfert de veac, în persoana lui Mişu Văcărescu-Claymoor.

Toate lucrurile frumoase au un sfârşit 

Dar cum toate lucrurile frumoase au un sfârşit, aşa s-a întâmplat şi cu primitoarea casă Oteteleşeanu. Încet-încet s-a stins, odată cu moartea lui Iancu Oteteleşeanu, la 8 mai 1876, şi apoi cu cea a Elenei Oteteleşeanu, survenită la 4 decembrie 1888, după ce un timp continuase, de una singură, să fie o exemplară amfitrioană. Cei doi neavând urmaşi, prin testament casa a rămas moştenire lui Ioan Kalinderu, administratorul Domeniilor Coroanei Regale care, la rândul său, a donat-o Academiei Române. Mobilele, covoarele, goblenurile Oteteleşenilor au fost scoase la mezat, vânzându-se ca pâinea caldă. Din 1889 şi până către sfârşitul secolului XIX, casa este închiriată Cercului Regal, devenit apoi Clubul Regal, nu de mult înfiinţat. Încăperile sunt reamenajate, redistribuite corespunzător nevoilor clubului. Rămân intacte sala de bal, biblioteca şi biroul fost al lui Iancu Oteteleşeanu, salonul galben unde primea Elena Oteteleşeanu şi sera.

restul pe Istorii Regasite

""