Autor 10302 vizualizări


Secretizate au rămas multă vreme (uneori definitiv) de către serviciile de contrainformaţii împrejurările şi metodele care au fost folosite pentru identificarea, capturarea şi inculparea unora din cei mai importanţi spioni. Explicaţia ar fi că asemenea informaţii ar putea  da indicaţii despre strategiile folosite de către aceste servicii în asemenea demersuri. Alteori, „serviciile” nu s-au grăbit să facă cunoscute împrejurările anihilării unor spioni, căci aceasta a survenit cu mare întârziere, după ezitări şi erori inexplicabile.

Dar nici agenţii capturaţi nu s-au grăbit să facă publice aceste informaţii, căci „căderea” lor s-a produs în împrejurări nu tocmai clare, a căror cunoaştere putea denota carenţe grave în activitatea lor, o adevărată lipsă de „profesionalism” care le putea afecta „aura”, renumele la care sperau. În fine, trebuie recunoscut faptul că, uneori,   capturarea spionilor a fost rodul întâmplării…
Alfred Redl:„Domnilor, ştiu de ce aţi venit”

În ciuda faptului că a fost considerat „probabil, cel mai important agent din întreaga Europă a generaţiei dinaintea Primului Război Mondial”, Alfred Redl (1864-1913),   ofiţer în armata Austro-Ungariei, spion pentru Rusia, era, de fapt, foarte vulnerabil. Mai întâi, datorită înclinaţiei sale homosexuale, ceea ce l-a făcut să fie tot timpul în căutare de bani. Apoi, deoarece, a început să ducă o viaţă de lux, pretextând că banii ar proveni dintr-o moştenire. Dar ceea l-a „pierdut” a fost că, în ciuda prestigiului de abil ofiţer de informaţii, metodele pe care le-a folosit erau „periculoase” chiar pentru el, frizând nu odată, diletantismul. Este vorba mai ales de faptul că transmiterea informaţiilor şi primirea remuneraţiilor se făcea prin…poştă !
Tocmai de aceea, Redl a fost aproape în tot cursul activităţii sale de spion în pericol de a fi demascat. Încă  1909, un diplomat austriac a primit de la un coleg englez informaţia confidenţială că, în Statul major al armatei austro-ungare, se afla un agent („cârtiţă”). Transmisă la Viena, această informaţie a fost ignorată de conducerea serviciului de informaţii austro-ungar (“Biroul de evidenţă”) care avea o încredere desăvârşită în Redl.

Abia patru ani după avertizarea amintită au avut loc împrejurările care dus la „căderea” lui Redl, care astăzi pot părea în bună măsură ridicole, luate dintr-un film de spionaj prost. În aprilie 1913, un funcţionar poştal deschide un plic trimis post-restant, adresat unui anume „Nikon Nizetas”, care conţinea, în afară de o sumă de bani substanţială, şi informaţii secrete, dintre care unele se refereau la obiective din Germania, ceea ce a născut suspiciunea că este vorba de un agent secret. Această informaţie este transmisă de maiorul Walter Nicolai, şeful serviciului de informaţii al armatei germane, „Biroului de evidenţă” de la Viena, unuia din cei mai valoroşi profesionişti pe care îi avea contraspionajul austro-ungar, maiorul Ronge. Pus în faţa probelor, „Biroul de evidenţă” acceptă să colaboreze cu contraspionajul german în organizarea operaţiunii prin care se urmărea identificarea agentului din interiorul său. Din Berlin, este trimis către Viena un plic adresat persoanei fictive pe numele căreia fusese depusă, la post-restant, corespondenţa descoperită anterior. Este organizată o supraveghere permanentă a ghişeelor Poştei Centrale din Viena în scopul de a fi identificată persoana care va veni să ridice corespondenţa. La 25 mai 1913, se prezintă la ghişeu poştei o persoană, care, datorită prezenţei de spirit a funcţionarei de la ghişeu, Betty Österreicher, devenită apoi celebră, este urmărită în taxiul în care se urcase, dar acestuia i se pierde urma. În cele din urmă,   este stabilit hotelul în care intrase persoana urmărită. Atunci când au ajuns să identifice numele acestei persoane, agenţii poliţiei de stat au rămas înmărmuriţi, căci era vorba de însuşi… colonelul Redl. În momentul în care agenţii au pătruns în camera hotelului, acesta nu a încercat în nici un fel să protesteze:„Domnilor, ştiu de ce aţi venit. Mi-am distrus existenţa şi vă rog să îmi daţi posibilitatea să mă despart de viaţă. Sunt victima unei pasiuni cumplite”. Cere un revolver şi se sinucide.

Mata Hari:„Este imposibil !”

Sunt cuvintele pe care Margaretha Geertruida Zelle (1876-1917) (Mata Hari) spioană pentru Germania în timpul Primului Război Mondial, le-a adresat completului de judecată atunci când acesta a hotărât condamnarea sa la moarte. Într-adevăr, probabil că Mata Hari credea că este „imposibil” să fie demascată, dat fiind relaţiile pe care le stabilise şi mai ales…frumuseţii sale. Ca şi în cazul lui Redl, Mata Hari fusese demascată chiar înainte de „căderea” sa definitivă, dar, din motive greu de stabilit acum, serviciile de informaţii ale Antantei ezitaseră să o reţină. Să fi fost vorba de faptul că, de la un moment dat, ea acţionase ca agent dublu ?
În partea a doua a activităţii sale de spionaj, Mata Hari a venit în Spania pentru a aduna informaţii despre mişcările trupelor franceze. Aceste date vor fi transmise ataşatului militar al ambasadei Germaniei la Madrid, von Kalle, care, la rândul lui, transmite informaţiile codificate spre eşalonul superior, fără să ştie că serviciul de contraspionaj  britanic cunoştea deja codul german. Ca rezultat, MI6 reuşeşte să identifice şi agentul care furnizase aceste informaţii, ajungând la concluzia că Mata Hari este spioană germană. Ministerul de Externe olandez, precum şi autorităţile de resort franceze  primesc, la rândul lor, informaţii similare.
Un episod similar are loc în 1916, când Mata Hari are curajul  se află în portul englez Falmouth, scopul acestei prezenţe fiind motivul invocat mai sus. De data aceasta însă este arestată de Scotland Yard şi trimisă la Londra unde este încarcerată la 1 noiembrie 1916. Interogată chiar de şeful MI6, Thomson, Mata Hari  îi declară că este agentă în slujba Franţei, astfel încât este din nou eliberată. Probabil că s-a recurs la această măsură pentru a putea fi urmărită în continuare activitatea sa de spioană.
De data aceasta însă totuşi este transmisă Franţei avertizarea că Mata Hari este şi agentă germană.În fine,   „laţul se strânge” şi, în dimineaţa zilei de 13 februarie 1917, Mata Hari este arestată fiind „învinuită de spionaj”. Timp de patru luni, este interogată, declarând:„Nu am spionat niciodată pentru Germania. Cu excepţia Franţei, nu am spionat pentru nici o altă ţară”.  Procesul se desfăşoară în condiţiile în care situaţia de pe fronturi era defavorabilă statelor Antantei, astfel încât era nevoie de o măsură care să demonstreze competenţa serviciului de informaţii francez. Potrivit sentinţei din 25 iulie 1917, Mata Hari este condamnată la moarte, iar, la 15 octombrie (de ce aşa târziu ?), este executată
refuzând să fie legată la ochi, gest datorat probabil intenţiei sale de a intra în istoria spionajului ca un „caz deosebit”, ceea ce, să recunoaştem, a reuşit…

Sorge:„Nu cunoaştem această persoană”

Este răspunsul sovietic  la comunicarea serviciului japonez „Kempetai” prin care informa despre capturarea lui Richard Sorge (1895-1944), spion pentru URSS (GRU), şi propunea un „schimb”. Activitatea lui Sorge şi a grupului său a devenit suspectă atunci când japonezii au constatat cantitatea mare de telegrame adresate serviciului de informaţii sovietic, care de altfel au şi fost interceptate şi probabil descifrate. Primul a fost arestat, la 14 octombrie 1941, unul din membrii grupului lui Sorge, Ozaki Hotsumi, jurnalist cunoscut, de fapt comunist.

Probabil, în cursul interogatoriilor (sunt cunoscute metodele dure şi…perverse la care apelau serviciile japoneze) acesta a dat informaţii despre ceilalţi membrii au grupului de spioni, astfel încât, numai peste patru zile, sunt arestaţi ceilalţi membrii ai acestuia, în frunte cu Sorge. Despre arestarea lui Sorge a fost informat ambasadorul german Eugen Ott, prieten apropiat al acestuia (ca şi soţia sa !) care însă a considerat acest act ca un efect al „isteriei spionajului japonez” şi un mod de a sabota relaţiile germano-nipone al unora din membrii guvernului japonez.
Totuşi, după câteva luni de investigaţii şi interogatorii dure, Sorge şi membrii grupului său au fost declaraţi „spioni sovietici”. De fapt, chiar Sorge recunoscuse aceasta negând că, aşa cum credeau la un moment dat japonezii, ar fi lucrat pentru serviciul de informaţii militar german Abwehr.
Sorge şi Ozaki au fost spânzuraţi la 7 noiembrie (vreo legătură cu data revoluţiei bolşevice ?) 1944, deci la patru ani de la capturarea sa, răstimp în care serviciul de informaţii japonez propuse un schimb de spioni, refuzat de sovietici probabil pentru că Stalin nu vroia să se afle că fusese informat de iminenţa atacului german de către Sorge, dar nu ţinuse seama de această avertizare.

Klaus Fuchs:un „spion schizofrenic”
S-a declarat a fi Klaus Fuchs (1911-1988), considerat însă „cel mai periculos spion atomic“, care a făcut ca proiectul sovietic al bombei atomice să avanseze cu câţiva ani.
Nu se ştie exact care au fost împrejurările care dus la arestarea lui Fuchs de către serviciul britanic MI6. Recunoaşte o parte din acuzaţii, dar declară că este schizofrenic, adică are un comportament “împărţit” între apartenenţa sa (de fapt, era german) şi cauza echilibrului atomic, a „păcii mondiale”. În cele din urmă, trece peste aceste „considerente umanitare” şi face declaraţii complete, denunţându-i pe unii dintre cei nai importanţi membrii ai unei reţele de „spioni atomici”.
Probabil că aceste denunţuri au contat, astfel încât Fuchs este condamnat doar la 15 ani de închisoare. După nouă ani, este eliberat şi  trece ilegal în Germania de Est, unde i se acordă cetăţenia, şi îşi continuă cariera ştiinţifică de fizician în calitate de conducător al Institutului de cercetări din Dresda.
Denunţurile lui Fuchs au declanşat însă o adevărată…

„Reacţie în lanţ”…nu atomică, ci juridică.
Astfel, ca urmare a depoziţiilor lui Fuchs, în 1946, este arestat Harry Gold care va da informaţii despre David Greenglass, alt „spion atomic”, fratele lui Ethel Rosenberg. Este posibil ca el să fi făcut o înţelegere cu FBI:pentru a se proteja pe sine şi pe soţia sa, o demască pe aceasta.
Un alt membru al acestei reţele, Martin Sobell, informează şi el despre activitatea de „spioni atomici” a soţilor Julius Rosenberg (1918-1953) şi a soţiei sale  Ethel (1915-1953). De fapt, din toată această reţea, cel care nu va da informaţii despre complicii săi a fost Julius Rosenberg, comunist convins,   astfel încât preşedintele Eisenhower nu poate face uz de dreptul său de graţiere şi soţii Rosenberg, în ciuda campaniei internaţionale pentru „salvarea” lor, orchestrată de Moscova, astfel încât aceştia vor sfârşi pe scaunul electric.
Ames:„O mare greşeală” ?
Durata investigaţiilor privindu-l pe Aldrich Ames (1941-) agent infiltrat („cârtiţă) în CIA poate fi considerat un adevărat record:începută în 1986 ancheta sa încheiat prin arestarea sa abia în… 1994.
Doar cu un an înainte, CIA şi FBI declanşaseră supravegherea electronică, dar Ames a fost reţinut doar în momentul în care se pregătea să plece la Moscova pentru o conferinţă, ceea ce i-ar fi dat posibilitatea să defecteze.
La început, Ames a refuzat orice colaborare susţinând că anchetatorii au făcut „o mare greşeală”, dar, în cele din urmă, a recunoscut că spionase pentru URSS. Unele din depoziţiile sale sunt tulburătoare:„Toţi agenţii sovietici din CIA şi alte servicii îmi sunt cunoscuţi…Toţi americanii care au fost judecaţi pentru spionaj au fost în legătură cu o sursă sovietică”. De asemenea a susţinut că relaţia sa cu investigatorii a fost…”prietenoasă”.
Ames este „autorul” şi a altui record:s-a stabilit că informaţiile transmise de Ames sovieticilor duseseră la compromiterea a 100 de operaţiuni ale CIA şi executarea a 10 „surse” al Agenţiei.
În cele din urmă, Ames a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru spionaj şi… delicte financiare, probabil evaziuni pentru impozitarea sumelor pe care le primise de la sovietici, care trebuie să fi fost apreciabile, dat fiind că el a fost considerat cel mai bine plătit spion până la acea dată.

Hanssen:"Îmi cer scuze pentru comportamentul meu”
 Ca şi în cazul lui Ames investigaţiile în vederea capturării agentului infiltrat Robert Philip Hanssen (1944-), în 2001 , au durat multă vreme şi acesta a fost arestat nu în urma cercetărilor FBI, ci acţiuni tot a unei „cârtiţe”  din interiorul serviciului de informaţii externe (SVR) al Federaţiei Ruse  care a reuşit să sustragă dosarul lui Hanssen întocmit de KGB şi să îl transmită CIA. Se pare că pentru acest „serviciu” FBI a alocat şapte milioane de dolari.
Într-adevăr,   Hanssen spionase timp de 21 de ani (probabil un record !) cu o pauză în momentul schimbării regimului de la Moscova, dar tot el a revenit în 1993, arătându-se dispus să-şi continue activitatea. De altfel, chiar Hanssen şi-a întrebat anchetatorii: "Ce aţi făcut atâta vreme ?".

În timpul anchetei, Hanssen „a colaborat” în cele din urmă în speranţa că va evita pedeapsa cu moartea, ceea ce a reuşit. Pe baza celor 14 capete de acuzare (iarăşi probabil un „record” !) pe care le-a recunoscut, Hanssen a fost condamnat la închisoare pe viaţă. În cele din urmă şi-a exprimat regretele, desigur tardive: "Îmi cer scuze pentru comportamentul meu. Sunt ruşinat de el. .. . Am deschis uşa pentru calomnie împotriva soţiei şi a copiilor total nevinovaţi". Regrete tardive…
Şi un paradox al „sistemului american”:soţia sa a continuat să încaseze pensie pentru „serviciile” soţului…
În urma unui flagrant…se pare că a fost arestat Mircea Răceanu (1935-), diplomat român acuzat de spionaj pentru SUA. Se pare totuşi că anchetatorii nu dispuneau de prea multe probe, dat fiind
că acuzarea s-a bazat aproape în exclusivitate pe declaraţiile lui Răceanu  după zile  de interogatorii, în cursul cărora i s-a cerut „să recunoască” alţi diplomaţi care desfăşuraseră activităţi informative, reale sau pretinse.
A fost condamnat, la 20 iulie 1989, la pedeapsa capitală pentru infracţiunea de „trădare de secrete”. A fost ultima pedeapsă capitală pronunţată în perioada comunistă. În urma intervenţiei preşedintelui american George Bush, Ceauşescu a dispus schimbarea pedepsei cu moartea în cea de detenţie pe viaţă. La  23 decembrie 1989, Răceanu a fost eliberat odată cu ceilalţi deţinuţi politici.

Demascaţi prin „Operaţinua Venona”  şi altele    
Iniţiată în 1946,   „Operaţiunea Venona“, desfăşurată în SUA, avea drept  scop identificarea agenţilor sovietici care acţionaseră ca spioni pentru URSS în timpul  războiului, prin descifrarea unor comunicări secrete ale Ambasadei URSS. În 1995, sunt publicate documentele „Operaţiuni Venona” care arată că 349 cetăţeni din diferite ţări au desfăşurat asemenea acţiuni, mai ales în domeniul „spionajului atomic”.
De cele mai multe ori, asemenea acuzaţii au fost formulate post factum, dar ele au servit totuşi la demascarea unor spioni pentru URSS dintre care unii mai îndeplineau funcţii importante. Preţioase au fost mai ales informaţiile referitoare la agenţii din aşa-numitul „grup de la Cambridge”, ca şi a unor „spioni atomici”, între care Klaus Fuchs, Alan Nunn May, Arthur Aleksandrovici Adams, Alfred Epaminondas  Sarant şi alţii. De asemenea, au fost demascaţi şi agenţi pentru URSS care acţionaseră, din poziţii guvernamentale, pentru URSS în diferite domenii tehnice şi politice:Robert Talbott Miller III, Sylvia Callen Franklin, Maurice Hyman Halperin,   Victor Perlo, organizatorul unei adevărate „reţele”, Donald Nivan Wheeler.
Arestarea unora dintre ei s-a produs uneori cu mare întârziere, cum a fost cazul lui Judith Coplon, considerată „seducătoarea Americii”:  funcţionară la Departamentul de Justiţie al SUA, devenită spioană pentru URSS, atunci când Coplon a fost arestată în poşeta sa s-au găsit o serie de documente ultrasecrete, între care unul care se referea la industriaşul  român Nicolae Malaxa, emigrat după 1947 în SUA, care făcuse obiectul unei investigaţii a FBI, fiind bănuit că era agent al Securităţii. Deşi demascaţi de „Operaţiunea Venona”, unii dintre agenţi au reuşit să scape fugind peste hotare, iar alţii au negat până la sfârşitul vieţii lor, această incriminare.
Un alt  „izvor” care a permis demascarea şi incriminarea unor agenţi pentru URSS a fost aşa-numita „Arhivă Mitrohin”,   alcătuită din fondul de documente clasificate din Arhiva KGB transcrise de Vasili Mitrohin (1922-2004), pe care le-a pus la dispoziţia  MI6, după trecerea sa în Anglia (1992). Se apreciază că aşa-numita “Arhivă Mitrohin” însumează 80 de volume, peste 50.000 pagini, privind o perioadă de 25 de ani. Aceste documente au fost transmise şi altor servicii de informaţii, contribuind la identificarea a numeroşi spioni care au acţionat pentru URSS în diferite state. Printre aceştia s-au numărat şi o serie de personalităţi politice, precum Leopold Raymond Fletcher, membru al Parlamentului din partea Partidului Laburist sau Karl Wienand (1926-),    politician vest-german,   spion pentru RD Germană.
Un fond de documente care, după 1989, a permis identificarea unor agenţi au fost şi „Dosarele Stasi”, deci arhiva serviciului de spionaj al R.D. Germane. Între altele, au fost demascate agentele care, în cadrul „Operaţiunii Romeo”, au întreţinut relaţii mai ales cu politicieni din RF Germania pe care i-au „exploatat informativ”, cum au fost Gabriele Gast
sau Gerda Osterrieder. Unele au fost condamnate, iar altele s-au sinucis…

S-au autodenunţat
Cel puţin, dacă este să dăm crezare declaraţiilor lor, principalul motiv pentru care unii spioni, şi încă din cei mai activi, s-au adresat voluntar organelor de anchetă, deci s-au autodenunţat, ar fi fost dezamăgirea din motive ideologice, „patriotice” (cam târziu !) sau relaţiile lor cu „superiorii” lor din serviciile de informaţii sovietice.
Astfel, „dezamăgirea” a fost  motivul autodenunţului lui Whittaker Chambers (1901-1961), spion american pentru URSS,   în timpul perioadei interbelice, cel mai important curier, om de legătură cu Moscova. În 1938, dezamăgit de practicile sovietice, Chambers se detaşează de Partidul comunist şi îi denunţă pe membrii reţelei care acţiona în SUA, dintre care unii ocupau posturi de mare importanţă în administraţie.
La acea vreme, informaţiile oferite de Chambers nu s-au bucurat de prea mult credit, dar unele dintre ele au fost confirmate de „operaţiunea Venona”.
In 1952, Chambers publică volumul autobiografic  „Witness” considerată de cunoscutul istoric american Arthur Meier Schlesinger, Jr. „o carte puternică”, iar unele din ideile guvernării preşedintelui Ronald Reagan, care, în 1950 l-a decorat pe Chambers cu „Medalia Libertărţii, au fost inspirate de acest volum.
Tot „dezamăgirea” a fost şi motivul defectării Elisabethei Bentley (1906-1963),
care desfăşurase o  intensă activitate de spionaj în favoarea Uniunii Sovietice în perioada celui de al Doilea Război Mondial, colaborând cu unele din cele mai active reţele şi chiar conducându-le pe unele din ele, transmiţând informaţii de mare importanţă strategică privitoare la armament şi la potenţialul economic şi militar al Germaniei, ca şi la pregătirile Statelor Unite în cazul unui eventual război cu Reich-ul,
Potrivit mărturiei sale, agentul spionajului românesc în Franţa cu sarcini mai ales în domeniul tehnologic, Pavel Haiducu (1948-2003) s-a hotărât să informeze autorităţile franceze în momentul în care i s-a cerut să-i suprime pe doi din cei mai activi dizidenţi români:Paul Goma şi Virgil Tănase, aşa cum arată în volumul J'ai Refusé De Tuer, publicat în 1884. Urmează desfăşurarea unui „caz” care a dus la deteriorarea relaţiilor româno-franceze. Ca urmare a autodenunţului său, lui Haiducu i s-a atribuit o nouă identitate („legendă”).
    
De la pedeapsa cu moartea la închisoarea pe viaţă
În ciuda activităţii lor adesea deosebit de nocive pentru statele în care au acţionat, pedepsele care li s-au aplicat au fost adesea destul de modice datorită şi unor calcule politice sau posibilităţii de a fi „schimbaţi” cu agenţi ai statelor respective capturaţi. La aceasta se adaugă faptul că numeroşi spioni capturaţi s-au aflat sub „scutul” acoperirii diplomatice, ceea ce presupunea doar expulzarea lor.
De aceea pedeapsa cu moartea a fost aplicată doar în timp de război, când legea marţială îţi făcea automat efectul. La exemplele amintite mai sus (Mata Hari, Sorge) pot fi adăugate şi altele încă de la începuturile activităţilor informative, unii dintre ei bucurându-se de onoruri post mortem. Este  cazul lui  Nathan Hale (1755 –1776), agent american în timpul Războiului de independenţă (1775–1783).
Înainte de a fi spânzurat,   Hall a declarat:“Îmi pare rău că nu am decât o singură viaţă pe care să o dau pentru ţara mea”. Statui ale lui Halle se află la sediul CIA şi în diferite oraşe americane.
Agentul japonez în China în  timpul  perioadei interbelice Kenji Doihara (1883-1946), numit “Lawrence al Manciuriei”, a fost unul din cei şase generali japonezi condamnaţi la moarte drept criminal de război.
Şi în perioada Războiului Rece, unii agenţi capturaţi au fost condamnaţi la moarte, dar, de cele mai multe ori, a fost vorba de excepţii. Singurii agenţi străini executaţi în Statele Unite au fost soţii Rosenberg. Executat şi expus într-o piaţă publică a fost spionul israelian în Siria Eli Cohen (1928-1965). Şi unii agenţi CIA s-au bucurat de un asemenea tratament:William Buckley (1928-1985), agent în diferite ţări în timpul Războiului Rece a fost executat în 1985. Abia în 1991, au fost găsite rămăşiţele într-o pungă, în apropierea aeroportului capitalei libaneze.
Numeroase sunt şi cazurile unor agenţi executaţi fără a judecaţi, cum au fost agentele  SOE Violette Szabo, Noor Inayat Khan decapitate în lagărul de exterminare de la Buchenwald.
Sunt greu de stabilit numeroasele cazuri de spioni sovietici „trădători” executaţi („cu un glonţ în ceafă”) în închisoarea de la Liubliaka, cei mai mulţi fără a fi judecaţi.
Deşi condamnaţi la moarte unii spioni au reuşit să scape, evadând, cum este cazul Mariei Bălan,
 spioană  pentru România în timpul Primului Război Mondial sau fiind graţiaţi:Mathilde Carre,   agentă
pentru Germania în Franţa în timpul celui de al Doilea Război Mondial, Harold James Nicholson, agent infiltrat în CIA  pentru Federaţia Rusă pentru că a colaborat cu anchetatorii. Liviu Turcu (agent al serviciului de informaţii externe al RS România (DIE), defector, a fost condamnat la moarte in absentia în 1989, dar ulterior această pedeapsă a fost anulată.
În cazuri foarte grave, unii spioni au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă. Sunt cazurile lui miliarilor americani agenţi pentru URSS Nelson Drummond (1934-) şi James  Hall III, precum şi a „cârtiţelor” Aldrich Ames şi Hanssen, fără dreptul de a li se reduce pedeapsa.
 În afară de aceasta, o serie de spioni au fost condamnaţi la pedepse privative de libertate îndelungate de la cinci zeci de ani, cum a fost  Richard Miller, agent FBI, spion pentru KGB în timpul Războiului Rece, condamnat în 1889, eliberat în 1994. Patruzeci de ani de detenţie a primit James  Hall III, militar american, spion pentru URSS şi RD Germană. Cei mai mulţi spioni pentru URSS au fost condamnaţi la 30 de ani de închisoare, dar unii dintre ei nu au ajuns să îi execute pentru că au fost „schimbaţi” cu agenţi ai Statelor Unite sau ai altor ţări capturaţi, ca şi cu dizidenţi politici. De exemplu, este cazul lui William Fischer (1903-197) care a fost „schimbat” cu Francis Gary Powera, pilotul american care a aterizat în Piaţa roşie, al lui  Heinz Felfe, (1918-2008) agent dublu pentru MI6 şi KGB, „schimbat” schimbat” contra unor prizonieri politici din RD Germană sau, mai recent, al Annei Chapman, “schimbată” pentru agenţi americani arestaţi în Rusia.  
    În Berlinul de est a existat aşa-numitul „Checkpoint Charlie”, punct de frontieră pe Friederichstasse, unde au avut loc multe din asemenea „schimburi”.

Nejudecaţi
Au existat şi numeroase cazuri ale unor spioni care deşi au fost identificaţi, „dovediţi”, din diferite motive, nu au fost judecaţi. Cauza  a fost, de multe ori, unul destul de ciudată:lipsa sau puţinătatea probelor, dar şi alte motive care nu au fost făcute publice. Uneori, au funcţionat şi cele…”umanitare”.
Astfel, deşi şi-a asumat activitatea de spion pentru Germania în timpul celui de al Doilea Război Mondial, Elyesa Bazna (1904-1970) (“Cicero”) nu a compărut în faţa unei instanţe, ba chiar el a dat în judecată statul vest-german pentru a-şi primi „drepturile”.
Nici o altă spioană germană în timpul Perioadei interbelice în Franţa, baroana Reissa von Einem (1889-), deşi arestată în 1946, nu a putut fi judecată.Deşi a fost surprins în vreme ce înregistra cu o cameră video documente pe care urma să le transmită către KGB, diplomatul american la Viena Stephen Felix Bloch (1933-) nu a fost adus în faţa unei indstanţe, căci organele de anchetă nu au reuşit să descopere  probe care să se refere direct la activitatea sa de agent. Ulterior, Bloch a fost judecat în SUA pentru furturi din magazine
Deşi a fost demascat prin „Operaţiunea Venona,   Harold Glasser (1905-1992),   economist american, spion pentru URSS  în timpul celui de al Doilea Război Mondial,   decorat cu ordinul sovietic “Steaua Roşie” nu a fost condamnat şi a continuat să ocupe posturi de mare răspundere în Administraţie.
Un caz cu totul aparte a fost acela al Melitei Norwood (1912-2005) spioană pentru URSS în Anglia în timpul celui de al Doilea Război Mondial şi Războiul Rece. Deşi considerată „cea mai longevivă spioană sovietică în istoria britanică (a activat 40 de ani !) şi cea mai importantă agentă”, care contribuise la transmiterea de „secrete atomice” către Uniunea Sovietică, anchetată în mai multe rânduri, atunci când, în sfârşit, i s-a stabilit delictul, în 1999, nu este judecată din cauza…vârstei înaintate.
Un alt motiv pentru care unii spioni au reuşit să evite „braţul cel lung al legii” este însă şi faptul că au reuşit să fugă, să evadeze în Uniunea Sovietică.
Nejudecat a murit şi unul din cei mai importanţi spioni ai perioadei Războiului Rece Vladimir Vetrov (1932 – 1985) (“Farewell”). După ce activase în Franţa din 1965, şi Canada (1974-1975), la întoarcerea sa în URSS, contactează serviciul  de informaţii  francez, propunându-i colaborarea. Va furniza informaţii de mare importanţă, între care lista celor 300 de agenţi KGB care desfăşurau acţiuni de spionaj ştiinţific. Ca rezultat, Franţa şi alte ţări expulzează 47 de spioni  sovietici sub acoperire diplomatică, de jurnalişti. Descoperit de KGB în urma unei imprudenţe, Vetrov este executat fără a fi judecat. De fapt, aceasta a fost şi soarta altor defectori sovietici care au sfârşit cu un glonţ în ceafă pe coridoarele închisorii Luibianka.

“Magnificii” au scăpat
Oricât ar părea de ciudat, nici unul din membrii aşa-numitului „Grup de la Cambridge” (numiţi şi „magnificii), deşi au constituit cea mai importantă reţea de agenţi care a acţionat pentru URSS, care a transmis atât „secrete atomice”, cât şi informaţii politice de mare importanţă, deşi demascaţi prin „Operaţiunea Venona” şi de depoziţiile altor agenţi, deşi activitatea lor a fost recunoscută inclusiv de serviciile sovietice şi apoi ale Federaţiei Ruse, nu „a poposit” în închisorile britanice, decât pentru scurtă vreme.
Singurul care a fost judecat şi condamnat a fost fostul diplomatul George Blake  (1922-), dar şi el reuşeşte să evadeze din închisoarea „Wormwood Scrubs”, declanşând cea mai mare acţiune de căutare din istoria Angliei, care se termină cu un eşec, dat fiind că, la bordul unui avion de pasageri decolat din Hamburg, ajunsese ajunge la Moscova.
Se pare că şi cu concursul agenţilor sovietici,   dar mai ales datorită lipsei de vigilenţă a serviciilor britanice Guy Francis De Moncy Burgess (1910-1963) şi Donald Duart Maclean (1913-1983) sunt „trecuţi” peste graniţă şi ajung în URSS.
Şi cel mai important agent din „grupul de la Cambridge” Harold Adrian Russel Philby, (1912-1988) reuşeşte să fugă în 1961 în URSS. Se pare că s-a bucurat de sprijinul viitorului consilier al lui Gorbaciov şi ministru de Externe, Primakov, care îndeplinea, la rândul lui, la acea dată, misiuni informative.  
Alţi membrii ai „Grupului de la Cambridge” au evitat judecata din anumite calcule politice sau s-au bucurat de clemenţa guvernului britanic. Astfel, sir Anthony Blunt  (1907-1983), unul din cei mai reputaţi istorici de artă, deşi îşi recunoscuse activitatea de spion, din „raţiuni politice”, nu este judecat şi îşi păstrează, pentru un timp, posturile (între care acela de consilier al colecţiilor de artă regale), dar, în cele din urmă, datorită protestelor din presă şi a interpelărilor din Parlament, îşi pierde poziţiile şi cade în dizgraţia publică.
Şi mai ciudat este cazul lui John Cairncross (1913-1995) care, deşi în 1967, recunoscuse ca fusese spion pentru URSS, se pare că, în cursul anchetei,   pune la dispoziţia MI5 informaţii deosebit de importante, astfel că  nu va fi condamnat, iar activitatea sa rămâne necunoscută opiniei publice Primul ministru Margaret Thatcher va arăta că un spion care şi-a „recunoscut trădarea” şi a furnizat informaţii preţioase nu poate fi pedepsit (?!).  Îşi continuă cariera diplomatică în organisme ale ONU, iar, după retragerea sa, se stabileşte în Italia.

O concluzie surpinzătoare
…referitoare la „soarta spionilor” este conţinută în documentul alcătuit de „Defense Personnel Security Research Center”  („Espionage by the Numbers:A Statistical Overview”) pentru perioada 1949-2014, care se referă însă nu numai la Statele Unite, ci la întreaga emisferă vestică:marea majoritate a spionilor arestaţi au fost condamnaţi la închisoare,   6, 5 % -la moarte, dar 13, 5 %  au „schimbaţi” cu agenţi americani capturaţi în alte ţări, 3, 1 % au fost achitaţi, iar 16, 6 % nu au putut fi atestaţi.
După cum se vede, în mod surprinzător, peste 30 % din agenţi au reuşit să scape de „braţul cel lung al legii”, deci ne putem întreba dacă într-adevăr „meseria de spion” este atât de riscantă…
Poate de aceea pelicula realizată în 1971 intitulată „To Catch a Spy” (”Cum se prinde un spion”), avându-l în distribuţie pe Kirk Douglas, este… o comedie, iar subiectul a fost împrumutat de numeroase jocuri electronice intitulate „Spyfall” („Căderea spionilor”)…

Bibliografie selectivă
-Piekalkiewicz, Janusz, , Weltgeschichte der Spionage, Weltbild Verlag, München, 1988
-Albright, Joseph;Kunstel, Marcia, The Secret of America´s Unknown Atomic Spy Conspirancy, 1996
-Andrew, Cristopher;Mitrochin, Wassili, The Mitochin Archive:The KGB in Europe and West, The Penguib Press, London, 1999
-Haynes, John Earl;Klehr, Harvey, Venona:Decoding Soviet Espionage in America, Yale University Press, 1999
-Rodney P. Carlisle (ed.), Encyclopedia of Intelligence and Counterintelligence, , M.E. Sharpe, New York, 2006
-Nigel West, Oleg Tsarev, Secrets from the Cambridge Spies, Yale University Press,   2009
-Popescu, Alexandru, Cinci milenii de război secret. O enciclopedie a spionajului, Ed. Cetatea de scaun, Târgovişte, 2013
http://www.espionageinfo.com