Bucureştiul prin ochii inamicului
Orașele Europei au suferit serios în timpul războiului. Belgradul a fost invadat de austrieci, Liége a fost asediat și bombardat, Louvain a fost devastat în urma invaziei trupelor germane – aceleași trupe care, în final, au ocupat și Varșovia. Parisul n-a fost „vizitat” de germani, dar teama s-a resimțit din plin, de vreme ce guvernul francez s-a refugiat la Bordeaux, de unde avea să revină abia în luna decembrie 1914. Londra a fost bombardată de zeppelin (1). În acest tablou al cuceritorilor şi cuceriţilor, Bucureştiul nu face excepţie...
În anii neutralității, Bucureștiul avea aparenţa unui oraș liniștit. Nici măcar războiul care înconjurase țara ca un lanț de foc nu părea să scoată populația Capitalei din năravurile vieții ei cotidiene. O singură chestiune dădea unora de gândit – nu însă fiecăruia și nici în același timp:ce se va întâmpla cu țara? Va intra ea în război? Dacă da, de partea cui?
Războiul găseşte Capitala prost administrată, dar (foarte) aglomerată de petreceri. Știrea mobilizării e primită cu entuziasm de populație: pe Calea Victoriei, mulţimea mărşăluieşte până seara, intonând cântece militare acompaniate de orchestră şi blocând practic până şi maşina Regelui Ferdinand. Mari figuri publice şi politice pot fi zărite ţinând cuvântări prin cafenele, iar trenurile militare sunt împodobite cu flori.
Chiar de a doua zi însă, imaginea oraşului se schimbă:populaţia deasă ce mişună pe străzile principale e calmă, dar urmăreşte cu îngrijorare desfăşurarea evenimentelor. Nu se mai servesc băuturi spirtoase, nici vin şi bere, chiar în restaurante. Pâinea se găseşte cu mare greutate. Cetăţenii înconjoară brutăriile şi aşteaptă, în timp ce armata face ordine. Cât se fabrică se ridică de trupele tot mai numeroase ce pleacă pe front. O viaţă nouă de privaţiuni începe, una cu totul necunoscută. Din Capitală nu se mai poate lua legătura cu restul ţării. Trenuri pentru particulari nu mai circulă, poşta şi telegraful nu mai funcţionează pentru civili şi nici comunicaţiile telefonice nu sunt accesibile pentru moment (2).
La numai douăzeci şi patru de ore după înmânarea declaraţiei de război, zeppelinul german trece Dunărea dinspre Bulgaria şi ajunge deasupra orașului. Cerul e luminat de proiectoarele româneşti, ceea ce-i face pe bucureşteni să rămână cu ochii ațintiți la spectacolul aviatic, ca la un adevărat foc de artificii. Primele bombardamente nu provoacă mari distrugeri, dar sunt suficiente pentru a-i face pe români să înţeleagă ce avea să urmeze. Unii cetăţeni, precum Take Ionescu, se mută la Hotelul Athénée, printre puţinele clădiri consolidate la acea vreme. E pus la cale şi un plan de avertizare în cazul unor noi bombardamente:clopotele bisericilor sau fluierăturile poliţiştilor. Cetăţenii Capitalei sunt nevoiţi să stingă luminile şi să îşi pună la dispoziţie apă şi cele necesare stingerii unui eventual incendiu.
Din comunicatul oficial al Marelui Cartier General (nr. 235/1916) reiese că un număr de 11 bombardamente au fost executate asupra Bucureştilor, iar 20 atacuri aeriene s-au produs deasupra localităţilor Constanţa, Cernavodă, Piatra Neamţ, Alexandria, Turnu Severin, Ploieşti, Bechet, Roşiorii de Vede, incluzând şi sate limitrofe (3). Așa începuse, pentru bucureșteni, cu adevărat războiul. Nu peste mult timp, în locul avioanelor și zeppelinului Bucureștiul avea să fie „vizitat” de trupele inamicului...
Noii stăpâni ai oraşului
Capitala se predă inamicului fără să opună rezistență. Trupele străine – un amestec de efective germane, austro-ungare, bulgare și turcești – încep să intre în Bucureşti la 23 noiembrie (stil vechi). Evenimentul generează oarecare entuziasm – de bucurat se bucură mai mult străinii, supuși ai statelor inamice. Mulți dintre ei, proaspăt eliberați din prizonieratul civil sau din închisori vecine Capitalei, precum cea de la Văcărești.
Se aud strigăte şi melodii ostăşeşti. Oameni mulţi, staţionaţi pe trotuare, localnici care strigă ura!, jubilează şi flutură pălării şi batiste. Mulţimea care aclamă este compusă din femei şi adolescenţi, printre care se văd doar câţiva bărbaţi. De şaua comandantului care conduce procesiunea se prinde o femeie care îi oferă flori, râde şi vorbeşte. De acelaşi spectacol au parte şi ceilalţi soldaţi călare. Aproape toţi sunt împodobiţi cu flori, potrivit descrierii detaliate a episcopului Raymund Netzhammer (4).
Alţi autori nuanţează:săptămâni întregi, strada e plină de mulţimea oamenilor fără căpătâi şi de inconştienţi. Slujnice îmbrăcate în garderoba stăpânilor lor refugiaţi şi care perorează asupra sfârşitului boierimii, cocote ce-şi fac afacerile, evreice ce vor să-şi perfecţioneze jargonul, evrei ce-şi strigă bucuria împotriva regimului de teroare sub care au trăit în timpul alianţei românilor cu ruşii (5).
În tot cazul:oricare ar fi fost coordonatele „primirii” ocupantului străin, în realitate, noii „stăpâni” ai Capitalei n-au fost chiar deloc rău tratați. Din relatări ale presei de ocupație, din conversaţiile publicului cu ofiţerii reiese mulţumirea germanilor față de modul în care populaţia civilă i-a primit în România. Dacă nu sunt iubiţi, sunt toleraţi şi respectaţi pretutindeni. N-are loc niciun act de nesupunere sau de violenţă împotriva unui militar. Deşi au ocupat deopotrivă sate şi oraşe, nu au auzit niciun reproş şi nu au primit nicio îmbrâncitură de la nimeni.
Această imagine contrastează teribil cu perioada de dinaintea intrării ţării noastre în război, când orice apariţie a unui ofiţer german era huiduită. În cinematografe, la prezentarea unui film, chiar şi la imaginea drapelului german, populaţia era imediat scandalizată. Dacă în publicul spectator se auzea o vorbă în germană, sau era depistat un cetăţean german, acesta era imediat provocat sau luat chiar şi la bătaie (6).
Generalul feldmareşal August von Mackensen, viitorul comandant al trupelor de ocupaţie, spune chiar că Bucureştii nu ar aminti de război dacă soldaţii din armatele a patru ţări n-ar înainta pe străzile sale. „Toate îşi urmează cursul lor obişnuit, cafenelele sunt pline, magazinele deschise, tramvaiele într-o circulaţie febrilă” (7). Mackensen, comandantul plin mândrie, care intrase primul în oraş, fără a fi însoţit de trupele sale! Şi tocmai în ziua când împlinise vârsta de 67 de ani ! Uşurinţa predării Capitalei, laşitatea guvernanţilor şi entuziasmul nefiresc al populaţiei îl scandalizează pur şi simplu.
Mackensen avea dreptate. În realitate, bucureștenii s-au revoltat foarte târziu. Abia în data de 20 octombrie 1918 încep manifestaţiile. Cu puţine zile înainte se zvonise că ar fi sosit la sediul comandamentului german o comisie de ofiţeri francezi pentru a trata predarea armatei de ocupaţie din ţară. De la ora nouă dimineaţa se strânsese o mulţime de lume în piaţa din faţa Ateneului, aşteptând cu flori presupusa misiune franceză. Adunarea avea un caracter paşnic. Grupurile, devenind tot mai compacte, au început a cânta imnuri naţionale române şi franceze, fără să aibă loc conflicte, până când Komandatura germană a adus poliţia călare şi cordoane de soldaţi care, cu brutalitate, au început să răspândească mulţimea. Manifestanţii au fost şi mai îndârjiţi de apariţia provocatoare în mijlocul mulţimii a generalul Koch, care a fost fluierat şi huiduit (8). Până atunci însă vor mai trece doi ani...
Administrație germană în București: rigoare versus corupție
Dincolo de orice aparenţe, germanii considerau că au de împlinit o înaltă datorie, iar ocupaţia militară se dorea a fi un regim de ordine, respect şi bunăstare. Ea trebuia să asigure nu doar refacerea economică a ţării, ci să contribuie şi la însănătoşirea ei morală. Greu de spus dacă, în realitate, a şi reuşit.
Administrația a emis o puzderie de ordonanțe. S-au emis cartele și permise (ausweis) pentru aproape orice. Libertățile bucureştenilor au fost drastic limitate și s-au intensificat rechizițiile. Alimentele, îmbrăcămintea, vinurile devin marfă rară. Nu se poate evita distrugerea proprietăţilor aparţinând refugiaților la Iași, personaje de notorietate în politica României. Locaţiile publice ale Capitalei sunt evacuate, transformate şi reorganizate în funcţie de cerinţele ocupanţilor, unele în secţii de arest pentru soldaţii români şi pentru ofiţerii care au fost capturaţi, altele în cabarete sau săli de spectacol organizate pentru germani. În acelaşi timp sunt schimbate diferite nume ale unor străzi sau edificii. E adevărat însă că administrația germană înseamnă și ceva mai multă ordine, pe care n-o cunoscuse până atunci Capitala:câinii fără stăpân sunt strânși și eutanasiați, proprietarii de imobile se îngrijesc de deszăpezire iarna, se întocmesc scheme pentru vaccinarea populației împotriva diverselor boli cu răspândire în societate.
La rândul lor, românii se descurcă fiecare după propriile puteri. Mulți încearcă să înșele vigilența administrației germane. Dată fiind starea de război – şi nevoile sale, o parte importantă a producătorilor începe să profite de această situaţie. Se înmulțeşte specula, prosperă afacerile necurate. Unii producători de pâine nu folosesc făina curată, ci un amestec al grâului cu alte cereale. Gramajul obţinut la o pâine nu mai corespunde celui normal, iar preţul afişat e colosal în comparaţie cu gramajul real. Raţionalizarea hranei devine o mască perfectă a ceea ce se putea numi furt legal. Comercianţii achiziţionează ouă, lapte, carne şi fructe de la ţărani, ca mai apoi să vândă aceste produse în alte zone cu un preţ poate de două ori mai mare faţă de preţul achiziţionării.
Nemţii, contaminaţi de viaţa uşoară şi de Sfântul Bacşiş
Mulți dintre germani cad victime vieții ușoare. Locotenent-colonelul Stolzenberg von Stolzenfest din administraţia militară a Capitalei îşi varsă năduful în aprecieri jignitoare faţă de Bucureşti, pe care îl numeşte o „adevărată Sodomă”, unde trebuie să intri fără cruţare, cu foc şi pucioasă, de vreme ce s-au descoperit vreo 7.000 de femei, purtătoare a unor boli periculoase (9). Cu orice preț trebuia evitată apropierea soldaților de populația autohtonă. Zbatere inutilă. Caporalul Gerhard Velburg reproduce din memorie conţinutul unui ordin secret, emis de Comandatura Cetăţii Bucureşti (Kaiserliche Kommandantur der Festung Bukarest).
Comandantul Heinrich, general-locotenent, îşi arată îngrijorarea că o parte dintre domnii ofiţeri se afişau pe stradă, în restaurante şi teatre, cu dame a căror companie nu trebuiau să o caute. Nu este nicio onoare să te bucuri de graţiile fiicelor căzute ale unei ţări învinse (10). Și totuși se întâmplă chiar aşa:soldatul german, om al datoriei, neînduplecat, se schimbase după experienţa românească. Avocatul Cancicov, internat mai multe luni într-un spital din Bucureşti, sub observaţia germanilor, vede cum bacşişul îţi deschide uşa oriunde (11).
Corupţia merge mână în mână cu destrăbălarea. Sabina Cantacuzino, sora cea mare a prim-ministrului Ionel Brătianu, povesteşte cum trecuse Crăciunul germanilor, presărat cu o serie de orgii:„Mulţi zăceau a doua zi în zori pe trotuar şi prin grădini şi în ce stare! Într-un lac de murdării rezultate din prea multă băutură şi mâncare. Aproape nu se mai putea circula” (12).
„Descoperirea” Bucureștilor
Note de jurnal. Lumea românească le era străină ocupanților germani. Știau puține lucruri, iar Bucureștiul multora le era complet necunoscut. A fost, până la urmă, o experiență reușită:retrase de pe Frontul de Vest, din mizeria tranșeelor, trupele germane participă în România la un război mai blând. Luptele din Transilvania și cele din Valahia, oricât de grele vor fi fost, n-au avut intensitatea celor din Apus. Ceea ce îi izbeşte, mai ales la începutul ocupaţiei militare, pe soldaţii germani, este jena pe care o simt în mijlocul luxului şi strălucirii pe care încă le avea Bucureştiul. România rămâne, şi în însemnările nemţilor, lumea contrastelor.
O țară bogată, dar populată de oameni săraci. Mackensen își notează în jurnal că prin orașe vezi colibe lângă palate, o bogăție extravagantă alături de sărăcia lucie. Eleganța cea mai rafinată merge mână în mână cu zdrențe incredibile. În vreme ce țiganii nu se spală, domnii și doamnele poartă toalete scumpe și miros a parfum (13). Calea Victoriei este plină de trăsuri şi birje. În aceleaşi ceasuri, trotuarele din faţa cafenelelor şi cofetăriilor sunt pline de mese la care consumatorii iau prăjituri şi dulceţuri. Seara, oraşul se însufleţeşte din nou, mulţimea se adună prin cafenelele sau grădinile cu muzică, unde se aud cântate mai toate ariile operetelor sau canţonetelor ce fac vâlvă la Paris.
Pentru Willy Frerk, Bucureștii reprezintă sursa de unde izvorâseră toate intrigile războiului. De acolo condusese țara Ion I.C. Brătianu, ministrul ce s-a îngrijit de ale sale, înțelept, dar lipsit de conștiință. Le fel, prietenii și consilierii lui, Ionescu, Filipescu, Costinescu, politicienii străzii! Bucureștiul a fost fascinat de vărsarea de sânge chiar de la începutul războiului. Politicienii cumpărați cu aurul englezesc au agitat plebea orașului prin toate mijloacele. Au organizat manifestări unde steagurile german și austriac au fost arse! Bucureștenii s-au îmbuibat în noroc și plăceri. Poporul dornic să conducă, boierii ce și-au pierdut mințile s-au proclamat salvatorii lumii, pentru că toată lumea a așteptat de la intervenția României în război grăbirea sfârșitului. În vremurile liniștite, orașul petrecea:pe Calea Victoriei cutreierau echipajele cu femei frumoase, vesele și luxurioase, boierime înfumurată, strălucind de giuvaieruri.
În hotelurile și restaurantele, la fel ca și în localurile de noapte, șampania curgea în valuri. Capșa era plină până la refuz! Toată această eleganță și chefurile inutile, viața extravagantă, diamantele, pantofii cu toc au dispărut ca urmare a mersului războiului. Oamenii s-au îmbulzit la gară, căutând să cumpere bilete de tren. Panica le-a cuprins pe autorități, băncile și ministerele s-au mutat la Iași. Germanii au intrat în București. „Barbarii” atât de huliți au cruțat populația de la groaza bombardamentelor. Bucureștii au devenit oraș german! La fel ca Belgrad și Bruxelles ori Antwerpen și multe altele. Mâna administrației germane s-a făcut simțită. Ordinea și moravurile germane cuprind orașul. Nu mai este un oraș al veseliei, ci unul solid german (14).
Inevitabil, în portretistica germană, de ocupație militară, vechiul București este un oraș mort. Sau, cel puțin, i se mai văd ultimele rămășițe murind, așa cum observă Adolf Köstner, cutreierând orașul alături de trupele subordonate lui Falkenhayn. Dispar semnele autorității românești (rapoartele militare, ordonanțele poliției lipite pe coloane și garduri), le iau locul afișele nemțești ale administrației Mackensen. Imagini reclamă țipătoare precum cele de Pathé și Gaumond, care în urmă cu puține zile invitau la vizionarea filmului despre bătălia de pe râul Somme (produs de englezi), zburau zdrențuite în ploaie. Totuși, vechile bunătățuri nu se epuizează instantaneu. Mai există frișcă în câteva cafenele, cârnați și salam la metru, șuncă și cafea Mokka, atârnând la fereastra prăvăliilor (15).
Pentru soldații și ofițerii germani, ocuparea Bucureștilor reprezintă, în anul 1918, ceea ce va însemna cucerirea ispititorului Paris în a doua conflagrație mondială! Iată ce reține pentru posteritate memorialistul Ernst Kabisch în primele sale zile petrecute în București:
„Primim friptură cu legume și cartofi, la desert Omelette confiture așa de parfumată și faină ca un poem, pâine albă, vin roșu și merele aduse cu noi completează masa. În localul simplu ne simțim ca în patrie și trăncănim la o țigară ca și cum am fi cetățeni stabili. A doua zi din nou același restaurant [Osswald – n.a.]. La masă lângă mine se așează două tinere doamne, a căror vestimentație, simplă și distinsă, indică că aparțin societății;nu sunt nici pudrate, nici machiate. Fiindcă nu știu cuvântul românesc pentru o prăjitură pe care am dorit să o avem, rog pe una pentru informare. Intrăm în discuție;vecina mea este poloneză și vorbește destul de bine germană. Povestește că are un frate austriac în armată și îmi spune în treacăt cu amabilitate despre impresia pe care au făcut-o germanii aici” (16).
Lui Alfred von Oderberg, trimis în noiembrie 1916 în fruntea unui detașament de jurnaliști, Bucureștiul îi face însă impresia unui oraș mare, modern, curat și prietenos. Scrie despre toate cât cuprinde cu privirea. Străzile principale sunt asfaltate, cele auxiliare îngrijite (!), vede clădiri impunătoare, vile luxoase, hoteluri bine întreținute, restaurante ademenitoare și cafenele extrem de elegante, multe dintre ele în stil parizian. Nu lipsesc din descriere tramvaiul electric, dar și cel tras de cai. Pe scurt, un oraș modern, cu suficient adaos oriental, unde găsești lustragii la toate colțurile străzii, negustori, ambulanți de alimente și dulciuri, tineri care vând ziare sau cărți poștale.
Într-adevăr, mult comerț stradal, de la vechiturile pe care le vând negustorii evrei până la țăranii care aduc flori. Multă agitație. Strigăte, zgomote, sunet de clopoței, fiecare voce apare ca un stimulent pentru vânzare. Bucureștenii îi par resemnați în fața ocupației străine. Orașul pare să trăiască sub zodia unei sărbători eterne. Întrucât cele câteva fabrici și unele întreprinderi își suspendaseră activitatea, orașul lasă impresia că locuitorii lui ar fi renunțat să mai muncească. Mii de trecători, pur și simplu, hoinăresc pe străzi toată ziua. Se așează de dimineața până seara prin cafenele, pline și ele până la refuz.
Principala stradă a orașului, Calea Victoriei (în germană, Siegesstrasse), se întretaie cu bulevardele Elisabeta și Carol până la „minunatul” hotel Athenée-Palace și se aseamănă cu Friedrichstrasse din Berlin, ca afluență și aglomerație. Acolo se fac auzite aproape toate vocile străine, așa ca într-un cor european. Predomină moda pariziană, cu toate că oamenilor le este teamă să se mai exprime în franceză. Bărbații avuți poartă costume ireproșabile cu pălăria lăsată pe ceafă, iar femeile fardate și pudrate „cu ochi de Bella Dona” poartă ciorapi de mătase și cizme cu tocuri nesfârșit de înalte (17).
În însemnările germanilor, bucureșteanul apare, așadar, preocupat de imaginea individuală şi de propria bunăstare. Critica societăţii româneşti dezvăluie o lume dominată de consum, imoralitate şi efeminare. Pretutindeni surprinde contrastul dintre bogăţie şi sărăcie, înţeles în nuanţe de exuberanţă opozabilă mizeriei materiale.
Concluzii
În vara lui 1914, când se consumă atentatul de la Sarajevo și, la scurt timp, începe războiul, izvoarele dezvăluie un Bucureşti cu profil de Belle Époque. Un oraș calm, liniştit, zilnic aranjat şi pregătit de sărbătoare. Plimbările zilnice, aglomeraţia de pe cele mai importante străzi ale Capitalei, petrecerile fastuoase, eleganţa şi lejeritatea cu care cetăţenii tratează evenimentele de zi cu zi fac ca prezenţa războiului să nu mai capete notorietate, cel puţin nu în primele zile. Calmul debordant al bucureştenilor chiar şi în pragul iminentului război duce la imagini şi trăiri inedite ale acelei societăţi aristocratice.
Experienţele mondene ale societăţii bucureştene, văzute sau nu din perspectiva observatorilor străini, portretizează şi accentuează mai bine contrastele oraşului, lipsa educaţiei sociale la nivelul întregii comunităţi. Moravurile, opulenţa şi sărăcia devin astfel chiar principalele subiecte şi extreme asupra cărora se oprește, mai târziu, inamicul.
Viaţa bună şi frumoasă a bucureştenilor începe să se schimbe pe parcursul anilor de război. De la început, armata cere sacrificii. Inamicul este și el necruțător. Îți trebuie ceva tărie de caracter să umbli prin oraș expus bombardamentelor străine. La scurt timp după intrarea în război, armata se retrage și germanii pătrund în Capitală. Traiul greu (pentru unii) din timpul ocupaţiei, rechiziţiile, ordonanţele şi taxele impuse de către administraţia germană lasă urme adânci la nivelul psihologiei colective. Nimeni în acele zile nu mai trăia decât cu amintirea lejerității zilelor trecute. Așa ar trebui înțeleasă imaginea, uneori pătată de imoralitate, a acelor ani:imoralitate specifică războiului.
Firește, ea îi afectează și pe germani. Departe de a reuși în convertirea Capitalei la un trai diferit, unii dintre ocupanți adoptă obiceiurile necurate ale autohtonilor. Moravurile sub ocupația străină implică relaționarea cu dușmanul. Aici, limita între colaboraționism și rezistență rămâne variabilă. La vremuri grele, instinctul conservării vieții, libertății sau a propriului avut generează comportamente îndoielnice.
Mult timp după război s-a încercat o radiografiere profundă a acestei societăți. S-au pronunțat sentințe, mulți oameni au fost puși la zid. Totuși, lumea românească trebuie privită în specificul ei heteroclit. Ea nu corespunde normelor de civilitate ale vizitatorilor beligeranți. Puțini dintre germani o înțeleg, cu toate că nu lipsește buna intenție. Inamicul (mai cu seamă cel german) vrea să fie prietenos cu poporul. Îi incriminează obiceiurile propriu-zis „greșite”, își propune chiar o corectură a lor. Își asumă un rol civilizator, care implică inclusiv îndreptarea moravurilor. Cele câte se mai pot îndrepta. Firește că finalul războiului a zdruncinat întreg acest proiect. Bucureștenii au rămas așa cum fuseseră mai înainte. Ocupația străină nu i-a schimbat profund. Le-a creat însă o impresie teribilă, vecină cu depresia. Depresia provocată de șirul infinit de amintiri.
* Andreea Toma este absolventă a Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, promoția 2015-2016, în prezent studentă la master. Articol redactat sub îndrumarea conf. univ. dr. Claudiu-Lucian Topor.
NOTE:
1.Encyclopédie de la Grande Guerre 1914-1918, tome II, sous la direction de Stéphane Audoin-Roizeau, Jean-Jaques Becker, Paris, Bayard 2004 et Pierrin 2012. Vezi, Jay Winter, Les villes, pp. 148-149.
2.Vasile Th. Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României. Jurnal zilnic. 13 august 1916-31 decembrie 1918, cu o scrisoare introductivă de Take Ionescu, volumul I, Editura Atelierele societăţii „Universul”, Bucureşti, 1921, p. 31.
3.Valeriu Avram, Aeronautica română în războiul de întregire naţională, Editura Militară, Bucureşti, 2012, p. 42.
4.Raymund Netzhammer, Episcop în România. Într-o epocă a conflictelor naţionale şi religioase, volumul I, ediţie realizată de Nikolaus Netzhammer în colaborare cu Krista Zach, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 682.
5.Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile sub cultura pumnului german, ediţie îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2012, p. 28.
6.Vasile Th. Cancicov, op.cit., p. 262.
7.August von Mackensen, Briefe und Aufzeichnungen des Generalfeldmarschall aus Krieg un Frieden, bearbeitet und mit geschichtlichem Begleittert versehen von Wolfgang Foerster, Präsident der kriegsgeschichtlichen Forschungsanstalt des Heeres Oberstleutnant a. D. Mit 16 Kunstdruckbeilagen, einem faksimilierten Brief und 12 Kartenskizzen. Bibliographische Institut A.G. in Leipzig, 1938, p. 323.
8.Al. Tzigara-Samurcaş, Memorii, II (1900-1918), ediţie critică de Ioan Şerb şi Florica Şerb, prefaţă de Dan Grogorescu, Editura „Grai şi suflet-Cultura Naţională”, Bucureşti, 1999, p. 221.
9.Raymund Netzhammer, op.cit., p. 687.
10.Gerhard Velburg, Rumänische Etappe. Der Weltkrieg, wie ich sah, Mindem I.W., Druck und Verlag von Wilhelm Köhler, 1930, p. 275.
11.Vasile Th. Cancicov, op. cit., pp. 352-353.
12.Sabina Cantacuzino, op. cit, pp. 53-54.
13.August von Mackensen, op.cit., p. 323.
14.Willy Frerk, Siegeszug durch Rumänien, Montanus Markbücher, Leipzig, 1917, pp. 130-149.
15.Dr. Adolf Köstner, Der Sturmschar Falkenhayns. Kriegsberichte aus Siebenbürgen und Rumänien, Albert Langen, München, 1917, p. 124.
16.Ernst Kabisch, Der Rumänienkrieg 1916. Mit 14. Bildern 18. Kartenskizzen von Generalmajor o. D.H. Flaischen, Vorhut-Verlag Otto Schlegel – Berlin [f.a].
17.Die Siegeszug durch Rumänien. Auf den Spuren unserer Armee von Alfred v. Olberg, Major im Kriegspresseamt, Herman Hillger Verlag, Berlin, 1918. Vezi, capitolul XIX, In Bukarest, pp. 188-194.
