Autor 3092 vizualizări


Prin desființarea administrației militare în 1786, atribuțiile guvernării Bucovinei au trecut asupra Cancelariei aulice boemo-austriece de la Viena, căreia îi era supusă Galiția. Deci, între anii 1786-1848, Bucovina este încorporată drept cel de-al 19-lea Cerc (Kreis) al Regatului Galiției și Lodomeriei, ce fusese integrat în Imperiului Habsburgic ca urmare a primei împărțiri a Poloniei (1772).  

Galiția avea o suprafață de 78.532 km2, deci de opt ori mai mare ca Bucovina, și o populație de zece ori mai numeroasă, compusă în covârșitoare majoritate din ruteni (ucrainieni) și polonezi. Rutenii erau de confesiune greco-catolică, ca urmare a recunoașterii autorității papale prin Uniunea încheiată la Brest-Litovsk în 1596. Capitala Galiției se afla la Lemberg, denumirea germanizată a fostului Lvov, important centru comercial al Evului Mediu. 

Perioada 1786-1848 a fost considerată de istoriografia românească, și nu numai, drept cea mai nefastă din istoria Bucovinei. Românii bucovineni au fost supuși în acest răstimp unei triple presiuni: germanizare, polonizare și ucrainizare. Limba oficială în Galiția era germana, instrument lingvistic pe care Iosif al II-lea îl considera principalul liant al numeroaselor sale provincii: „Limba germană este limba universală a împărăției mele; de ce să admit eu ca într-o singură provincie legile și afacerile politice să fie tratate în limba naționalităților? Eu sunt împăratul imperiului german. Prin urmare celelalte state, pe care le posed, sunt provincii, care laolaltă cu întregul stat formează un corp al cărui cap sunt eu”. Boierii bucovineni au fost trecuți în matricola nobililor asimilați, făcându-se o echivalare a titlurilor de noblețe (baroni și cavaleri). Dar procesul de germanizare nu s-a oprit doar la limbă, el s-a efectuat și cu ajutorul numeroșilor coloniști germani aduși aici, prin germanizarea întregului aparat administrativ al provinciei și prin dominarea în mare parte a vieții economice și culturale de către elementele germane sau germanizate. „În toate orașele și satele mai mari funcționau cazinouri, un fel de societăți culturale pentru intelectuali, în care funcționarii români ajungeau împinși de interese sociale și de serviciu. Ele erau societăți cu tendințe de germanizare și austriacizare ca sentiment a tot ce nu era încă german și austriac […]. Deci se punea atunci problema unei germanizări spirituale. Limba germană a devenit limbă de salon, iar înainte de 1914 și limba de casă a multor familii de intelectuali români” (Mircea Grigorovița).

În învățământ s-au deschis școli în limba germană, cu profesori aduși din Transilvania, iar cea de-a doua limbă de studiu n-a fost româna, ci polona. Mulți dascăli români au fost nevoiți să-și părăsească școlile. Ceva mai târziu, în 1875, s-a deschis Universitatea din Cernăuți, cu misiunea de „a desăvârși germanizarea Bucovinei”. În ceea ce privește polonizarea, fenomenul a început imediat după 1786, când, odată deschise granițele Bucovinei, provincia a fost invadată de elemente galițiene: preoți, funcționari, învățători, negustori, meseriași etc. Pe lângă germană, se introduce în administrație, justiție și, după cum am văzut, și în școli, limba polonă. Numele românești capătă terminații slave: ski, vicz, etc, la fel și localitățile, Cernăuții devenind de pildă Czernowitz. „Această slavizare arbitrară de nume a servit apoi ucrainienilor ca argument pentru a «demonstra» caracterul slav al Bucovinei” (Mircea Grigoroviță). De altfel, elementul ucrainian se întărește foarte mult în perioada galițiană a Bucovinei, populația ruteană crescând în perioada 1786-1848 de peste 3,5 ori față de cea românească, care s-a mărit doar de 2,3 ori.

Conacul lui Eudoxiu Hurmuzachi de la Cernăuca 

Cu toate greutățile însă, viața spirituală a românilor a continuat prin munca plină de însuflețire a miilor de preoți și învățători, care au știut să păstreze mereu treze simțămintele naționale. Dacă primele decenii ale existenței românilor din Bucovina în cadrul Imperiului Austriac sunt marcate de personalitatea lui Vasile Balș, ajuns spre sfârșitul vieții vocea protectoare a românismului la Curtea de la Viena, următorul veac va fi dominat de familia Hurmuzachi, al cărei patriarh, Eudoxiu Hurmuzachi, va așeza conacul său de la Cernăuca în centrul vieții culturale și politice a conaționalilor săi. Această familie pe care Andrei Mureșanu, autorul imnului nostru national, o numea „Grachii României”, va reprezenta prin cei șapte copii ai lui Doxachi și soției sale, Elena, născută Murguleț, stindardul celui mai curat naționalism românesc. „Să grijim, iubite soțule, spunea adesea Elena Hurmuzachi, ca în amestecătura aceasta de limbi, copiii noștri să rămână ceea ce suntem noi, adică români”.

Pentru a fi însă pe deplin obiectivi, trebuie să adăugăm că familia Hurmuzachi, animată de cele mai puternice sentimente românești, nu excludea în același timp posibilitatea realizării unirii tuturor românilor într-un singur stat aflat sub egida dinastiei de Habsburg. „Unii dintre patrioți (români, n.n.), socotind insurmontabile piedicile externe care stăteau în calea unității naționale a tuturor românilor, s-au gândit la o eventuală realizare a unirii în cadrul Imperiului Habsburgic. Proiectul reluat mult mai târziu de Aurel Popovici era nerealist chiar dacă-l privim din unghiul de vedere al intereselor Cabinetului din Viena, pornit pe calea germanizării forțate și evitând să întărească o a treia naționalitate a imperiului, alături de cele slavă și maghiară” (Leonid Boicu).

În realitate, Imperiul Habsburgic, după un secol al XIX-lea marcat de resurecția naționalismului, nu avea cum să supraviețuiască indiferent câte formule dualiste, trialiste sau federaliste ar fi încercat. Principiul naționalităților, înscris de președintele american Woodrow Wilson pe frontispiciul Conferinței de la Paris, din 1919, nu avea decât să consfințească o stare de fapt.

Cernăuți, refugiul pașoptiștilor români 

Valul revoluționar care a măturat Europa în 1848, de la Palermo la Berlin și de la Paris la Iași, nu avea cum să ocolească Bucovina. În primul rând, în cadrul creat de seismul revoluționar, la Cernăuți, pe 20 mai, a avut loc o Mare Adunare Națională a românilor, care a desemnat un comitet în frunte cu Eudoxiu Hurmuzachi, care să redacteze un memoriu în 12 puncte, pentru a fi prezentat împăratului. Printre altele, românii bucovineni cereau statutul de țară de coroană autonomă pentru Bucovina, scoaterea bisericii românești de sub autoritatea mitropolitului sârb de la Karlowitz, abolirea clăcii și a dijmei, libertatea și egalitatea cultelor, crearea de școli etc. Toate aceste revendicări se constituiau, de fapt, în ceea ce cu deplină îndreptățire istoricul Ion Nistor (1876-1962) considera a fi „programul politic al românilor bucovineni, în lupta pentru dobândirea și consolidarea autonomiei țării, pentru conservarea caracterului românesc al fostei Țări de Sus a Moldovei, prin biserică și școală și pentru redresarea ei economică”. Și reprezentanții Bucovinei din noua Adunare Constituantă întrunită la Viena au cerut, la 26 iunie 1848, separarea de Galiția și constituirea unui ducat autonom.

Consecutiv Marii Adunări Naționale din 20 mai, se organizează, la Cernăuți și Suceava, gărzi naționale după model vienez. Confruntat cu numeroasele presiuni revoluționare de pe tot cuprinsul imperiului său, împăratul Ferdinand I (1835-1848) face o serie de concesii printre care desființarea boierescului, fapt ce a ușurat considerabil starea țăranilor bucovineni. La 7 septembrie 1848, Curtea de la Viena scoate școlile primare de sub autoritatea Consistoriului româno-catolic din Lemberg și le trece în subordinea Consistoriului ortodox din Cernăuți. În sfârșit, la 4 martie 1849, noul împărat Franz-Iosif (1848-1916), prin promulgarea noii Constituții, satisface cea mai importantă doleanță a bucovinenilor și anume despărțirea de Galiția. Bucovina devine țară de Coroană ereditară (Kronland), iar Franz-Iosif ia titlul de Duce al Bucovinei (Herzog der Bukovina), adăugat celorlalte titluri imperiale, regale și ducale pe care le avea.


Al doilea rol major pe care l-a avut Bucovina, și îndeosebi Cernăuțiul, în evenimentele de la 1848 a fost cel de refugiu, reflecție, consultări și elaborare de programe pentru revoluționarii moldoveni și transilvăneni obligați să evite măsurile represive luate împotriva lor. „În primitorul conac de la Cernăuca al fraților Hurmuzachi au venit Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza și alți inițiatori ai mișcării revoluționare eșuate de la Iași” (Florin Constantiniu). Am adăuga doar că au fost destul de însemnate sacrificiile materiale pe care a trebuit să le facă familia Hurmuzachi pentru a onora cum se cuvine prezența atâtor figuri de seamă ale spiritualității românești. În această primitoare casă finalizează Mihail Kogălniceanu „Dorințele partidei naționale din Moldova”, publicat la sfârșitul lunii august 1848 la Cernăuți și care preconizează ideile-forță ce vor sta la temelia înfăptuirii statului național român modern: autonomia deplină a țării, egalitatea în drepturi civile și politice, desființarea privilegiilor boierești, libertatea cuvântului și a individului și, mai cu seamă, unirea Moldovei cu Țara Românească, socotită drept „cheia de boltă, fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”.

O contribuție însemnată în promovarea identității românești, dar și a ideilor revoluționare, a avut-o în această perioadă gazeta românească „Bucovina” (primul număr a apărut la Cernăuți, pe 4 octombrie 1848), publicație politică, religioasă și literară, avându-i ca redactori pe Alexandru și Gheorghe Hurmuzachi, iar printre colaboratori pe Vasile Alecsandri, Andrei Șaguna, Dimitrie Bolintineanu și alții.

În noiembrie 1848 vine din Ardeal Aron Pumnul (1818-1866), fruntaș al revoluției din Transilvania, fost profesor de filozofie la Blaj, cel care va ocupa prin concurs nou creata catedră de limba și literatura româna a liceului german din Cernăuți. Va ocupa totodată și funcția de redactor al gazetei „Bucovina”, desfășurând o intensă activitate culturală și literară. Îi va prilejui lui Eminescu, al cărui profesor fusese, debutul literar cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină […] Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină / Se stinse-o dalbă stea”.

""