Bucovină, dulce Bucovină - cum a ajuns să fie rupt din trupul Moldovei chiar locul de naștere al acesteia

Autor 15749 vizualizări


Astfel totdeauna când gândesc la tine,  

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea!”

Mihai Eminescu

 În imaginarul colectiv românesc actual, Bucovina pare adeseori a fi percepută „la pachet” cu cealaltă victimă a silniciilor rusești, Basarabia, fapt evident incorect și profund nedrept. Coincidența de traseu istoric a celor două provincii românești de după iunie 1940 a făcut să se nască această greșită percepție, uitându-se faptul că Bucovina a fost obiectul unui rapt la fel de odios ca cel al Basarabiei din 1812, petrecut însă cu 37 de ani înainte, în favoarea celeilalte mari puteri creștine, limitrofă Principatelor Românești, Imperiul Habsburgic. 

Bucovina, leagănul Moldovei istorice 

Moldova de Sus cu ținuturile Sucevei și Cernăuțiului a reprezentat încă de la începutul statalității moldovene (1359) nucleul noului voievodat. Aici vor fi primele capitale ale țării (Siret, Suceava), aici, la Rădăuți, va fi necropola primilor Mușatini și tot aici vor fi ctitorite acele unice podoabe de cultură și artă: mânăstirile bucovinene, prinosul de credință și iubire de țară adus de către un Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare sau Petru Rareș.

Istoriografia rusă și ucraineană vor susține fără niciun fel de dovezi concludente, dar cu un evident interes politic, că Bucovina ar fi făcut parte în veacurile XI-XII din statul medieval kievean, iar mai apoi, după destrămarea Rusiei kieveane, din cnezatul Haliciului. De aici decurge concluzia istoricilor ruși și ucrainieni, transformați în politruci de ocazie, că drepturile Rusiei (în subsidiar ale Ucrainei) se bazează pe un pretins drept istoric, invocat de altfel și de Austria habsburgică la 1775, când, după prima împărțire a Poloniei (în urma căreia obținuseră fostul teritoriu al cnezatului Haliciului), au cerut Bucovina în virtutea acelorași pretenții istorice. Pentru un autor ucrainean, căruia din decență nu-i pomenim numele, dar la care entuziasmul patriotard depășește cu mult canoanele probității științifice, Moldova a făcut parte în întregime din Rusia kieveana, apoi din principatul Haliciului, care se întindea până la Dunăre. Chiar Galațiul ar fi fost micul Halici (!!!).

În sfârșit, pe același tărâm al aberațiilor științifice, ne întâlnim cu vechiul nostru „prieten” Rossler, autorul teoriei imigraționiste, care afirma nici mai mult, nici mai puţin că Bucovina este leagănul poporului ucrainean și că românizarea ucrainienilor s-a produs prin afluxul necontenit al românilor din Transilvania, ajunși acolo din sudul Dunării (!!!). Mai mult, nu lipsesc afirmații potrivit cărora celebrele mânăstiri Voroneț, Humor, Arbore, Sucevița, cu splendidele lor fresce, ar fi opera ucrainienilor. În realitate, „studiul detaliat al datelor de geografie istorică din cronicele rusești arată că hotarele Rusiei haliciene nu depășeau la sud Usita și Kucelminul, neincluzând deci Moldova, și că au rămas aproape neschimbate până la integrarea Haliciului în regatul polonez la mijlocul secolului al XIV-lea. O ocupare de către Halici a zonelor de câmpie nord-dunăreane era cu totul exclusă, fiind cunoscut că acestea intraseră sub controlul politic al cumanilor, care le foloseau ca baze de atac împotriva Bizanțului și Ungariei” (Victor Spinei).

Ulterior, cei 416 ani (1359-1775) de stabilitate statală a Moldovei de Sus și de prezență majoritară a populației românești reprezintă argumentele incontestabile ale faptului că, istoricește, Bucovina aparține României. Drept urmare, ideea de a vorbi despre două entități separate, Moldova și Bucovina, este aberantă, destinul ambelor confundându-se practic până în 1775. Cât privește hotarele Bucovinei istorice ele sunt: Ceremus, Colacin și Nistru. Despre Ceremus ne amintește chiar Ion Neculce cum a fost statornicit acest hotar cu prilejul înțelegerii dintre regele Poloniei și logofatul Tautul, când acesta a fost „dăruit” cu șase sate. Și mai important este actul încheiat la 14 octombrie 1703 între reprezentanții Poloniei și ai Porții, în calitate de putere suzerană a Moldovei, în care partea polona declara: „Inter nos et Valachiam ipse Deus flumine Tyra dislimitavit” (Între noi și Moldova Însuși Dumnezeu a pus graniță fluviul Nistru). Concluzia o vom trage împreuna cu... împăratul Franz-Iosif al Austriei, care într-o diplomă din 9 decembrie 1862, adresată populației Bucovinei afirma răspicat: „Ca parte din Dacia veche, țara aceasta, Bucovina, se număra sub stăpânirea domnilor Moldovei la așa-numita «Țară de Jos», mai târziu se numia «Arboroasa», «Plonina» și pe urma «Bucovina», după pădurea de fagi dintre Cernăuți și Vijnița [...] sub eroul Ștefan cel Mare, la un măreț renume, pe care o dovedesc și astăzi numeroasele biserici și mânăstiri ca Putna, Volovăț, Rădăuți, Suceava, Solca, Moldovița, Sucevița, Dragomirna, Prisaca și altele mai multe”.

 Nori negri deasupra Moldovei  

Asediul Vienei (1683) reprezintă momentul de maximă expansiune a Imperiului Otoman în Europa, iar înfrângerea suferită de marele vizir Kara-Mustafa sub zidurile capitalei habsburgice marchează apariția așa-zisei „probleme orientale”, de fapt succesiunea pentru imensele teritorii deținute de turci în sud-estul european și nu numai. Inițial, Austria imperială părea a fi favorită la preluarea celei mai mare părți a moștenirii rămase de pe urma „bolnavului Europei”, cum începe să fie din ce în ce mai des apreciată Sublima Poarta. În urma păcii de la Karlowitz (1699), Habsburgii ocupă Ungaria, Slovacia și Transilvania, iar după un nou război victorios (1716-1718), imperialii obțin la Passarowitz (1718) nordul Serbiei, Banatul și Oltenia. Vor fi însă ultimele achiziții majore ale Vienei în spațiul dunărean, pierdute și acelea (cu excepția Banatului) prin pacea de la Belgrad (1739), consecutivă unui alt conflict austro-turc. Până la congresul de la Berlin (1878), când Austro-Ungaria primește administrarea Bosniei și Herțegovinei, anexate imperiului în 1908, Viena va fi mult mai interesată de stoparea avântului rusesc spre Strâmtori și vechiul Bizanț decât de noi câștiguri teritoriale în zonă.

Primele inițiative ale țarului Petru cel Mare (1682-1725) spre valorificarea statutului Moscovei de cea de-a treia Romă, urmașa legitimă a Bizanțului ortodox, nu sunt încununate de succes. Deși primul război ruso-turc (1695-1700) se soldează cu ocuparea Azovului și Taganrogului de către ruși, cel de-al doilea conflict (1710-1711), printre ai cărui protoganiști s-a numărat și Dimitrie Cantemir, se încheie cu înfrângerea de la Stănilești, urmată de pacea de la Vadul Hușilor (23 iulie 1711) prin care Rusia retrocedează Azovul, se obligă să nu se amestece în treburile interne ale Hanatului Crimeii și Poloniei și să demoleze o serie de fortărețe. Un nou război austro-ruso-turc (1736-1739) conservă posesiunile și influența otomană în zona de nord a Mării Negre, permițând totuși rușilor să-și construiască o cetate pe Don, dar interzicând accesul marinei comerciale moscovite în Marea Azov și Marea Neagră. Însă, în a doua jumătate a veacului, benefiicind de efectele reformelor lui Petru I și sub impulsul ambițioasei țarine Ecaterina a II-a (1762-1796), Rusia pare decisă să tranșeze definitiv în favoarea ei, soarta „omului bolnav” al Europei.

Dacă Austria și Rusia, cărora li se va adăuga în curând și Prusia lui Frederic cel Mare (1740-1786), sunt puterile ce vin din urmă, energice și agresive, victimele istorice ale epocii sunt alte trei forțe, aflate într-un accentuat declin, după ce își trăiseră clipele lor de măreție în urmă cu un veac sau două: Polonia, Suedia și Imperiul Otoman. Suedia își pierduse statutul de mare putere în urma tratatului de la Nystadt (1721) prin care ceda Rusiei, Estonia, Livonia și o parte din Carelia. În urma acestui succes, Petru cel Mare primește din partea Senatului titlul de împărat, Rusia fiind proclamată oficial imperiu. Imperiul Otoman, deși pierduse în ultimii ani ai veacului al XVII-lea și în prima jumătate a veacului al XVIII-lea întinse teritorii, se dovedea totuși o nucă greu de spart, victoria de la Stănilești și pacea de la Belgrad dovedind că otomanii mai au resurse să reziste și să împiedice accesul puterilor creștine în Balcani. Rămânea Polonia, un stat mare, având aproape un milion de kilometri pătrați, dar aflat într-o stare de endemică anarhie, provocată în plan intern de acel total ineficient sistem al „liberumului veto” – prevedere prin care dacă un singur deputat din Seim se opunea unei hotărâri, aceea cădea – și în plan extern de intrigile întreținute cu abilitate de Moscova, Berlin și Viena. Conflictul ruso-turc (1768-1774), jalonat de succesele covârșitoare ale armatelor țariste, a alimentat temerile Austriei, dar și ale Angliei, privitoare la expansiunea neîngrădită a Moscovei spre Strâmtori. În aceste condiții, Frederic cel Mare, regele Prusiei, propune mai întâi Mariei-Tereza, împărăteasa Austriei, ulterior și țarinei Ecaterina a II-a, împărțirea Poloniei, ca mijloc de compensare pentru eventualele renunțări făcute de către cele două puteri în Balcani. „Cum Rusia nu se putea aventura într-o campanie balcanică având în spate și în flanc o Polonie aptă de o eventuală ripostă, fie ea și debilă, destinul ei era prefigurat” (Leonid Boicu). Negocierile dintre cele trei puteri absolutiste, Prusia, Austria și Rusia, s-au concretizat cu acordul din 25 iulie 1772, prin care Imperiul Habsburgic obținea o suprafață de 83.000 de km2, dens populată și cu multe bogății subterane, Frederic lua 36.000 de km2 printre care și gurile Vistulei, excepționale din punct de vedere comercial, iar Rusia acapara un teritoriu de 93.000 de km2. „Istoriografia europeană a condamnat actul din 1772, dar unii autori, cu toate că-l consideră o acțiune dintre cele mai odioase ale politicii marilor puteri în veacul al XVIII-lea, caută să justifice prezența Imperiului Habsburgic la împărțirea Poloniei prin faptul că Viena nu putea admite o extindere a Rusiei și Prusiei și, în consecință, participarea ei alături de celelalte două state ar fi reprezentat un act logic” (Nicolae Ciachir). Însemnătatea primei împărțirii a Poloniei (vor mai urma două, în 1793 și 1795) pentru destinul ulterior al Bucovinei este esențială, deoarece valoarea de întrebuințare a colțului nord-vestic al Moldovei va crește în ochii Vienei, ca teritoriu ce făcea mai lesnicioasă legatura dintre Transilvania și nou alipita Galiție.

Deși istoriografia austriacă folosește pentru înglobarea Bucovinei în cadrul imperiului habsburgic termenii de „besitzergreifung” (luare în stăpânire) sau „vereinigung” (unire), în realitate avem de-a face cu o anexare sau o răpire în toată regula, în disprețul oricăror norme de drept internațional. Un rapt bazat pe falsuri, corupție și crimă.

Bucovina, victima principiului echilibrului de forțe 

Succesele rușilor pe frontul antiotoman, în bătăliile terestre de la Larga și Cahul (1770) și cea navală de la Cesme din același an, maximizează pretențiile țarinei ce vizau acum stabilirea granițelor imperiului turcesc pe Dunăre, fapt ce însemna practic intrarea Moldovei și Țării Românești în sfera de influență rusească. Acest lucru era inacceptabil pentru austrieci, deoarece ar fi însemnat practic blocarea pentru Imperiul Habsburgic a Dunării de Jos și ar fi oferit Rusiei drum deschis spre Constantinopol. Iosif al II-lea, viitorul împărat, declara de altfel că: „nici el, nici mama sa (împărăteasa Maria-Tereza, n.n.) nu vor accepta vreodată ca rușii să rămână în posesia Moldovei și Valahiei”. Nu doar diplomația vieneză era îngrijorată de marile succese militare rusești și de posibilitatea colapsului Porții Otomane, ci aproape toate marile puteri europene. Perspectiva expansiunii neîngrădite a Rusiei punea în pericol principiul de bază al stabilității „bătrânului continent”, cel al echilibrului. Pus în practică pentru prima dată în plan regional prin pacea de la Lodi (1454) dintre principalele state italiene, principiul echilibrului a fost reiterat la nivel european în 1559, când Franța, Anglia și Imperiul German încheie tratatul de la Chateau-Cambresis, prin care se încerca stabilirea unei juste balanțe între principalele puteri europene. În numele acestui principiu, al cărui principal garant a fost Anglia, nicio putere europenă nu putea să depășească un anumit maxim de influență, fără a risca coalizarea celorlalte state europene împotriva ei. Victime ale nerespectării acestei reguli de aur a diplomației europene au fost rând pe rând, imperiul ce se dorea universal al lui Carol Quintul, Spania lui Filip al II-lea, Franța lui Ludovic al XIV-lea, mai târziu imperiul napoleonian sau Germania wilhemiană. Acum, la începutul anilor 1770, pericolul cel mare venea din partea Rusiei Ecaterinei a II-a. Anglia, Franța, Prusia, dar mai cu seamă Austria considerau necesară supraviețuirea Imperiului Otoman, văzut ca o pavăză în fața înaintării neîngrădite a puterii moscovite spre Strâmtori și spre Constantinopol, orașul despre care Napoleon afirma că este „cheia lumii”.

În acest context, Anglia, care inițial sprijinise flota rusă din Marea Mediterană, își retrage ajutorul, iar Austria încheie în iulie 1771 un acord secret cu sultanul, promițându-i ajutor militar în schimbul cedării Olteniei sau Serbiei. Confruntată cu opoziția puterilor europene și mulțumită de acapararea unor întinse teritorii poloneze, Ecaterina a II-a renunță la ideea ocupării Principatelor Românești și încheie la 10 iulie 1774 pacea de la Kuciuk-Kainargi cu Poarta. Prin acest tratat, pentru prima dată după 1475, hanatul Crimeii va fi scos de sub suzeranitatea turcească fiind declarat independent. Independență ce va dura exact 9 ani, în 1783, Rusia ocupând Crimeea și transformând-o în provincia Taurida, aflată în subordinea unui guvernator trimis direct de la Sankt-Petersburg. Nu e lipsit de interes să amintim, având în vedere evenimentele actuale ce se desfășoară în proximitatea țării noastre, că provincia Crimeea a făcut parte din Rusia țaristă, ulterior din U.R.S.S până în 1954, când Nikita Hrușciov într-un gest spectaculos (atât de tipic liderului sovietic) de mărinimie față de Ucraina, al cărei prim-secretar fusese între 1938-1947, face cadou fostei sale feude de partid această peninsulă cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la unirea Ucrainei cu Rusia din 1654. Și iată cum decizii luate în urmă cu decenii sau secole, își pun pecetea pe destinul lumii de azi. „Există două realități a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simțim, dar fără de care nu putem trăi: aerul și istoria” (Lucian Blaga).

Odată încheiată pacea dintre Rusia și Turcia, nesățioasa monarhie habsburgică s-a gândit că ar putea scoate un oarece profit de pe urma slăbiciunii Porții și a rolului jucat de Viena în domolirea ambițiilor rusești. Inițial, Austria ar fi dorit să ocupe Oltenia, în baza precedentului din anii 1718-1739, dar în urma unei călătorii efectuate incognito de către viitorul împărat Iosif al II-lea (1780-1790), fiul Mariei-Tereza, pe valea Oltului, renunță la acest proiect având în vedere săracia provinciei. În același timp, metodica și minuțioasa birocrație vieneză evaluează prin colonelul Carol Enzenberg valoarea nordului Moldovei la 21 de milioane de florini.

În septembrie 1774, cancelarul Mariei-Tereza, Kaunitz, îl informează pe internunțiul Thugut, ambasadorul austriac la Istanbul, că Viena s-a decis să ocupe nordul Moldovei, considerat punct strategic prin care se putea realiza mai ușor legătura dintre teritoriile acaparate în 1772 și Transilvania. Totodată, Kaunitz îi furniza lui Thugut și pseudoargumentul istoric conform căruia Moldova de Nord aparținuse în trecut Pocuției (fostă provincie poloneză, devenită acum austriacă) și care ar fi trebuit, în virtutea acestui așa-zis drept istoric, să revină Habsburgilor. Baronul Thugut era sfătuit în același timp să facă toate demersurile necesare pentru a calma autoritățile otomane, cărora trebuia să li se reamintească că fostul sultan, Mustafa al III-lea (1757-1774), promisese austriecilor Valahia Mica (Oltenia), ca preț al bunelor oficii efectuate în cursul tratativelor ruso-turce. Ca să fie și mai convingător, trimisul vienez la Poartă era îndemnat să nu precupețească niciun efort, inclusiv financiar, pentru ca tranzacția să se perfecteze cât mai repede. Conștiincios, Thugut se execută, neuitând să trimită cancelarului „lista de cheltuieli” necesară obținerii bunăvoinței înalților dregători ai Porții: 10.312 piastri dați marelui dragoman Constantin Moruzi și 3.100 de piastri oferiți lui Tahir Aga, cel însărcinat cu trasarea viitoarelor granițe ale nou anexatei provincii. În același timp, este mituit și feldmareșalul rus Piotr Alexandrovici Rumianţev, învingătorul de la Cahul și comandantul trupelor țariste din Moldova, care, în schimbul a 5.000 de ducați aur și a unei tabachere de aur încrustată cu briliante, va permite intrarea trupelor austriece în Bucovina, înainte chiar de semnarea convenției din 7 mai 1775, prin care era consfințită în plan diplomatic răpirea Bucovinei.

„Acest domn nu voia cu niciun preț să consimtă la cesiunea Bucovinei în favoarea Austriei” 

Singurul care se opune acestei oneroase tranzacții turco-austriece cu complicitatea rușilor, este domnul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774-1777) care în decembrie 1774, protestează vehement la Poartă împotriva smulgerii Bucovinei din trupul Moldovei, amintind că respectivul teritoriu nu a făcut niciodată parte din Pocuția, iar ocuparea sa nu poate fi considerată un „act amical” din partea Austriei. În același timp, domnitorul amenința voalat Poarta sugerând că dacă turcii nu se vor opune anexării Bucovinei, atunci moldovenii s-ar putea adresa unei alte puteri, care evident nu putea fi decât Rusia. Această fermă poziție a lui Grigore al III-lea Ghica va fi de altfel și factorul determinant al morții sale. În a sa documentată Istorie a Bucovinei, Ion Nistor reproduce însemnările unui corespondent din Istanbul, datate la 19 noiembrie 1777, privind cauza asasinării domnitorului Moldovei din ordinul sultanului: „districtul Bucovinei a fost principala cauză a asasinării principelui Ghica. Acest domn nu voia cu niciun preț să consimtă la cesiunea Bucovinei în favoarea Austriei. Precum se vede, el se comporta ca un suveran independent”.

Cel mai grav însă era faptul că Turcia, pentru a doua oară în istorie, după cedarea Olteniei către aceiași austrieci în 1718, dispunea de teritoriul Țărilor Române ca de propriul său teritoriu. Și aceasta, în pofida capitulațiilor încheiate de-a lungul secolelor între voievozii români și Poartă în care „una din funcțiile de bază ale acestor acte consta în garantarea integrității hotarelor țării” (Mihai Maxim). Strălucitul istoric și profesor la „College de France”, Edgar Quinet, va sintetiza cel mai bine abuzul de drept pe care turcii l-au făcut consimțind la anexarea unor regiuni ce nu le aparțineau: „Pământul românesc rămânând pământ creștin, urmarea juridică era că niciun musulman nu putea să fie proprietar pe cuprinsul lui, să posede un ogor, o casă sau măcar să locuiască pe el. […] Provinciile Dunărene nu aparțin așadar Islamului; de unde rezultă tot atât de limpede că Islamul nu are niciun drept să cedeze, să înstrăineze sau să dea vreo parte din el. Cum de mahomedanismul a putut ceda Bucovina – Austriei și Basarabia – Rusiei?”

Nu mai puțin sugestiv este comentariul perfect ipocrit al principalei beneficiare al acestui rapt mișelesc, împărăteasa Maria-Tereza, care, într-o scrisoare adresată cancelarului Kaunitz, afirma la 4 noiembrie 1774: „…în chestiunea moldovenească n-avem deloc dreptate (n.n.). Trebuie să mărturisesc că nu știu cum ne vom descurca, însă, cu greu, într-o manieră onorabilă și aceasta mă întristează nespus de mult”. Dincolo însă de lacrimile de crocodil ale urmașei lui Carol Quintul, austriecii reușesc prin corupție, șantaj și intimidări să forțeze Imperiul Otoman să semneze, la 7 mai 1775, convenția, compusă din patru puncte, prin care nordul Moldovei, cu vechea capitală Suceava și mormântul marelui Ștefan de la Putna, intra în componența Imperiului Habsburgic. Ignoranța și venalitatea funcționarilor otomani, în frunte cu deja mituitul Tahir Aga, însărcinați cu delimitarea hotarului au facilitat anexarea în plus a încă 30 de sate, acest nou abuz al Vienei fiind parafat cu un acord adițional la Convenția din 7 mai 1775, încheiat la 12 mai 1776 la Istanbul, în baza căruia frontiera dintre Moldova și Imperiul Habsburgic era stabilită pe râul Suceava, la confluența acestuia cu Siretul.

În ultimă instanță, răpirea Bucovinei nu face decât să se înscrie în lungul sir de „întâmplări” istorice, menit să demonstreze disprețul marilor puteri față de țările mici, lipsa de principii atunci când e vorba de interese majore, singurul și hotărâtorul argument în relațiile dintre state fiind forța. Și astfel prea catolica suverană a Imperiului Romano-German în cârdășie cu „umbra lui Allah” pe pământ, sultanul otoman, cu asentimentul tacit al cuvioasei Ecaterina aII-a, țarina Rusiei, au dispus de soarta a 70.000 de suflete obidite de români. „Fără de lege nepomenita uneltire mișelească, afacere dintre o muiere desfrânată (Maria-Tereza, n.n.) și între pașii din Bizanț, vânzarea Bucovinei va fi o veșnică pată pentru împărăția vecină, de-a pururea o durere pentru noi” (Mihai Eminescu).

""