Autor 7824 vizualizări


Teatrele de pe Broadway au jucat un rol esenţial în modelarea societăţii şi culturii americane în secolul al XX-lea, exprimând cu fidelitate spiritul american şi specificul contribuţiei americane la patrimoniul cultural universal. Rareori a reuşit numele unei străzi să devină un simbol al viselor şi aşteptărilor unei naţiuni, un ideal şi în acelaşi timp reperul unui stil de viaţă, aşa cum a reuşit Broadway. O scurtă incursiune în istoria sa strălucitoare reflectă mândria şi ambiţiile societăţii americane, precum şi drumul său către prosperitate, cu toate suişurile şi coborâşurile sale.

Broadway este practic o şosea din statul New York, care străbate mai multe cartiere din oraşul cu acelaşi nume, inclusiv Manhattan şi Bronx, pe o porţiune de mai bine de 20 km. De-a lungul său s-au aşezat pe parcursul secolului al XIX-lea mai multe teatre care au cunoscut o perioadă de înflorire deosebită după Războiul american de Secesiune, deşi primul teatru newyorkez fusese inaugurat încă de la jumătatea secolului precedent. Prosperitatea oraşului, dezvoltarea şi extinderea sa, precum şi prezenţa unei clase mijlocii numeroase care se adăuga burgheziei industriale şi comerciale, au făcut ca cererea pentru spectacole cu caracter distractiv să sporească. 

Teatrele de pe Broadway au continuat să se înmulţească în perioada dintre Războiul Civil şi Primul Război Mondial, extinzându-se – sau mutându-se – către zona pe care o ocupă în prezent, aflată în jurul şi în preajma Times Square. Spectacolele prezentate pe Broadway în aceste lungi decenii de început au reflectat, pe de o parte, solicitarea publicului burghez pentru distracţie, iar, pe de altă parte, puternicul import cultural european care venea să servească aceste solicitări. Teatrele puneau în scenă mai ales vodeviluri, comedii muzicale cu intrigă uşoară dar cu ritmuri antrenante şi melodii uşor de fredonat, majoritatea aduse din Europa şi care au stat la baza apariţiei musicalului în forma sa elaborată, specifică perioadei interbelice. 

De la Breede weg la Broadway

Actualul drum Broadway îşi are originile în perioada anterioară sosirii coloniştilor europeni, fiind iniţial o potecă folosită de amerindieni pentru traversarea insulei Manhattan. Datorită traseului util, coloniştii olandezi care au înfiinţat Noul Amsterdam (viitorul New York) au continuat să o folosească, numind-o Breede weg – de unde actuala denumire. În prezent, Broadway traversează insula Manhattan de la nord la sud şi străbate inclusiv cartierul Bronx şi mai multe localităţi din Westchester County. Teatrele sunt aşezate de-a lungul străzii în zona Times Square şi Lincoln Center, fiind astăzi în jur de 40. Datorită reclamelor care luminează cerul nopţii, zona a mai fost numită în trecut şi „Marea Cale Albă” (Great White Way). 

Broadway în trecut

Broadway în trecut

Teatrul, asemenea unui magazin universal

Teatrele de pe Broadway au reflectat încă de la început nevoia de veselie, abundenţă, strălucire a unei societăţi din ce în ce mai prospere. Ele au fost construire şi adaptate nevoilor de a primi un public cât mai numeros, din cât mai multe categorii sociale, în ocazii cât mai dese, şi au reprezentat, din acest punct de vedere, un mijloc de egalizare socială. După cum spunea istoricul Marlis Schweitzer, Broadway a cultivat în mod implicit ideea că democraţia este o formă de a alege între mărci diferite ale unor mărfuri şi între piese cât mai diferite la teatru, stimulând consumismul ca formă de combatere a conflictelor sociale. Revista „Theatre Magazine” remarca în 1917 că teatrele se asemănau tot mai mult cu magazinele universale:totul trebuia să fie nou şi la modă (clădirea, facilităţile ei, sălile de spectacol, afişele), toate erau alese în aşa fel încât să atragă atenţia clientului, să-i transmită sentimentul diversităţii şi luxului pe care şi-l poate permite. Dar teatrele de pe Broadway au făcut şi altceva, după cum remarca aceeaşi revistă:au impus o modă, au contribuit la formarea şi modelarea gusturilor şi culturii de masă. „În draperia ingenioasă de la o fereastră, într-un nou aranjament floral, femeia găseşte inspiraţia pentru o mică schimbare binevenită în propriul cămin”, consemna „Theatre Magazine” în 1916. Călătorul britanic Samuel Osgood observa încă din 1866 că ceea ce deosebea Broadway de teatrele londoneze era faptul că acestea erau intercalate cu magazine universale, restaurante, cafenele şi hoteluri, fiind astfel un centru al vieţii urbane newyorkeze. 

Anii ’20:acum se naşte faima

Teatrul Rialto de pe Broadway,  în 1917

Teatrul Rialto de pe Broadway, în 1917

Nebunia şi exuberanţa dezinhibată a anilor ’20 au fost cele care au construit faima naţională şi internaţională a teatrelor de pe Broadway. În prima decadă de după Marele Război, industria de entertainment a cunoscut un avânt deosebit în toată lumea, dar mai ales în America. Cifrele sunt edificatoare în acest sens:între 1924-1929, pe Broadway s-au deschis 26 de teatre noi, numărul lor ajungând astfel la 66;în sezonul 1928-1929 au fost puse în scenă nu mai puţin de 264 de producţii diferite. Proprietarii teatrelor şi investitorii au început să recurgă la strategii coerente de promovare a pieselor, reclama fiind fundamentală pentru succesul unui spectacol. Tot acum apare şi o poziţie nouă printre ziarişti, cea a criticului din noaptea premierei. Acesta era, de fapt, primul critic de teatru care vedea spectacolul, îşi scria cronica pe genunchi, în sală, pentru a putea prinde ediţia de dimineaţă, iar cuvintele lui erau decisive pentru succesul de piaţă al unei piese. Criticul din noaptea premierei era, astfel, un personaj invidiat, dar şi temut, iar munca lui nu atrăgea multă simpatie din partea nimănui. 

Teatrele de pe Broadway continuau să pună în scenă vodeviluri în paralel cu ceea ce criticii numeau „teatru serios”, adică piesele care ridicau întrebări consistente privind omul şi societatea. „Teatrul serios” era însă evitat:după multe zile de muncă grea, newyorkezii preferau să dea totul uitării, scufundându-se în nebunia de muzică şi lumini care inunda scenele de pe Broadway. 

Deceniul lui Fred şi Adele Astaire

Faima şi prosperitatea teatrelor de pe Broadway s-a construit, aşadar, oferind publicului ceea ce dorea, adică muzică, dans, lumină. Dansul a devenit astfel din ce în ce mai popular, calităţile şi talentul fiind chiar mijloace de promovare socială, de a atrage simpatie şi popularitate. Este deceniul în care Fred şi Adele Astaire devin cunoscuţi prin numerele de step de pe Broadway. Cântecele compuse special pentru piesele reprezentate erau fredonate de toată lumea şi erau ascultate inclusiv pe calea radioului, care a sporit de asemenea reputaţia Broadway-ului. Despre piesa „No, No, Nanette”, pusă în scenă în 1925, se spunea că nimeni nu ţinuse minte intriga, dar toată lumea fredona cântecele. 

Fred și Adele Astaire,  în iunie 1923

Fred și Adele Astaire, în iunie 1923

În aceeaşi perioadă însă, Broadway s-a confruntat şi cu prima sa mare provocare:apariţia filmului, mai ales a aceluia cu sunet. Filmele mute nu reprezentau o concurenţă majoră pentru teatre, însă lansarea „Cântăreţului de jazz” în 1927, cu sunet sincronizat, a atras foarte mult interes din partea publicului. La aceasta se mai adăuga şi faptul că biletul la cinema era în medie de zece ori mai ieftin decât la teatru. După părerea istoricilor americani, ceea ce a salvat totuşi teatrele de pe Broadway au fost talentul şi priceperea unor mari artişti care au avut ocazia să lucreze acolo în perioada respectivă (Jerome Kern, Cole Porter, George şi Ira Gershwin) şi care au oferit publicului o lungă serie de capodopere în anii următori, care vor marca destinul Broadway-ului. Un exemplu în acest sens este spectacolul „Show Boat”, reprezentat prima dată tot în 1927 şi considerat de unii critici ca fiind primul mare musical american. Piesa, care descria viaţa de pe fluviul Mississippi, reuşea să integreze pentru prima dată într-o structură coerentă intriga şi muzica, şi s-a bucurat de un succes enorm atât în rândul publicului, cât şi în rândul criticilor. 

Scenă a efervescenţei creatoare:de pe Broadway la Hollywood

Începând din anii ’20 s-a stabilit şi un nou tip de relaţie între Broadway şi Hollywood, o relaţie în care ideile apăreau la New York şi erau preluate apoi de cineaşti şi popularizate prin film. O lungă serie de filme de succes ale deceniilor următoare îşi găsesc originea în piesele de pe Broadway. 

Scenă din musicalul „Show Boat”,  la teatrul Ziegfeld de pe Broadway,  în 1946

Scenă din musicalul „Show Boat”, la teatrul Ziegfeld de pe Broadway, în 1946

Anii celui de-Al Doilea Război Mondial au fost plini de strălucire pe Broadway;în primul rând, pentru că deceniile anterioare construiseră deja o faimă deosebită şi aceasta a atras investiţii majore care au mers în paralel cu cererea de divertisment aflată mereu în creştere, iar în al doilea rând pentru că războiul se ducea departe de casă, fără a afecta prea mult viaţa cotidiană a individului. Unii critici au considerat perioada anilor ’40 ca fiind la fel de strălucitoare ca şi cea a anilor ’20, din punct de vedere al efervescenţei creatoare de pe Broadway. 

Reperul acestei epoci a rămas musicalul „Oklahoma!”, considerat a fi apogeul evoluţiei musicalului începută cu „Show Boat”. Creaţie a compozitorului Richard Rodgers şi a libretistului Oscar Hammerstein II, musicalul „Oklahoma!” are în centru povestea de dragoste dintre Curly McLain, un cowboy din statul Oklahoma, şi frumoasa Laurey Williams. Spectacolul a reuşit să integreze foarte bine muzica şi episoadele muzicale în structura epică a piesei, folosind motive muzicale ce reveneau periodic în desfăşurarea spectacolului, legând diverse momente şi oferindu-i o coerenţă ce a fost apreciată de critici în mod deosebit.

Războiul Rece:„orizontul dominant al teatrului american”

Teatrul newyorkez n-a fost afectat prea mult de Marea Criză Economică şi nici de Al Doilea Război Mondial, dar a fost însă afectat de climatul de tensiune şi neîncredere specific primilor ani postbelici. Războiul Rece şi agravarea tensiunilor internaţionale, spectrul comunismului, toate acestea au avut un impact sensibil asupra spectacolelor de teatru de pe Broadway. În atmosfera irespirabilă creată de „vânătoarea” de comunişti a senatorului Joseph McCarthy, amplificată de arestarea mai multor spioni sovietici şi de anchetele care au urmat, producătorii de pe Broadway au preferat să aleagă teme mai puţin provocatoare. În deceniile anterioare, problema drepturilor civile sau a emancipării femeii fuseseră prezente în tematica spectacolelor, însă, considerate a fi teme de stânga, ele au dispărut treptat din peisajul tematic pentru a face loc unui spirit mai conservator.

După cum spunea istoricul Martin Halliwell, Războiul Rece a devenit „orizontul dominant al teatrului american”, exprimând temeri şi nesiguranţe ale vieţii cotidiene, asociate cu problemele politice internaţionale ale momentului. Un bun exemplu în acest sens a fost piesa „Brigadoon”, pusă în scenă în 1947. Aceasta are în centru aventura a doi newyorkezi care pleacă în vacanţă în Scoţia şi nimeresc întâmplător peste cătunul Brigadoon, o aşezare care nu apărea pe pământ decât pentru o zi la fiecare sută de ani. Preotul din localitate s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru aceasta cu secole în urmă, pentru a proteja aşezarea şi locuitorii săi de păcatele şi corupţia morală a lumii exterioare. Dincolo de cadrul fantastic şi de povestea de dragoste inclusă, „Brigadoon” reflectă starea de spirit şi experienţa americanilor care, în anii de după Al Doilea Război Mondial, s-au văzut nevoiţi să rămână în Europa, în ţări străine, cu obiceiuri şi tradiţii ciudate pentru ei, şi reprezintă un apel pentru întoarcerea la izolaţionismul care caracterizase viaţa americană până în război. 

Multe piese, puţini autori?

Cu toate acestea, aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate, teatrul n-a fost afectat de tensiunea Războiului Rece în aceeaşi măsură ca filmul şi televiziunea, iar libertatea de a ridica întrebări fundamentale cu privire la viaţa individului şi a societăţii a rămas mai ridicată decât în alte medii. Anii ’50 au reprezentat momentul celei mai înalte afirmări a dramaturgiei americane, epoca în care aceasta s-a impus la nivel mondial şi a oferit probabil cele mai consistente contribuţii ale sale. Multe dintre acestea au fost reprezentate prima dată pe Broadway. 

Într-un articol din 1952, dramaturgul Arthur Miller deplângea totuşi starea dramaturgiei americane într-un articol cu titlul „Multe piese, puţini autori”. El critica în primul rând conformismul autorilor şi producătorilor, care preferau piese uşoare, cu intrigă uşor de înţeles, dar abundente în dans şi muzică. Lipsa introspecţiei şi a provocărilor la adresa normelor morale şi sociale erau văzute de Miller drept semne de decandenţă. 

Printre musicaluri îşi găsesc locul şi întrebări fundamentale

Marlon Brando și Kim Hunter într-o scenă emoţionantă din piesa lui Tennessee Williams,  „Un tramvai numit dorinţă” (decembrie 1947)

Marlon Brando și Kim Hunter într-o scenă emoţionantă din piesa lui Tennessee Williams, „Un tramvai numit dorinţă” (decembrie 1947)

La acel moment, Arthur Miller era destul de departe de adevăr. Dramaturgi ca el însuşi sau William Inge au continuat să creeze şi să se bucure de succes, deşi în cercurile mai restrânse ale literaţilor. Dar tot aceasta este şi perioada în care dramaturgul Tenessee Williams a cunoscut apogeul carierei sale. Piese precum „Un tramvai numit dorinţă”, „Menajeria de sticlă” sau „Dulcea pasăre a tinereţii” au obţinut recunoaştere atât pe plan literar, cât şi în faţa publicului. Considerat de lumea literară probabil cel mai mare dramaturg american al secolului al XX-lea, tradus în nenumărate limbi şi laureat al numeroase premii (inclusiv Pulitzer), Tenessee Williams a profitat şi financiar de succesul său. Piesele sale au fost reprezentate de teatrele de pe Broadway în sute de spectacole şi majoritatea au fost ecranizate la Hollywood, aducând autorului beneficiile financiare binemeritate. 

Pentru a răspunde provocărilor unor roluri complexe, Lee Strasberg a înfiinţat în 1947, pe Strada 44 din Manhattan, faimosul Actors Studio. Acolo au fost iniţiaţi în arta teatrală, în controlarea emoţiilor şi improvizaţie, mari nume ale teatrului şi cinematografiei americane precum:Steven McQueen, Marlon Brando, James Dean, Paul Newman, Warren Beatty, Al Pacino. Tenesse Williams a avut ocazia să-i vadă jucând în piesele sale ecranizate la Hollywood pe Marlon Brando în „Un tramvai numit dorinţă” (1951) şi pe Paul Newman în „Dulcea pasăre a tinereţii” (1962). 

„Oamenii nu mai trebuie să meargă pe Broadway, ci Broadway vine la ei”

Anii ’50 au confruntat însă teatrele de pe Broadway cu alte provocări. Dacă între cinema şi teatru se stabilise un echilibru reciproc avantajos, în deceniile anterioare, televiziunea le-a afectat pe ambele în egală măsură. Televiziunea transmitea filme şi piese de teatru acasă, fără niciun fel de costuri, deci – după cum se spunea în epocă – „oamenii nu mai trebuie să meargă pe Broadway, ci Broadway vine la ei”. Decorurile extravagante şi costurile mari cu artiştii au impus o creştere continuă a preţului biletelor la teatru, ceea ce a afectat de asemenea audienţa. În 1957 existau deja cca. 40 milioane de aparate tv în Statele Unite şi 467 posturi de televiziune. 

O altă provocare a apărut în aceeaşi perioadă din partea tinerei generaţii. Dacă oamenii au fost atraşi de Broadway în deceniile anterioare graţie muzicii şi dansului, generaţia anilor ’50 a descoperit însă rock and roll-ul. Gusturile muzicale ale tinerilor s-au schimbat radical, evoluând diferit faţă de cele ale părinţilor şi faţă de cele anterior promovate de teatrele de pe Broadway. După 1955, când Bill Haley and the Comets au lansat „Rock around the clock”, muzica americană nu va mai fi aceeaşi. Noul curent s-a impus prin artişti valoroşi precum Pat Boone, Jerry Lee Lewis sau Elvis Presley, a căror muzică exprima mai bine decât musicalurile energia şi dinamismul generaţiei tinere, dar mai ales revolta acesteia împotriva conservatorismul şi normelor morale rigide ale primilor ani postbelici şi împotriva căreia Broadway nu mai putea concura. 

Un reputat compozitor şi textier de pe Broadway, Steven Sondheim, observa cu amărăciune în 1978 că între muzica teatrului şi muzica poporului – unificate de Broadway în deceniile trecute – se produsese o ruptură ireparabilă, deoarece adolescenţii, nefiind expuşi de mici muzicii teatrului, nu mai pot deprinde gustul acesteia ca adulţi. 

Cântecul de lebădă al teatrelor de pe Broadway?

Şi totuşi, în plină epocă de emergenţă a televiziunii şi rock and roll-ului, Broadway a mai dat o lovitură majoră, un spectacol care s-a impus în mod special în memoria Americii şi lumii întregi. Pe 26 septembrie 1957, la Winter Garden Theatre, a avut loc premiera spectacolului „West Side Story”. Muzica a fost compusă de celebrul compozitor şi dirijor Leonard Bernstein, cu un libret de Steven Sondheim şi coregrafia semnată de Jerome Robbins. Deşi investitorii au părut sceptici iniţial, recepţia critică a fost excepţională şi „West Side Story” a fost considerat – şi încă mai este – unul dintre cele mai valoroase musicaluri puse vreodată în scenă pe Broadway. 

Povestea are în centru o poveste de dragoste care aminteşte de „Romeo şi Julieta”:acţiunea se petrece într-un cartier al New York-ului dominat de bande formate predominant din imigranţi, unde un tânăr se îndrăgosteşte de o fată aparţinând unei bande adverse. Astfel, tematica aduce în centru problemele sociale ale Americii precum infracţionalitatea şi lipsa de şanse a imigranţilor, beneficiind de o muzică excepţională compusă de Leonard Bernstein, ulterior director muzical al Filarmonicii din New York. Tematica în sine, precum şi calitatea muzicii şi coregrafiei au surprins la momentul respectiv atât publicul, cât şi criticii, impunând musicalul „West Side Story” drept unul dintre cele mai valoroase ale genului. 

Care este moştenirea Broadway-ului?

Broadway în prezent

Broadway în prezent

„West Side Story” n-a fost nici pe departe cântecul de lebădă al Broadway-ului, ci doar o demonstraţie suplimentară a faptului că, în ciuda provocărilor, mediul artistic cultivat pe Broadway se poate reinventa, se poate adapta şi că mai avea încă un cuvânt de spus. Provocările s-au înmulţit în deceniile anterioare:numărul teatrelor s-a redus, ca şi numărul spectatorilor. Cu toate acestea, teatrele de pe Broadway continuă să funcţioneze şi să aducă în faţa publicului, pe lângă momente de revival cu reprezentări ale unor spectacole clasice, şi piese noi, atrăgând atât pe newyorkezi, cât şi turiştii străini care, vizitând oraşul, nu pot rata ocazia de a vedea un spectacol pe Broadway. Se poate spune că faima deceniilor anterioare a asigurat supravieţuirea pe termen lung a tradiţiei teatrale pe celebra stradă newyorkeză. Broadway rămâne, chiar şi la începutul secolului al XXI-lea, un punct de reper al New York-ului, al culturii americane în general şi, în fond, al moştenirii culturale a secolului precedent. 

Referinţe bibliografice:

Marlis Schweitzer, When Broadway Was the Runway:Theater, Fashion, and American Culture, University of Pennsylvania Press, 2009

Martin Halliwell, American Culture in the 1950s, Edinburgh University Press, 2007

John Bush Jones, Our Musicals, Ourselves:A Social History of the American Musical Theatre, University Press of New England, 2003

Kathleen Morgan Drowne, Patrick Huber, The 1920’s, Greenwood Publishing, 2004

David H. Lewis, Broadway Musicals:A Hundred Year History, McFarland, 2002

Corinne J. Naden, The Golden Age of American Musical Theatre:1943-1965, Scarecrow Press, 2011