Brătianu şi Unirea: «Să facem loc făuritorului României Mari»

Sărbătorile Centenarului s-au încheiat, dar revista noastră continuă celebrarea personalităţilor Unirii. Iar această ediţie a „Historia Special” tratează în detaliu viaţa şi moştenirea lui Ion I.C. Brătianu, cel care a făcut din reîntregirea României proiectul său capital – tot astfel cum ilustrul său tată, Ion C. Brătianu, se dăruise marilor proiecte naţionale de pe parcursul secolului al XIX-lea.

Brătienii au scris, aşadar, capitole importante din istoria ţării şi, în paginile care urmează, îl descoperim pe Ionel, fiul cel mare al lui Ion C. Brătianu, născut la moşia Florica pe 20 august 1864 şi dispărut, în mod neaşteptat, pe 24 noiembrie 1927, „în toată puterea unei vieţi strălucite”, la doar câteva luni după moartea unui alt artizan al Unirii, Regele Ferdinand I „Întregitorul”.

Şi câte nu s-au întâmplat în acest interval – căci cei 63 de ani de viaţă ai lui Ionel Brătianu sunt chiar anii României, cu marile idealuri, marile cumpene (războiul) şi marile împliniri (desăvârşirea unităţii naţionale, bătălia pentru interesele româneşti la Paris, în 1919, reformele agrară şi electorală), dar şi cu vâltoarea vieţii politice a Regatului (Ionel e liderul Partidului Naţional-Liberal din 1909 până la moartea sa).

Cum potrivit observa pentru posteritate profesorul şi eseistul Sterie Diamandi, „[Brătianu] nu râvnea în politica Ţării Românești gloria meșterilor pricepuţi. Revendica pentru dânsul gloria arhitectului care concepe planul și conduce lucrarea”. Şi poate că aceasta e şi imaginea care se desprinde din rememorarea Sabinei Cantacuzino, sora cea mare a lui Ionel, la revenirea Brătienilor acasă, după lungul şi durerosul exil la Iaşi. Ajuns la Bucureşti înaintea suveranilor, Ionel Brătianu întâmpină cea mai mare reuşită a existenţei sale în stradă, alături de românii care sărbătoresc momentul:

„Vineri, 16/29 noiembrie [1918], sosi o parte din familie... după o călătorie de 48 de ore, liniile din Moldova fiind inundate, podurile luate şi terasamentele stricate. La patru ore, se coborâră din automobile Vintilă, Lia cu Vintilică, Ion Pillat şi Ionel. [...]

Toţi eram mai slabi şi îmbătrâniţi. Anii de război se socoteau îndoit chiar în spatele frontului. Ionel, mai ales, albise mult, avea pe chip o umbră care nu-l mai părăsi, o atitudine gravă, chiar impozantă. [...]

La câteva zile urmă intrarea triumfală a reginei, regelui şi a lui Berthelot, prin Piaţa Victoriei. Câteşitrei radioşi, prinţul Carol cam întunecat, prinţul Nicolae crescut lung şi subţire, principesele apărură ca într-un coş cu flori, atât de încărcată le era trăsura de buchete aruncate de public. Ionel era pe jos, în public. Regele a oprit cortegiul, i-a dat mâna şi i-a mulţumit pentru bunele poveţe ce-i dedese. [Atunci d. Hălăceanu, locţiitor de primar, le oferi pâinea şi sarea. El auzi pe un conservator zicând: «Tot la el trage». Nici în aceste clipe solemne nu uitaseră inimiciţiile meschine de partid.]

Trecând pe urmă pe acasă, Ionel ne-a luat cu el la Universitate, unde ni se rezervase un balcon. La una din uşi, o fată tânără a recunoscut pe Ionel şi, dându-se în lături, zise: «Să facem loc făuritorului României Mari»”.

Ionel Brătianu: „Când am intrat în război, am ştiut că nu vom ieşi din el fără să se fi înfăptuit opera pentru care îl declarasem. Amărăciunile şi greutăţile prin care am trecut nicio clipă n-au făcut să şovăiască în noi încrederea că, oricare ar fi primejdiile momentului, ţelul nostru îl vom atinge. După ce am tras sabia, ştiam că pacea ne va da România Mare”.