Brâncoveanu, de la intrigile epocii sale la canonizarea ca sfânt

Autor 7124 vizualizări


Puternica personalitate a voievodului Constantin Brâncoveanu a dominat istoria românilor la răscrucea secolelor XVII-XVIII. Lunga sa domnie (1688-1714) s-a desfășurat pe fondul decăderii Imperiului Otoman și al conflictelor în care erau angajate marile imperii vecine, a căror expansiune ajunsese până la hotarele Țării Românești. În acest context tulbure, domnia ultimului mare voievod medieval român reprezintă o perioadă remarcabilă, numele său fiind atribuit unei epoci, considerată de mulți istorici distinctă în istoria românilor. „Epoca brâncovenească” a fost marcată de importante transformări în plan politic, social-economic și mai ales cultural. Sfârșitul tragic al domnitorului, executat la Istanbul, pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei), precum și cu sfetnicul său Ianache Văcărescu, a contribuit la amplificarea personalității lui Brâncoveanu și la transformarea sa într-o adevărată legendă, un martir național. Domnitorul și fiii săi au fost introduși în calendarul Bisericii Ortodoxe din România, fiind venerați în fiecare an pe 16 august, sub numele de „Sfinții Martiri Brâncoveni”.

Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Țării Românești pe 29 octombrie 1688, la vârsta de 34 de ani, cu ajutorul unchilor săi, Constantin și Mihai, frații răposatului domn Șerban Cantacuzino. Născut în 1654, Constantin era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu, ucis în februarie 1655, în timpul unei răscoale împotriva otomanilor, și al Stancăi, fiica marelui postelnic Constantin Cantacuzino. Bunicul său patern era Preda Brâncoveanu, nepotul și singurul moștenitor al lui Matei Basarab, principalul succesor al averii vestitei familii a Craioveștilor.  


Rămas orfan de tată de la vârsta de un an, viitorul domn era moștenitorul unei averi uriașe. El a fost crescut de mama sa, Stanca Cantacuzino, și de rudele ei, fiind protejatul unchiului său, stolnicul cărturar Constantin, care i-a îndrumat primii pași în politică. În timpul domniei unchiului său Șerban Cantacuzino, tânărul boier a urcat rapid treptele înaltelor dregătorii, ajungând mare logofăt și ispravnic al scaunului domnesc.

După decesul lui Șerban Cantacuzino, Brâncoveanu a fost ajutat să ocupe tronul de către ceilalți unchi ai săi, care doreau să-și păstreze în continuare influența asupra politicii țării. Alegerea lui s-a bucurat de consimțământul Porții, dobândit foarte rapid datorită darurilor consistente făcute vizirului și altor înalți demnitari otomani. Posesor a nu mai puțin de 171 de moșii în Ţara Românească și a 8 în Transilvania, Constantin și-a câștigat și sprijinul boierilor pământeni, prin intermediul acordării de dregătorii, danii, scutirilor de taxe și altor privilegii.

Conducerea țării – o afacere de familie  

Prima parte a domniei lui Brâncoveanu a fost marcată de puternica influență exercitată asupra sa de familia Cantacuzinilor, în special de unchiul său Constantin, adevăratul conducător al politicii externe a principatului. În același timp, alte dregătorii importante erau ocupate de Cantacuzini. Conducerea oștirii a fost deținută numai de membrii acestei familii, pe toată perioada domniei lui Brâncoveanu, chiar și după răcirea relațiilor cu rudele sale din partea mamei. Pe de altă parte, domnul a numit în sfatul domnesc și membri ai familiei din partea tatălui, rude ale soției sale, doamna Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești (domn al Țării Românești între 1669-1672), dar și pe ginerii săi, Scarlat Mavrocordat, Șerban Greceanu și Iordache Crețulescu. În total, în cei 25 de ani de domnie ai lui Brâncoveanu, prin sfatul domnesc au trecut 36 de boieri care erau rude cu el sau cu Cantacuzinii, voievodul fiind acuzat de adversarii săi de tiranie, pentru că a numit numai dregători din neamul lui.

Domnul și-a atras de partea sa și Biserica, prin numeroase daruri și scutiri fiscale acordate mănăstirilor și înaltului cler. În plus, el a ctitorit un important număr de biserici, în Capitală, dar și la Râmnicu Sărat, Hurezi, Mamul, Brâncoveni sau în Transilvania.

Pentru a-și susține domnia, Brâncoveanu a fost nevoit să recurgă la o politică fiscală drastică, necesară pentru a potoli lăcomia otomanilor, precum și pentru a susține cheltuielile Curții și ambițioasele sale proiecte pe plan cultural, religios și edilitar. În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, curțile domnești de la București și Târgoviște au căpătat o strălucire nemaiîntâlnită la predecesorii săi. Considerat atât de contemporanii români și otomani, cât și de posteritate, cel mai bogat voievod din istoria Țării Românești, domnitorul s-a folosit de averea sa uriașă pentru a crea un fast fără precedent la curțile domnești, în urma reparațiilor făcute la palatele domnești şi datorită noilor construcții și a obiectelor de lux achiziționate de domnitor. În plus, Brâncoveanu a impus și o etichetă foarte severă, atât slujbașilor și curtenilor, cât și membrilor familiei sale.

Cu toate privilegiile și darurile oferite reprezentanților elitei, politica ambițioasă a lui Brâncoveanu, precum și luxul Curții și averea sa au stârnit nemulțumiri în rândul unor boieri. Uneltirile împotriva domnului erau încurajate la început de rivalii din exterior, membrii familiei lui Șerban Vodă, refugiați în Imperiul Habsburgic, sau de Ruseteștii și Cantemireștii din Moldova, iar ulterior chiar de Cantacuzini, după ce Brâncoveanu l-a înlăturat pe unchiul său, stolnicul Constantin, și și-a exercitat direct autoritatea în politica externă a țării.

Brâncoveanu se arăta necruțător cu intrigile dușmanilor. În 1693, de pildă, el a lichidat ultima rămășiță a opoziției vizavi de familia Cantacuzinilor, prin execuția lui Staico Bucșan, care trăise mult timp refugiat în Făgăraș și fusese pretendent la tronul Țării Românești, bazându-se pe ajutorul Habsburgilor. În 1699, el i-a condamnat la spânzurătoare pe boierul Preda Prooroceanul și pe paharnicul Staico Merișanu, care l-au pârât la Poartă, încurajați de domnul Moldovei, Constantin Cantemir. Pentru ca pedepsele lor să fie un avertisment pentru alți potențiali trădători, cei doi au fost executați în fața poporului, în zi de târg, iar complicii lor au fost trimiși la ocnă.

Îndepărtarea Cantacuzinilor 

Ruptura dintre Constantin Brâncoveanu și familia Cantacuzinilor a început în 1703, după ce domnitorul a obținut de la sultanul Mustafa al II-lea întărirea în scaun pe viață. Acest privilegiu a fost câștigat cu importante sacrificii financiare, principalul fiind acceptarea dublării haraciului. Asigurat că va rămâne domn pe viață, Brâncoveanu a decis să-și asume riscul de a rupe legăturile cu rudele sale, un motiv important pentru această decizie fiind dorința de a se asigura că tronul va fi moștenit de unul dintre fiii săi.

În schimb, Cantacuzinii considerau domnia lui Brâncoveanu o soluție de compromis, pentru înlăturarea pretențiilor rivalilor, și nu aveau de gând să renunțe la tronul Țării Românești. O altă cauză importantă a tensiunilor dintre domn și rudele sale o reprezentau divergențele de opinie în probleme importante de politică externă. În timp ce Cantacuzinii aveau o atitudine filorusă, Brâncoveanu prefera o politică prudentă, refuzând să se opună fățiș Înaltei Porți.


În 1706, Brâncoveanu l-a înlăturat pe Mihai Cantacuzino din funcția de mare spătar. Tensiunile dintre domnitor și rudele sale au fost aparent aplanate prin intermediul țarului Petru cel Mare, la intervenția căruia funcția de mare spătar a fost ocupată de nepotul celui înlăturat, Toma Cantacuzino. Însă Brâncoveanu nu a fost iertat de Cantacuzini, unchii săi, Constantin și Mihai, cei care l-au adus pe tron, uneltind acum împotriva lui. Aceștia au căutat sprijin extern împotriva domnitorului, acuzând stăpânirea sa „tiranică”, birurile mari, nerespectarea unor privilegii ale boierilor, sperând astfel că vor reuși să-l înlocuiască pe Brâncoveanu cu un membru al familiei lor.

Războiul ruso-turc pecetluiește soarta lui Brâncoveanu 

Uneltirile Cantacuzinilor au rămas fără rezultat până la izbucnirea războiului ruso-turc din 1710, când Brâncoveanu a fost pus într-o situație foarte dificilă, sporită de faptul că vechiul său rival Dimitrie Cantemir, care tocmai fusese numit de Înalta Poartă pe tronul Moldovei, trecuse fățiș de partea rușilor. Prins între ciocan și nicovală, mai precis între oastea otomană condusă de marele vizir Mehmed Baltagi, care se îndrepta spre Moldova, și armata lui Petru cel Mare, care se afla deja acolo, Brâncoveanu a trimis la Iași o misiune sub pretextul negocierii unei păci. În realitate, el încerca să afle intențiile țarului, însă nu a primit niciun răspuns de la ruși, iritați de ezitările sale. În această situație tensionată, Cantacuzinii au ales să treacă pe față de partea rușilor. Marele spătar Toma Cantacuzino a dezertat în fruntea unui detașament de cavalerie și s-a alăturat trupelor țarului, care au asediat și cucerit Brăila, în iulie 1711. Însă această mică victorie a a rușilor era inutilă, cu doar câteva zile înainte armata țarului fiind înfrântă decisiv de otomani și capitulând la Stănilești. Fuga spătarului Toma a făcut și mai dificilă situația lui Brâncoveanu, care a fost nevoit să le predea otomanilor toate proviziile cumpărate pentru ruși și să-i restituie lui Petru aurul primit în acest scop. În plus, el a fost învinuit de dușmanii săi că din cauza ezitărilor lui a eșuat campania țarului.


După înfrângerea rușilor de la Stănilești, domnia lui Brâncoveanu a devenit nesigură. Domnitorul a depus eforturi însemnate pentru a recâștiga încrederea și sprijinul țarului, însă totul s-a dovedit în zadar. În același timp, el a încercat o mai mare apropiere de Habsburgi, obținând din partea împăratului Carol al VI-lea promisiunea că i se va permite să se refugieze în Transilvania, împreună cu toată familia sa, în caz de pericol. Însă toate acțiunile lui Brâncoveanu nu reprezentau o politică coerentă, ci mai degrabă încercări disperate de a-și asigura supraviețuirea.

Ruptura cu familia Cantacuzinilor era acum definitivă. Averile spătarului Toma și ale însoțitorilor săi fugiți în Rusia au fost confiscate, iar ceilalți membri ai familiei au fost îndepărtați din cercurile puterii. În acest context, Cantacuzinii au decis să-l înlăture pe Brâncoveanu cu orice preț. Denunțurile împotriva lui Brâncoveanu erau nenumărate la Istanbul. Domnul era acuzat de trădare, complotiștii afirmând printre altele că jefuiește țara și depune banii în băncile din Viena și Veneția, pentru a se întreține după ce ar fi fugit împreună cu familia în Transilvania, unde avea mai multe proprietăți. Cantacuzinii informau Poarta despre corespondența secretă dintre domn și Habsburgi, în plus îl acuzau că l-a îndemnat pe spătarul Toma să fugă la ruși.

În schimb, Brâncoveanu făcea eforturi disperate să-i asigure pe otomani de fidelitatea lui. Domnul a acceptat să plătească toate solicitările financiare ale Porții, i-a despăgubit pe brăileni pentru pagubele suferite în urma asediului rușilor, a trimis lucrători la cetatea Hotinului. Însă toate aceste strădanii s-au dovedit inutile. Atitudinea otomanilor s-a schimbat după 1711. Cât timp au suferit înfrângeri în războaiele cu puterile creștine, turcii au preferat o politică prudentă, tolerând acțiunile domnului român. În schimb, după victoria împotriva rușilor, atitudinea otomanilor a devenit revanșardă și agresivă. După trădarea lui Dimitrie Cantemir, Înalta Poartă nu a mai trecut cu vederea nicio abatere a domnilor români. Acuzațiile aduse lui Brâncoveanu de Cantacuzini și de acoliții lor erau binecunoscute la Istanbul, iar în acest context Poarta a preferat să-l înlăture pe domn.

Tragicul sfârșit al Brâncovenilor  

Constantin Brâncoveanu a fost mazilit pe 24 martie 1714. Domnul a fost arestat și dus la Istanbul împreună cu toată familia sa, iar toate bunurile mobile descoperite în țară (12.000 de galbeni, argintărie, blănuri și haine scumpe etc.) au fost confiscate. Pe tronul Țării Românești a fost numit Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin. În plus, banul Constantin Știrbei și logofătul Radu Dudescu, înrudiți cu Cantacuzinii, au fost trimiși la Istanbul pentru a-l mitui pe vizir și a se asigura că Brâncoveanu va fi executat.

Averea uriașă a lui Brâncoveanu, care l-a ajutat de nenumărate ori în eforturile sale diplomatice și care i-a adus porecla de „Altîn-Bey” („Prințul Aurului”), despre care se vorbea uneori cu „o exagerare cu adevărat turcească”, după expresia ambasadorului venețian la Înalta Poartă, Andrea Memmo, i-a grăbit sfârșitul domnului, stârnind numeroase invidii. Memmo relata în iulie 1714 numeroasele torturi la care fuseseră supuși Brâncovenii pentru a mărturisi unde au ascuns averile. După ce otomanii au smuls de la Brâncoveni tot ce au putut afla, domnul, cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și sfetnicul său Ianache Văcărescu au fost decapitați pe 15 august 1714, în fața sultanului Ahmed al III-lea și a Curții sale. Trupurile lor au fost aruncate în mare, iar ceilalți membri ai familiei domnului, care au rămas în viață, au fost exilați în Asia Mică.


Constantin Brâncoveanu a reușit, timp de mai bine de 25 de ani să păstreze țara „întreagă prin toate greutățile unei epoci extraordinare”, după cum spunea Nicolae Iorga, pe 15 august 1914, într-o conferință susținută la Ateneul Român, la exact 200 de ani de la decapitarea domnitorului. Sfârșitul tragic al domnitorului și al celor patru fii ai săi i-a impresionat profund pe contemporani. Doamna Păuna, soția lui Ștefan Cantacuzino, cel care l-a înlocuit pe Brâncoveanu pe scaunul Țării Românești, și-a pierdut mințile, chiar în ziua în care capul fostului domn a căzut sub securea călăului. Contextul șocant al execuției – cei patru copii uciși sub ochii tatălui și îndemnul adresat de domnitor celui mai mic dintre fii de a nu renunța la credința strămoșească – a contribuit la amplificarea personalității voievodului și la transformarea sa într-o adevărată legendă. Sfârșitul Brâncovenilor a fost relatat pe larg în cronicile românești și în rapoartele diplomaților străini de la Istanbul, dar a intrat și în folclor.


""