Botezul ducelui Mieszko. Marele pas al Poloniei

Autor 3850 vizualizări


DCCCCLXVI Mesco dux Poloniae baptizatur(966 – Mieszko, prințul Poloniei, s-a botezat) – menționează Analele Colegiului Preoților din Cracovia, document datat în sec. al XIII-lea. Nu se știe cu siguranță unde, și nici cu exactitate dacă în acel an s-a întâmplat, dar semnificația acestui eveniment este dincolo de orice îndoială. În urmă cu 1050 de ani, odată cu adoptarea credinței în Hristos de către conducătorul lor, statul polanilor – strămoșul Poloniei – a intrat în cercul civilizației occidentale și și-a găsit un loc pe harta politică a Europei medievale.

În lipsa surselor scrise din epoca respectivă, istoricii care se ocupă cu începuturile statului polonez sunt adesea nevoiți mai mult să presupună decât să prezinte modul în care acest proces s-a desfășurat. În ultimii ani însă, le-au venit în ajutor arheologii. Grație săpăturilor și dendrocronologiei – metodă care permite datarea construcțiilor din lemn pe baza inelelor anuale ale arborilor – aceștia au putut fixa în timp momentul în care au fost construite sau reconstruite așezările fortificate.

Leagănul statului polonez a fost Wielkopolska (Polonia Mare), regiunea de vest a Poloniei de azi. Terenurile situate în bazinul râului Warta, la est de acesta, pe atunci acoperite cu păduri dese, erau locuite de triburi aparținând ramurii slavilor apuseni. În sec. al IX-lea, în zonă au apărut așezări fortificate din lemn, centre locale de putere, între care Giecz și Poznań (astăzi un oraș important și capitala regiunii). Acest lucru a fost asociat cu formarea uniunilor tribale locale. În prima jumătate a secolului al X-lea, acestea au fost ocupate de tribul Polanilor, condus de membri ai dinastiei Piast (sau a Piaștilor). Consolidarea puterii acestora este evidențiată prin numărul mare de construcții ridicate la sfârșitul anilor ’30 și imediat după aceea. Atunci a început construcția așezării de la Gniezno, devenită rapid unul dintre principalele centre ale țării, și au fost ridicate noi fortificații la Bnin, Giecz și Ląd, iar cea de la Grzybowo a fost extinsă. Aceasta este pusă de istorici în legătură cu amenințarea slavilor polabi, vecinii vestici ai polanilor, sau cu cea a cehilor, care ocupaseră Silezia. Evenimentele menționate au avut loc în timpul vieții lui Mieszko, sub conducerea tatălui său, Siemomysł.

Siemomysł,  tatăl lui Mieszko I,  portret imaginar

Siemomysł, tatăl lui Mieszko I, portret imaginar

 Strămoşii lui Mieszko I

Despre predecesorii lui Mieszko știm foarte puțin. Cea mai timpurie informație cu privire la începuturile dinastiei Piaștilor este relatarea unui cronicar anonim, supranumit Anonimul Gal [Gallus Anonymus (lat.) sau Gall Anonim (pl.), autorul unei lucrări în limba latină intitulate Gesta principum Polonorum(Faptele principilor polonezi);redactată în jurul anului 1115, este, în general, considerată ca fiind prima sursă în care este descrisă Polonia – n.tr.], autorul fiind, probabil, un călugăr benedictin provenind din Franța, Flandra sau nordul Italiei (cu privire la acest subiect există diferite teorii).

În cronica redactată la Curtea sa, la începutul secolului al XII-lea, bazată pe tradiția orală transmisă până atunci, prințul Bolesław Krzywousty („Gură Strâmbă”) îl menționează pe stră-strănepotul său, Mieszko, ca strămoș al dinastiei domnitoare a Piaștilor, continuând apoi cu enumerarea descendenților acestuia. Acel Piast trebuie să fi fost un țăran sărac. În secolul al XIX-lea, încercând să înnobileze începuturile dinastiei, cercetătorii erau de părere că numele lui provine din cuvântul „piastun”, care desemna un funcționar de rang înalt însărcinat cu educația copiilor. Conform acestei teorii, Piast trebuie să se fi îngrijit de copiii prințului Popiel. După moartea lui Popiel cel Rău, care – așa cum spune legenda – a fost mâncat de șobolani, conducerea tribului polanilor a fost preluată de Siemowit, fiul lui Piast. Când acesta s-a stins din viață– după cum menționează Gallus Anonymus – conducerea tribului trece la fiul său, Lestek care, prin fapte de arme, și-a egalat tatăl în măreție și curaj. Se presupune că Lestek (Lestko) și-a început domnia în jurul anului 900 și a murit cândva între anii 930 și 940.

Succesorul său, Siemomysł, s-a născut la granița secolelor IX-X. În timpul domniei sale (circa 930-aproximativ 960) are loc expansiunea polanilor asupra teritoriilor învecinate și extinderea rețelei de așezări fortificate anterior menționată. În acei ani au fost încorporate în statul Piaștilor ținuturile dinspre nord și est:Cuiavia, probabil Pomerania și Mazovia. Se presupune că prințul a sprijinit revolta unui alt trib de slavi, aflat mai spre vest („slavi polabi”, vorbitori de polabă, limbă slavă din grupul limbilor slave de apus, care s-a folosit până în sec. al XVIII-lea, într-o zonă situată pe cursul inferior al Elbei – n.tr.), împotriva năvălitorilor germani din Marca Saxonă de Răsărit (mărcile erau unități teritoriale cu rol administrativ și militar, situate la granițele Imperiului Romano-German, ale căror conducători – margrafii – răspundeau direct în fața împăratului, dar puteau duce și propriile războaie sau lupte de cucerire).

Ducele Mieszko I,  primul conducător atestat al polonilor

Ducele Mieszko I, primul conducător atestat al polonilor

 Primul conducător atestat istoric al Poloniei

Ajungând la conducerea statului după tatăl său, în jurul anului 960, Mieszko conducea un stat deja întins. El este primul rege polonez atestat istoric, menționat în sursele epocii. Nu se știe ce vârstă avea atunci când a preluat puterea. Unii cercetători susțin că el s-a născut în anii ’20 ai secolului al X-lea, în timp ce alții împing această dată până în anul 945. Mieszko putea așadar prelua puterea fie ca adolescent, fie ca om matur.

În cronica lui Gallus Anonymus nu se găsesc prea multe informații despre tinerețea lui Mieszko. Se relatează că, până la vârsta de 7 ani, fiul lui Siemomysł a fost orb. Când și-a recăpătat brusc vederea, Siemomysł a întrebat insistent persoanele în vârstă și pe cei mai chibzuiți dintre cei de față, dacă nu cumva orbirea și revenirea vederii băiatului nu erau vreun semn miraculos. Aceștia i-au explicat însă că orbirea însemna că Polonia fusese înainte ca un om orb, dar de atunci încolo – i-au prezis – avea să fie luminată prin Mieszko și înălțată mai mult decât națiunile vecine. Pentru că, după cum spune cronicarul mai departe, Polonia fusese într-adevăr oarbă, necunoscând principiile credinței și neînchinându-se adevăratului Dumnezeu, dar acum, prin lumina primită de Mieszko, a fost și ea luminată, căci, odată cu el, care a acceptat credința, națiunea poloneză este salvată de la moartea în păgânism.Această poveste trebuia să arate că el a fost ales de Dumnezeu ca să înlăture păgânismul și să-și conducă poporul la adevărata credință. Din acest motiv este foarte puțin credibilă.

După ce a luat puterea, Mieszko a continuat să se extindă, mai ales spre vest și nord-vest, în zona fluviului Oder, locuită de populații făcând parte din grupul slavilor polabi:lubușani, veleți și woliniani. Datorită combativității sale, un adversar dificil s-a dovedit a fi tribul veleților, ajutați de Wichman, un nobil saxon exilat. În anul 964, aceștia au invadat statul lui Mieszko, i-au înfrânt armata și l-au ucis în luptă pe fratele prințului, al cărui nume nu ne este cunoscut.

O amenințare în plus pentru Mieszko, deja slăbit, s-a dovedit a fi margraful Geron, comandantul Mărcii Saxone de Răsărit, care controla în același timp și terenurile locuite de sorbi. Temându-se de o invazie, Mieszko a fost nevoit să-i plătească acestuia tribut pentru ținuturile întinse până la râul Warta. A meritat însă, mai ales din punct de vedere politic, căci a devenit astfel vasal al împăratului.

 Statul Piaştilor

Primele informații cu privire la puterea militară a lui Mieszko ni le-a transmis cronicarul evreu Ibrahim ibn Jakub. Acest călător și negustor venind din Califatul arab de Cordoba, în Spania de azi, nu vizitase statul polanilor, dar auzise vorbindu-se despre el în timpul șederii sale la curtea împăratului Otto I. Între altele, el nota:Iar în ceea ce privește țara lui Mesko[Mieszko], aceasta[este]cea mai întinsă dintre toate țările[cele locuite de populații slave]. Abundă în alimente, carne, miere și pământ arabil. Taxele ridicate de el[Mieszko]sub formă de impozite pe comerț și tranzit sunt folosite apoi pentru plata oștenilor.

Gniezno a fost, cel mai probabil, capitala statului lui Mieszko, dar este la fel de posibil ca, din când în când, Curtea princiară să-și fi schimbat reședința, și astfel capitala să fi fost fie la Poznań, fie la Ostrów Lednicki. Ducele era însoțit de „cei puternici”(nobili, elita), care formau consiliul său, și de armată. Conducătorul statului administra țara printr-o rețea de așezări fortificate (apărate cu valuri de pământ, șanțuri și palisade de lemn). În fiecare așezare de acest tip rezida un șef (comes, termen ce provine din limba latină), responsabil cu strângerea dărilor din partea populației care locuia pe teritoriul din jurul așezării;de asemenea, tot el era cel care emitea hotărâri în numele conducătorului statului. Avea, de asemenea, puteri militare, organizându-i pe oamenii din zonă atunci când aceștia erau chemați la oaste.

La fel ca și pentru alți conducători din Europa Centrală și de Est în secolul al X-lea, baza puterii ducelui polanilor era reprezentată de „drujină” (în traducereechipă”, iar în limba rusă veche „societate”/societatea supusă ducelui – n.tr.), o armată stabilă, bine plătită (de către șeful statului – n.tr.), care ducea la îndeplinire ordinele primite. Cei care făceau parte din această unitate erau înarmați cu sulițe, topoare și arcuri;purtau cămăși din piele și se apărau cu scuturi din lemn, de asemenea îmbrăcate în piele. Cei mai bogați aveau coifuri de metal, armuri și săbii. Membrii „drujinii” erau în principal recrutați din rândul populației libere, obligate să apere statul. Cu siguranță, sub comanda lui Mieszko au servit și mercenari străini, în special vikingi. Foarte buni luptători, aceștia au fost angajați și de alți conducători, cum ar fi de exemplu prinții ruși (dinastia Rurizilor, care a condus Rusia Kieveană, era de origine scandinavă) sau împărații Bizanțului, apărați de garda varegă (întemeiată de împăratul Vasile al II-lea în anul 988;varegi este numele sub care sunt cunoscuți vikingii de către greci și slavii de est – n.tr.).

Oștenii din „drujină” staționau în principalele așezări fortificate, formând garnizoana acestora. Războinicii se întrețineau din prăzi, forțându-i pe comandanții lor să poarte războaie, dar și din dările populației care locuia în jurul fortificației. Ibrahim ibn Jakub auzise că Mieszko dispunea de o puternică forță armată:el are trei mii de oșteni îmbrăcați cu cămăși de zale, împărțiți în unități, iar o sută dintre ei înseamnă tot atât câte zece sute ale altora. Dă el acestor oameni îmbrăcăminte, cai, arme și tot ce au ei nevoie. Și când unuia dintre ei i se naște un copil, poruncește să i se plătească solda de la naștere….

Statul era întreținut în primul rând de țăranii liberi, care-și cultivau pământul și dădeau o parte din recoltă ca tribut. Trebuiau, totodată, să îndeplinească pentru duce și oamenii lui diverse alte corvezi, ca de exemplu:să participe la ridicarea, repararea și întreținerea fortificațiilor, să asigure siguranța de-a lungul drumurilor, să livreze necesarul de animale de povară, să prindă răufăcătorii și să meargă la luptă în caz de nevoie. Surse suplimentare de venit erau comerțul și meșteșugurile. Statul lui Mieszko era traversat de mai multe rute comerciale, străbătute de negustori, între acestea, amintind de epoca romană, se afla drumul chihlimbarului, care pornea de la Marea Baltică și ajungea până la țărmul Mării Adriatice. Pe lângă așezările fortificate funcționau centre meșteșugărești specializate, unde lucrau țesători, cizmari, fierari, tâmplari, dogari etc., care furnizau servicii sau aprovizionau Curtea ducelui sau a comandanților militari, iar surplusul se putea vinde. Cele mai mari venituri însă erau aduse Piaștilor de comerțul cu sclavi capturați în timpul expedițiilor militare (era o practică obișnuită în Europa, la vremea respectivă). De obicei, aceștia erau trimiși la Bizanț sau în țările musulmane, așa cum dovedesc numeroase descoperiri monetare, în special cele de dirhami.

 Cum s-a ajuns la botezul lui Mieszko

Mieszko și supușii lui erau păgâni. Deoarece ne lipsesc sursele istorice este dificil să reconstituim sistemul lor religios. Există câteva mențiuni care fac referire la practicile religioase slave din era pre-creștină, numele zeilor sau ritualuri. În plus, acestea sunt mai târzii și provin de la autori creștini, nu neapărat bine informați, și, în general, puțin binevoitori față de păgâni. Religia slavă era politeistă (se închinau mai multor zei), puternic asociată cu cultul naturii, cu credința întoarcerii sufletelor strămoșilor la cei vii, dar și cu forțele răului. În panteonul zeilor cei mai importanți erau:Chors – zeul Lunii, Dadźbog (Swarożyc) – zeul focului casnic și al jertfelor, Łada (Lyada) – zeița războiului, Marzanna (Morana sau Morena) – zeița iernii și a morții, Perun (Świętowit) – zeul furtunilor, tunetelor și al cerului, Rod – zeul sorții și al destinului, Swaróg (Svarog) – zeul soarelui, Weles (Veles) – zeul lumii de dincolo. Zeii erau adorați în munți (un loc de cult a fost printre altele muntele Ślęża, de lângă Wrocław), în păduri, lângă izvoare, la malul râurilor, lacurilor sau al Mării Baltice;credeau că apa are puterea de a purifica. Li se aduceau ofrande din roadele pământului, se sacrificau animale și uneori chiar prizonieri. O dezbatere care încă se poartă între cercetători se referă la construirea de temple și statui pentru zeii slavi. Existența acestora este confirmată pentru slavii polabi (la Radogoszcz/Riedegost, în estul Germaniei, exista un templu dedicat lui Swarożyc, iar un altul, dedicat lui Świętowit, se afla la capul Arkona de pe insula Rugia/Rügen;cea mai mare insulă germană din Marea Baltică – n.tr.) – și la triburile slavilor de est, care locuiau în zona unde apare mai târziu Rusia Kieveană, dar nu și pentru triburile care trăiau în zona ocupată de Polonia în prezent. Din credințele străvechi ale slavilor se păstrează până azi anumite ritualuri, cum ar fi focurile de tabără, lăsarea de coronițe pe apă de Rusalii sau în noaptea de Sf. Ioan, decorarea ouălor de Paști, arderea și aruncarea în apă a Marzannei (se sărbătorește la 21 martie, cu ocazia începutului primăverii astronomice, când o păpușă este arsă și apoi aruncată într-un râu – n.tr.). În schimb, zmeul, astăzi doar o jucărie pentru copii, reprezintă amintirea spiritului de foc care vine în zbor, aducând bogăție oamenilor.

Slavii practicau incinerația, crezând că aceasta îi ajută în trecerea spre o lume mai bună. Cenușa era adunată în urne, care erau apoi îngropate. Ei acceptau poligamia, cu toate că mai mult de o soție își puteau permite doar cei bogați – în principal, ducele și nobilii cei puternici din jurul lui. Un grup cu influență reală în societate era cel al preoților. După câțiva ani de conducere, ducele Mieszko a decis să renunțe la religia strămoșilor și să adopte creștinismul. Cel mai probabil, a luat această decizie din motive politice, ca urmare a crizei în care se găsea țara sa, după atacurile mai multor triburi învecinate, dar și a situației generale din regiune. Se pot adăuga și motive religioase, asupra cărora se poate discuta, dar tot în contextul politic al epocii. Ducele polanilor ar fi putut considera recentul dezastru ca un semn de slăbiciune sau lipsă de grijă din partea propriilor divinități, în timp ce zeii dușmanilor săi s-au dovedit mai puternici, asigurându-le acestora victoria. De aceea, el s-a întors spre Dumnezeu, pe care-l slujeau cel mai puternic conducător de atunci, împăratul Otto I, Papa și Biserica.

Pe de altă parte, nu poate fi cu totul exclusă posibilitatea ca Mieszko să fi avut deja anterior contacte cu creștinismul. O teorie apărută în ultimii ani susține că dinastia Piast, sau cel puțin o parte a elitei polanilor, provine din Moravia Mare, stat desființat la începutul secolului al X-lea, ca urmare a invaziei ungurilor. Deja în secolul al IX-lea, datorită activității misionare a fraților Chiril și Metodiu, în Moravia Mare se răspândise creștinismul de rit oriental (și ritual slav), ulterior înlocuit cu cel de rit latin. În cazul în care considerăm ca adevărată originea moravă a unei părți a Piaștilor, atunci este posibil ca aceștia să fi păstrat anumite elemente ale tradiției creștine. Cu toate acestea, faptul este puțin probabil, atâta vreme cât în cronicile păstrate se face referire la ritualurile păgâne îndeplinite de Mieszko.

Istoricii polonezi au justificat de multe ori decizia ducelui polan de a accepta botezul, ca urmare a amenințării din partea germanilor, în special dinspre Marca Saxonă de Răsărit [sau Marca lui Gero – Sächsische Ostmark sau Geromark (germ.), teritoriu de la granița estică a Imperiului Roman de Răsărit – n.tr.], proiectând conflictele polono-germane de mai târziu la realitățile celei de-a doua jumătăți a secolului al X-lea. Analiza a ceea ce s-a întâmplat în anii 964-966 ne determină însă să ne îndoim de aceasta. La puțin timp după ce cucerise Luzația [Łużyce (pol.)/ Lausitz (germ.), provincie istorică la granița dintre Germania și Polonia – n.tr.], cu mari pierderi umane și costuri ridicate, margraful Gero se stingea din viață, iar marca sa era împărțită (în cinci sau șase mărci, între care, la granița vestică a Poloniei se aflau Marca Sorbilor și Marca de Meissen – n.tr.). Pe de altă parte, împăratul era ocupat în Italia și nu putea interveni la granița estică a imperiului. În plus, plătind tribut lui Gero, Mieszko era perceput la Curtea imperială nu ca un dușman, ci ca un aliat.

Principalul adversar și concurent al statului polanilor îl constituia confederația veleților, formată din triburi care locuiau dincolo de râul Oder [în această zonă, Otto I a înființat în 936 o marcă, pe care a încredințat-o lui Herman Billung (Marca Billungilor) ca princeps militiae(margraf), conferindu-i controlul asupra frontierei și dominația asupra triburilor slave ale obodriților, polabilor, warnabilor și wagrilor, ca și ale redarilor, circipanilor și kissinilor, toate reunite în confederația veleților – n.tr.]. Pentru a o învinge, Mieszko avea nevoie de un aliat, pe care l-a găsit în persoana ducelui Boleslau cel Crud, din dinastia dinastia Přemyslid, conducătorul Ducatului Boemiei, recent creștinat în rit apusean. La acel moment, statul condus de Boleslau ocupa părți din Boemia, Moravia, Silezia și Małopolska. Negocierile au început probabil în 964 și s-au încheiat în anul următor. Alianța dintre cei doi avea să fie întărită de căsătoria lui Mieszko cu Dobrawa, fiica lui Boleslau. Însă, înainte de aceasta, conducătorul polanilor trebuia să primească botezul. Referindu-se la aceste evenimente câteva decenii mai târziu, cronicarul german Thietmar (sau Dietmar or Dithmar, prinț și episcop de Merseburg, autorul unei cronici în 8 cărți, ce acoperă perioada cuprinsă între anii 908-1018, referindu-se în special la dinastia Ottonilor – n.tr.) îi atribuie Dobrawei un rol important în convingerea lui Mieszko de a adopta noua credință:ea însăși adeptă a lui Hristos, văzându-și soțul cum se afundă cu fiecare greșeală în păgânism, se chinuia din toate puterile să-l atragă la credința ei. A încercat să-l convingă prin toate mijloacele, dar nu pentru promisiunea împlinirii dorințelor în timpul vieții, ci pentru recompensa glorioasă pe care toți credincioșii o primeau în viața de dincolo.Pe de altă parte, Wincenty Kadłubek, cronicar polonez din secolul al XIII-lea, scria că, înainte de nuntă, Mieszko a trebuit să se lepede de cele șapte soții păgâne.

Este, în general, acceptat faptul că botezul lui Mieszko a avut loc în anul 966. Discuții naște însă locul unde s-a desfășurat acest eveniment important. Unii istorici speculează că ar fi putut fi un oraș din Imperiul Romano-German (de ex. Regensburg) dar, cel mai plauzibil, a avut loc într-una dintre cele mai importante așezări fortificate ale polanilor, Ostrów Lednickisau Poznań, argumentul fiind că bisericile creștine timpurii cercetate aici conțin elemente constructive ce ar fi putut aparține unor baptisterii. O altă propunere ce poate fi luată în considerație este așezarea de la Gniezno.

Foarte probabil, clericii din alaiul Dobrawei l-au botezat pe Mieszko. Cehii au avut un rol important în aducerea creștinismului pe teritoriul polonez, fapt dovedit și de numeroasele împrumuturi din limba cehă în terminologia bisericească poloneză, ca de exemplu:biserică, preot, botez, apostol, episcop. Nu știm dacă la această ceremonie a participat și episcopul Iordan, care în anul 968 era numit în fruntea episcopatului misionar, subordonat direct Papei, înființat special pentru creștinarea supușilor lui Mieszko.

Împreună cu ducele polonez a fost botezat și un grup de nobili. Botezul conducătorului și al elitei politice a introdus în mod simbolic statul polonez în rândul țărilor creștine, dar aceasta nu înseamnă însă că și întreaga populație a trecut automat la noua credință. Creștinarea populației a fost un proces îndelungat, desfășurat cu mari dificultăți, așa cum rezultă și din mărturia cronicarului Thietmar despre episcopul Iordan, care, cu eforturi uriașe i-a convins pe aceștia[supușii lui Mieszko]– să trăiască întru Dumnezeu, cu cuvântul și cu fapta. Oamenii nu înțelegeau principiile creștinismului, mai ales credința într-un singur Dumnezeu, curățenia trupească și postul frecvent, opunându-se totodată darurilor către Biserică și distrugerii sau însușirii de către clerici a locurilor lor sfinte. În mod evident, dușmanii noii credințe erau preoții păgâni, care-și pierdeau astfel poziția privilegiată în societate. Ca urmare, au avut loc revolte ale populației. Apogeul reacției păgâne este atins în anii ’30-’40 ai secolului al XI-lea, când au fost distruse biserici, iar unii clerici au fost uciși sau forțați să fugă din țară. Refacerea organizării bisericești a durat cel puțin 20-30 de ani, în timp ce definitivarea organizării administrative a parohiilor a avut loc abia în secolul al XIII-lea și al XIV-lea.

 Urmările deciziei lui Mieszko

Chiar dacă Mieszko a fost un conducător foarte abil și priceput, să-i atribui, odată cu botezul, și un plan amplu pe durată lungă, de modernizare a statului și a societății după modelul Europei Occidentale, este greu de acceptat. Cu toate acestea, în mod conștient sau nu, el a declanșat un astfel de proces.

Adoptarea creștinismului a inclus pentru totdeauna statul polanilor (Polonia) în sfera civilizației occidentale latine. Și-a făcut astfel apariția clerul educat, și odată cu el – în plus față de noua credință – noi obiceiuri, cunoștințe, capacitatea de a citi și de a scrie în limba latină, iar în cele mai importante așezări, clădiri impozante din piatră, construite în stil romanic. În mod sigur, unii dintre clerici au devenit consilieri ai ducelui și au pus bazele cancelariei, ajutându-l pe acesta în administrarea unui stat, din ce în ce mai întins. Prin uniformizarea cultelor locale, biserica și doctrina ei universală asigurau coeziunea stăpânirii lui Mieszko.

Poziția conducătorului s-a întărit în mod semnificativ după botez. Nu mai era doar un prinț ridicându-se cu puțin deasupra unui grup de nobili bogați, dependenți de el într-o măsură considerabilă, ci devenise – așa cum predica Biserica – unsul lui Dumnezeu, puterea lui căpătând legitimitate religioasă. Aceasta s-a răsfrânt și asupra urmașilor săi, asigurând astfel perpetuarea dominației dinastiei Piast.

Acceptarea creștinismului i-a înlesnit lui Mieszko desfășurarea politicii externe, el devenind partenerul politic al împăratului romano-german, margrafilor germani, ducilor de Boemia, conducătorilor unguri sau țărilor scandinave. Odată cu botezul au dispărut și atacurile asupra pământurilor sale din partea vecinilor creștini, sub pretextul luptei împotriva păgânismului, așa cum se întâmpla în ținuturile slavilor polabi.

Foarte înțeleaptă s-a dovedit a fi adoptarea creștinismului prin intermediul Ducatului Boemiei, precum și obținerea permisiunii din partea Papei (foarte probabil, cu acordul împăratului) pentru crearea unui episcopat misionar subordonat direct Romei, și nu unei mitropolii germane, evitându-se astfel dependența structurilor ecleziastice poloneze față de ierarhia germană, chiar dacă, foarte probabil, o parte a clerului activ în Polonia provenea din teritoriile germane. Acest lucru a influențat, de asemenea, crearea în anul 1000, a arhiepiscopiei de Gniezno, prima mitropolie a Bisericii poloneze.

 Anii de succes ai lui Mieszko

Mieszko s-a convins rapid de beneficiile botezului și alianței cu Ducatul Boemiei. Cu sprijinul militar al acestuia, reușește în anul 967 să oprească invazia wolinianilor (trib care făcea parte din Marca Billungilor), conduși de Wichman, învingându-i într-o grea bătălie. Wichman moare în timpul retragerii, iar Mieszko îi trimite armele și armura acestuia lui Otto I. Uciderea unui dușman periculos ce acționa la granițele imperiului i-a asigurat acestuia bunăvoința împăratului. Mieszko a fructificat victoria extinzându-și controlul asupra gurilor Oderului.

În anul 972, ducele polan a făcut față cu succes atacului margrafului Hodon, care – conform celor relatate de Thietmar – a avut loc împotriva voinței împăratului. Bătălia s-a dat lângă Cedynia, o așezare fortificată aflată pe malul drept al Oderului. Simulând retragerea de pe câmpul de luptă, Mieszko și-a atras dușmanii într-o capcană, reușind apoi să-i disperseze. Hodon împreună cu un mic grup de luptători au reușit să fugă peste râu. Această victorie a demonstrat că statul polon se întărise. Curând după aceea, ducele Mieszko s-a orientat către sud-est, luând în stăpânire așa-numitele Grody Czerwieńskie (un teritoriu pe care se aflau mai multe așezări fortificate, poziționat în vestul a ceea ce ulterior va deveni Rutenia Roșie – n.tr.).

Ambițiile și poziția lui, tot mai importantă în zonă, sunt dovedite și de angajarea sa activă în lupta pentru tronul imperial, în anul 973, după moartea lui Otto I. Ducele polanilor s-a alăturat opoziției, care a subminat autoritatea lui Otto al II-lea, succesorul defunctului împărat, și l-a sprijinit pe ducele Henric de Bavaria, supranumit „cel Certăreț”. După câțiva ani, Otto a reușit să înfrângă opoziția și să-l alunge pe Henric din țară. Este posibil ca împăratul să fi atacat statul lui Mieszko, dar cercetătorii presupun ca el a trebuit totuși să se retragă. Conform înțelegerii polono-germane încheiate în anul 980, Mieszko, văduv deja la vremea respectivă (Dobrawa murise în anul 977), s-a căsătorit cu Oda, fiica lui Dietrich von Haldensleben, conducătorul Mărcii de Nord (una dintre formațiunile apărute după destrămarea Mărcii lui Gero – n.tr.) și rudă a împăratului. Ca urmare, și-a câștigat de partea sa un aliat puternic.

La începutul anilor ’80 ai secolului al IX-lea, Mieszko a inițiat o alianță cu Suedia, îndreptată împotriva danezilor. Aceasta a fost întărită de căsătoria fiicei lui, Świętosława, cu regele suedez Eric cel Victorios (primul rege al Suediei, între anii 970-995). A fost apoi Regina Danemarcei și Norvegiei. La sfârșitul anilor ’80, Mieszko cucerește din ducatului Boemiei regiunea Małopolska, în fruntea căreia l-a așezat pe Bolesław, primul său fiu, supranumit „cel Viteaz” (Chrobry), iar la începutul anilor ’90 va ocupa Silezia.

Către sfârșitul vieții, în 991 sau 992, Mieszko și soția lui Oda, împreună cu fiii lor din a doua căsătorie, Mieszko, Świętopełk și Lambert, au emis un document numit, după primele cuvinte ale acestuia, Dagome iudex, prin care puneau statul polon sub ocrotirea Papei. Din păcate, documentul este păstrat doar sub forma unui scurt rezumat, redactat circa un secol mai târziu, de către un copist, care nu a înțeles conținutul său, crezând că se referă la Sardinia, și nu la Polonia. Acest lucru lasă mult loc presupunerilor și speculațiilor. Documentul conține o descriere a granițelor teritoriului stăpânit de Mieszko. Ele porneau de la Marea Baltică (denumită aici „marea lungă”), urmau apoi granițele teritoriului locuit de pruși, cele ale Ruteniei, Cracoviei (adică Małopolska/Polonia Mică) și Moraviei Mari până la Oder și apoi, de-a lungul râului până la statul (orașul?) Schinesghe (foarte probabil Gniezno sau statul de la Gniezno, adică Wielkopolska/Polonia Mare).

Documentul a stârnit numeroase dezbateri, între altele, cu privire la numele adoptat de conducătorul polanilor după botez. Conform uneia dintre ipoteze, Mieszko trebuia să primească numele de Dagobert, care a fost transcris incorect, sau combinat cu numele de Mieszko, caz în care Dagome ar proveni din Dago(bert)+Me(sco). Alții au căutat aici argumente în favoarea originii vikinge a dinastiei Piaștilor. Cel mai probabil, a fost – totuși – o greșeală de copist, care a transformat cuvintele în latină Ego Mesco dux (Eu Mieszko, duce)în Dagome iudex (Dagome, judecător).

Mieszko a murit la 25 mai 992 când, potrivit lui Thietmar, ajunsese la o vârstă înaintată. Nu se știe unde a fost îngropat, posibil în Catedrala din Poznań. La tron i-a urmat Bolesław Viteazul, care a alungat-o pe Oda, mama sa vitregă, împreună cu cei doi frați vitregi, considerați concurenți la moștenirea tronului. Adevărat războinic, el a reușit prin cuceririle sale, să transforme Polonia, pentru o scurtă perioadă, într-o putere regională, iar în anul 1025 s-a încoronat rege.

Nu se știe dacă el ar fi reușit în acțiunile sale fără să beneficieze de marile realizări ale tatălui său. Mieszko a fost un conducător remarcabil. El a întărit și consolidat statul moștenit de la Siemomyśl, căruia i-a extins semnificativ teritoriul, utilizând cu dibăcie atât forța armelor, cât și pe aceea a diplomației. Adoptând creștinismul – chiar dacă, în primul rând din motive politice – și-a condus țara către civilizația occidentală, asigurându-i astfel dezvoltarea pe multiple planuri. A fost o decizie foarte curajoasă, luată în pofida voinței majorității supușilor săi. Deși nu-i simpatiza deloc pe slavi, Thietmar scrie despre Mieszko, ca despre un extraordinar conducător (dux inclitus).