“Bomba Ţarului”, cea mai puternică bombă nucleară din istorie şi rolul ei în Războiul Rece

Autor 11050 vizualizări


Paranoia Războiului Rece şi cursa de înarmare nebună dintre cele două superputeri, a determinat dezvoltarea de noi şi noi arme nucleare din ce în ce mai puternice. Sovieticii au împins limitele testelor nucleare, detonând la 30 octombrie 1961, cea mai puternică bombă nucleară din istorie cunoscută sub numele de Bomba Ţarului . Bomba de 50 de megatone detonată de sovietici pe insula Novaia Zemlia a fost egală cu tot armamentul utilizat în cel de Al Doilea Război Mondial multiplicat de zece ori. De ce era oare necesară o armă atât de puternică?

Cât era de necesară construcţia unei astfel de bombe nucleare

Bomba Ţarului, cea mai puternică armă nucleară testată de om, a avut mai mult un rol propagandistic, având în vedere că ea a fost folosită doar în scop demonstrativ. Motivul dezvoltării acestei arme nucleare atât de puternice, care avea o forţă de distrugere echivalentă a 50 megatone de dinamită, era de a descuraja un eventual atac nuclear din parte SUA.

Trebuie să ţinem cont de faptul că la începutul anilor ’60, URSS era încă departe de paritatea nucleară cu SUA . Până la mijocul anilor’60, arsenalul nuclear al Statelor Unite a atins vârful dezvoltării cu cele 30000 de focoase nucleare americane. Într-un scenariu de război nuclear limitat, SUA ar fi putut câştiga datorită faptului că putea iniţia mai multe contralovituri nucleare. URSS va ajunge să deţină paritatea nucleară cu SUA abia la începutul anilor’70 în schimbul unor mari sacrificii financiare care au împovărat şi mai mult economia sovietică.

În consecinţă, pentru a explora posibilităţile unui război nuclear defensiv şi ofensiv, sovieticii au trecut la organizarea de exerciţii militare de amploare care au inclus şi teste nucleare atmosferice. Primul test nuclear de amploare al sovieticilor, codificat cu numele Snowball(fulg de zăpadă), a fost coordonat de mareşalul Gheorghi Jukov la 14 septembrie 1954 în regiunea Orenburg. Bomba a avut o forţă dublă faţă de cea care a explodat la Nagasaki . Sovieticii au mai reuşit să mai recupereze din decalajul avut faţă de americani la nivel de forţe nucleare atunci când au testat cu succes prima rachetă balistică intercontinentală în august 1957(racheta R-7 Semiorca)

Dezvoltarea unui asfel de bombe nucleare atât de mari era inutilă din punct de vedere al strategiei nucleare. Bomba Ţarului a jucat în schimb un important efect psihologic în rândul Administraţiei americane. De altfel, imediat după încetarea Crizei Rachetelor din Cuba(1962), Hruşciov şi Kennedy au semnat în 1963 un acord de interzicere a testelor nucleare atmosferice.

Dezvoltarea Bombei Ţarului

Dezvoltarea proiectului Bombei Ţarului a început o dată cu şedinţa convocată de N .Hruşciov din 10 iulie 1961, la care au participat toţi savanţii sovietici implicaţi în programul nuclear al URSS. Hruşciov a declarat la începutul întrunirii că URSS va reîncepe testele nucleare stopate în 1958, pentru a demonstra „imperialiştilor” de ce este capabil statul sovietic. Proiectantul şef, Andrei Saharov, împreună cu echipa sa de savanţi au fost însărcinaţi să dezvolte până în toamna anului 1961, o armă nucleară nouă care să depăşească puterea de distrugere a tuturor armelor nucleare testate până atunci. Oamenii de ştiinţă sovietici au înţeles că totul avea o justificare politică şi nu una tehnică.

Iniţial în proiect a fost avansată ideea de a construi o bombă nucleară de 100 de megatone, dar s-a renunţat dorită efectelor distrugătoare imprevizibile pe care le putea avea o astfel de detonare. În plus era şi problema de transport al unei astfel de arme nucleare atât de masive(27 de tone). Singurul avion capabil să transporte astfel de încărcături nucleare era bombardierul strategic Tupolev (Tu-95). Dar şi acesta nu putea efectua misiuni la scară intercontinentală cu astfel de ame nucleare atât de mari. În plus securitatea bombardierului era pusă în pericol, deoarece nu s-ar fi putut îndepărta la timp de locul detonării. O bombă de 100 de megatone, ar fi putut carboniza o arie urbană de 60 km, ar fi produs pagube imense la 100 de kilometri, arsuri de gradul III pe o distanţă de 170 de kilometri şi afectarea vederii până la o distanţă 220 de kilometri. Efectele radioactive ar fi fost resimţite în aproape întreaga Europă.

S-a decis apoi înjumătăţirea puterii bombei până la echivalentul a 50 de megatone de dinamită(estimat în teorie, deoarece în urma detonării au rezultat 57 de megatone). Deasemenea s-a reuşit reducerea la minim a efectelor radioactive care ar fi rezultat în urma detonării. Era o aşa-zisă “versiune curată” de bombă nucleară, deoarece 97% din energie a rezultat din reacţiile de fisiune(nivelul de radiaţii a fost cel mai mic din istoria testelor nucleare).

Ansamblarea bombei a avut loc în laboratorul secret Arzamas-16 din Urali. Din echipa de savanţi condusă de Saharov a făcut parte Viktor Adamski, Iuri Babaev, V.P. Feodoritov. Totul a fost făcut în grabă. Analizele matematice pe care le făceau în mod normal savanţi sovietici atunci când proiectau o bombă termonucleară, au fost înlocuite de estimări şi aproximări de tot felul.

Arma termonucleară ce a fost proiectată a primit indicativul de RDS-220, denumită de proiectanţi Marele Ivan şi supranumită în Occident, Bomba Ţarului .În memoriile sale, Saharov o numeşte Marea Bombă . Proiectul bombei de 50 de megatone era în trei trepte, la fel ca şi în cazul bombei iniţiale care trebuia să fie de 100 de megatone.

Bomba a fost transportată pe 30 octombrie 1961 de bombardierul strategic modificat Tupolev Tu-95 N şi detonată pe coasta de vest a insulei Novaia Zemlia la ora 11:32(ora Moscovei). Bombei i s-a ataşat o paraşută care i-a încetinit timpul de cădere la 46 de secunde. Explozia a avut loc deasupra pământului . Testul a fost fotografiat şi filmat de pe un avion TU-16.

Efectele exploziei au fost cu adevărat înfricosătoare, pe măsura puterii de 50 de megatone a bombei. Unda de şoc a spart ferestrele chiar şi la o distanţa de 900 de kilometri. Aria distrugerii totale s-a extins pe 35 de kilometri, unde până şi rocile de la suprafaţa au fost topite. Pagube la clădirile din zona testului s-au extins la 100 de kilometri. Unda de şoc provocată în atmosferă, a orbitat Pământul de 3 ori. Energia electromagnetică a paralizat comunicaţiile în nordul URSS pentru aproape o oră. Lumina explozie a fost văzută de la 270 km. 

Bomba Ţarului nu a fost niciodată o armă care să fie folosită într-un scenariu de conflict nuclear, Aşa cum a declarat savantul sovietic Viktor Adamski, bomba de 50 de megatone nu a fost niciodată o armă, ci o piesă unicat deoarece demonstra că se pot construi arme nucleare de până la 100 de megatone, dacă sunt corect alimentate cu combustibil nuclear.

Sovieticii au vrut doar să le demonstreze americanilor că pot construi cele mai puternice arme nucleare . Dar totul a venit cu o cheltuială enormă pentru URSS, care a ajuns să irosească 10% din produsul intern brut pentru înarmare .

Riscurile actuale ale păstrării stocurilor enorme de focoase nucleare 

Luând în discuţie faptul că şi în zilele noastre mai sunt în jur de 20000 de focoase nucleare, mai mult decât suficiente să distrugă o întreagă planetă, ne punem serioase întrebări legate de ce se poate întâmpla dacă se lansează un atac din greşeală sau dintr-un act de sabotaj.

Cât este de moral faptul că încă nu s-a renunţat la aceste arme nucleare, ar trebui să fie un semn de întrebare pentru conducerile puterilor nucleare. Dar cum mulţi lideri politici nu au nici o urmă de moralitate, ghidându-se după acelaşi principiu machiavelic al scopului care scuză mjloacele, răspunsul e de dinainte ştiut. Un stat iresposabil precum Coreea de Nord, care practică genocidul prin înfometare, a ajuns să producă arme nucleare .Proliferarea nucleară rămâne o problemă, mai ales că astfel de dispozitive nucleare pot ajunge şi pe mâinile unor terorişti.

Unii afirmă că o lume cu arme nucleare este o lume mai sigură, deoarece nimeni nu va avea vreodată curajul să le folosescă, fiind conştient că uzul lor este echivalent cu sinuciderea pentru statul care le foloseşte. Oare aşa este? Ar fi aşa dacă toţi liderii statelor nucleare ar fi responsabili de propriile arsenale nucleare. Dar ce se întâmplă atunci când apar situaţii neprevăzute. Un exemplu elocvent în acest sens este situaţia în care a fost pus ofiţerul Stanislav Petrov în septembrie 1983, atunci când a existat o eroare în sistemul de alertă cu rachete al URSS. Totul s-a rezolvat numai datorită profesionalismului şi intuiţie sale. Dar dacă era un alt ofiţer care ar fi crezut în respectiva alarmă de sistem, rezultatul ar fi fost un război nuclear.

Împotriva proliferării nucleare a fost şi Andrei Saharov, chiar proiectantul şef în programul nuclear sovietic. El a jucat un rol activ în semnarea tratatului din 1963 dintre Kennedy şi Hruşciov, care interzicea testele nucleare atmosferice şi acvatice(au rămas permise doar testele subterane) . Preocupat de moralitatea muncii sale, Saharov a regretat faptul că a participat la dezvoltarea armamentului nuclear. Savantul sovietic a promovat ulterior utilizarea energiei nucleare în scopuri civile, contribuind la dezvoltarea reactoarelor nucleare. Activitatea sa de militant pentru apărarea drepturilor civile, fost recompensată în 1975 cu un premiu Nobel pentru Pace.

Încheiem prin a cita declaraţia lui Andrei Saharov, laureat al premiului Nobel pentru Pace:După mai bine de 40 de ani nu am avut nici un al Treilea Război Mondial, iar balanţa terorii nucleare…poate că a prevenit un conflict. Dar nu sunt deloc sigur de asta;întorcându-mă înapoi, acum mulţi ani în urmă, nici măcar nu s-a pus această întrebare.” Ceea ce mă îngrijorează cel mai tare acum este instabilitatea acestei balanţe, pericolul extrem al situaţiei curente, îngrozitoarea cheltuială a cursei de înarmare.Fiecare dintre noi are responsabilitatea să se gândească la asta în termeni globali cu toleranţă, încredere şi sinceritate, fără dogmatism ideologic, interese parohiale sau egoism naţional.” Chiar dacă declaraţia era făcută în contextul Războiului Rece, ea este valabilă şi astăzi, facându-ne să dezbatem din nou statutul armelor nucleare.

 

 

Bibliografie

Tad Daley, Apocalypse Never:Forging the Path to a Nuclear Weapon-Free World, Ed. Rutgers University Press, Picataway, 2010, p.125.
Andrei Sakharov, Memoirs, Ed. Alfred A. Knopf, New York, 1990. pp. 215-225.
http://militaryhistorynow.com/2013/09/23/having-a-blast-russia-sets-off-the-biggest-bomb-in-history/
http://www.tsarbomba.org/
http://www.armscontrol.ru/start/publications/dkp0731.htm
http://nuclearweaponarchive.org/Russia/TsarBomba.html