Bizanțul și «problema cumană» în secolele XI-XII

Autor 5161 vizualizări


În secolele X-XIII, Europa răsăriteană, inclusiv spațiul carpato-dunărean locuit de români, a avut de suportat șocul provocat de invaziile ultimului val de migratori turanici: pecenegii, uzii și cumanii. Timp de aproape două secole, între mijlocul secolului al XI-lea și mijlocul secolului al XIII-lea, când va fi spulberat de marea invazie mongolă din 1236-1242, imperiul de stepă al cumanilor (Imperiul Kipcakului) va reprezenta factorul incontestabil de putere din zonă.

În toată această perioadă, problema cumană a constituit principala chestiune pusă spre rezolvare în fața puterilor creștine ale regiunii, Marelui Cnezat al Kievului, Regatului Ungariei și îndeosebi a Imperiului Bizantin, care s-a confruntat constant cu invazii ale cumanilor. Asupra raporturilor bizantino-cumane ne propunem să ne oprim în prezentul studiu.

Apariția cumanilor la Dunărea de Jos

Cumanii și-au făcut, se pare, apariția la Dunărea de Jos prin ultimul sfert al secolului al XI-lea, când izvoarele bizantine îi înregistrează acționând împotriva Imperiului Bizantin la remorca pecenegilor. Prima acțiune de acest tip înregistrată de sursele bizantine s-a consumat în anul 1078, în timpul tentativei de uzurpare a protoproedros-ului Nikephoros Basilakes (sau Basilakios), ducele themei Dyrrachion, prilej cu care pecenegii, aliați cu cumanii, atacă stăpânirile bizantine din Thracia amenințând orașul Adrianopol1.

Descoperirea la Nufăru a unui sigiliu aparținându-i ducelui Nikephoros Basilakes i-a determinat pe unii specialiști să emită ipoteza că generalul bizantin, răzvrătit împotriva puterii centrale, ar fi încercat să obțină colaborarea pecenegilor stabiliți în thema Paristrion- Paradunavon. Ipoteza pare cu atât mai plauzibilă cu cât unii cronicari bizantini, precum Ioan Zonaras, spre exemplu, ne informează că generalul Basilakes li s-a adresat prin scrisori pecenegilor de la Dunăre spre a le obține colaborarea2. Însemnătatea participării cumanilor la acestă invazie este însă una secundară, căci, așa cum remarca istoricul P. Diaconu, prezența lor la sud de Dunăre în 1078 „nu a constituit decât un episod fără repercusiuni asupra situației politice din Imperiului Bizantin3.


Imperiul Bizantin (a doua jumătate a secolului al XII-lea)

În perioada de aproape un deceniu ce a urmat episodului din 1078 și până prin 1086/1087, raporturile Imperiului Bizantin cu cumanii ne sunt puțin cunoscute, ele scăpând atenției istoriografiei bizantine. Faptul s-a datorat, foarte probabil, atât orientării efortului politico-militar al Imperiului Bizantin în Asia Mică, unde turcii seldjukizi atinseseră litoralul Propontidei (Marea Marmara), și în vestul Peninsulei Balcanice, unde ofensiva normanzilor din sudul Italiei se arăta la fel de periculoasă, cât și datorită probabil a suspendării temporare a atacurilor împotriva imperiului de către turanicii de la Dunăre.

Unele informații ulterioare ale cronicarilor bizantini ne determină să credem că în toată această perioadă cumanii și-au continuat penetrarea în teritoriile de la Dunărea de Jos exercitând o presiune tot mai puternică asupra pecenegilor care încă mai controlau regiunea. Spre exemplu, într-un pasaj al operei sale, Anna Comnena ne informează că în anul 1086, „un trib de sciți (pecenegi, n.n.), care erau zilnic atacați de sauromați, și-au părăsit căminele și au coborât spre Dunăre”4.

Identificarea sauromaților menționați de autorarea bizantină cu cumanii a fost acceptată de majoritatea specialiștilor. Perioada de pace dintre imperiu și migratorii turanici, instaurată după 1078, înceta la mijlocul deceniului 9 al secolului al XI-lea, pe fondul convulsiilor survenite în rândul turanicilor nord-dunăreni, determinate de presiunile cumanilor asupra pecenegilor. În consecință, invaziile lor în imperiu vor fi reluate cu o violență similară celei din perioada anterioară.

În acest context, noul împărat Alexios I Comnenos (1081-1118, foto dreapta) se va angaja într-un lung război (c.1086/1087- 1091) pentru eliminarea pericolului turanic și restaurarea puterii bizantine în teritoriile dintre Munții Balcani și Dunărea inferioară.

Respingerea invaziei din 1087

În primăvara anului 1087, Bizanțul se confruntă cu o puternică invazie conjugată, pecenego-cumană, condusă de căpetenia pecenegă Tzelgu, la care participă, de asemenea, și importante contingente maghiare (care includeau probabil și români transilvăneni), comandate de fostul rege al Ungariei, Solomon.

„Odată cu sosirea primăverii, – relatează Anna Comnena – Tzelgu (care se afla în fruntea armatei sciților) a trecut valea superioară a Dunării în fruntea unei armate puternice, cam de optzeci de mii de oameni, sauromați (cumani, n.n.) și sciți (pecenegi, n.n.), și cu un corp numeros de daci (maghiari sau, probabil maghiari și români transilvăneni, n.n.), al căror conducător se numea Solomon, și a început să jefuiască cetățile din jurul Chariopolisului (Irembol, în Turcia, n.n.). A ajuns până la Chariopolis și, după ce și-a luat o pradă bogată, s-a așezat în locul numit Skoteinos”.

Înfrânți de forțele bizantine ale generalului Nikolaos Maurokatakalon, undeva între cetatea Kule (între Aenos și Constantinopol) și Skoteinos, ciocnire în care își pierde viața și căpetenia supremă, Tzelgu, barbarii au revenit la nord de Balcani5. Succesul militar bizantin din primăvara anului 1087, cu toată importanța sa nu s-a dovedit a fi unul decisiv. Faptul este remarcat de Anna Comnena care relatează că „după ce au fost astfel izgoniți din ținuturile Macedoniei și din Philippopolis [sciții] s-au retras pe malul Istrului și și-au așezat acolo tabăra, făcând prădăciuni fără reținere în ținuturile noastre, ca și cum ar fi fost ale lor6.

Rezolvarea favorabilă a problemelor din vestul Peninsulei Balcanice, unde pericolul normand fusese anihilat (vara 1085) și din Asia Mică, unde în 1086 încheiase pacea cu emirul seldjukid din Syria, Tutush, i-a permis lui Alexios I să declanșeze, în august 1087, acțiunea politico- militară de eliminare a prezenței turanice din Paristrion- Paradunavon și de restaurare a stăpânirii bizantine depline la Dunărea inferioară. O puternică ofensivă combinată, pe uscat și pe mare, concepută de împărat, trebuia să ducă la atingerea acestui obiectiv. Cum s-au derulat evenimentele? Care au fost rezultatele confruntărilor bizantino-pecenege? Cum s-au repercutat ele asupra statutului teritoriilor de la Dunărea de Jos? Acestea sunt numai câteva din problemele cărora le vom căuta un răspuns în continuare.

O campanie nereușită

Pregătind ofensiva, împăratul, care a preluat comanda supremă a forțelor ce urmau să opereze în Paristrion, „l-a numit comandant (hegemon) pe Georgios Euphorbenos și l-a trimis împotriva Dristrei pe mare7. Cucerirea Dristrei, principalul obiectiv al campaniei bizantine, nu s-a realizat, cetatea fiind apărată cu succes de susținătorii fideli ai căpeteniei pecenege Tatos, care își instaurase stăpânirea asupra ei încă din anul 1072. Mai mult, forțele pecenege din regiune au provocat armatei terestre bizantine, comandate de împărat, o gravă înfrângere.

Numai zdrobirea pecenegilor de către cumanii, veniți în ajutorul lui Tatos, la lacul Ozolimne, ca urmare a conflictului izbucnit între cele două populații barbare pentru împărțirea prăzii, a salvat armata bizantină de la o distrugere completă8. Iminentul dezastru militar a determinat diplomația bizantină să se pună în mișcare pentru salvarea situației. Rivalitatea pecenego-cumană, punctul nevralgic al alianței antibizantine, va constitui principalul element speculat de diplomația imperială în demersurile sale.

Pecenegii, amenințați de cumani, s-au arătat dispuși să încheie pace cu Bizanțul (c. 1088). La rândul lor, cumanii au acceptat și ei o înțelegere cu imperiul revenind la nord de Dunăre (c. 1088)9. Acordurile cu pecenegii și cumanii, din 1088, păreau a asigura liniștea Imperiului Bizantin. Dar așa cum consemnează Anna Comnena (foto dreapta), „pacea cu sciții (pecenegii, n.n.) nu a fost de lungă durată”, întrucât văzându-se scăpați de amenințarea cumanilor, în favoarea lor intervenind chiar bizantinii, pecenegii reiau incursiunile în Thracia și Macedonia (1089-1090). Chariopolisul este devastat și barbarii amenință Adrianopolul10.

Distrugerea pecenegilor

În primăvara anului 1091 între Imperiul Bizantin și pecenegi a avut loc confruntarea decisivă, cu implicații majore, atât pentru statutul teritoriilor dintre Munții Balcani și Dunăre, cât și pentru geografia politică a sud-estului continentului. Forțelor pecenege pătrunse în Thracia, Alexios I le-a opus trupele bizantine din partea europeană a imperiului, întărite cu un contingent de 500 de cavaleri trimiși de contele de Flandra și cu o grupare militară cumană estimată de Anna Comnena la circa 40.000 de oameni, sub comanda căpeteniilor Togortag și Maniak, dar și cu „5.000 de munteni”, foarte probabil vlahi din zona Munților Haemus.

La 29 aprilie 1091, la poalele muntelui (colinei) Lebunion, aliații bizantino-cumani provocau pecenegilor o înfrângere totală. „Un neam întreg, nu foarte numeros, ci de-a dreptul nenumărat, cu femei și copii, a fost complet nimicit în acea zi”, consemnează Anna Comnena11. Victoria totală obținută de bizantini și de aliații lor, ce i-a desființat pe pecenegi ca factor militar de prim-ordin al sud-estului european, i-a permis împăratului să restaureze autoritatea deplină a imperiului la Dunărea de Jos. După circa două decenii, thema Paristrion-Paradunavon, reconstituită, foarte probabil în vechile sale hotare, revenea sub stăpânirea deplină a imperiului.

Înlăturarea pericolului peceneg în 1091 nu a însemnat însă și asigurarea liniștii Imperiului Bizantin la frontiera Dunării inferioare, unde cumanii, principalii beneficiari ai victoriei de la Lebunion, au luat locul pecenegilor ca putere militară dominantă. Substituindu-se pecenegilor, cumanii au preluat și politica acestora în raporturile cu Bizanțul, manifestânduse, începând de la mijlocul ultimului deceniu al secolului al XI-lea și pe toată durata secolului al XII-lea, ca principala amenințare la adresa stăpânirilor imperiului de la Dunărea de Jos.

Totodată, asistăm acum și la o schimbare esențială a politicii Imperiului Bizantin în raporturile sale cu turanicii stabiliți la Dunăre. Consolidat de energicele reforme ale împăraților Comneni, exponenți ai aristocrației militare, Imperiul Bizantin abandonează politica sa strict defensivă trecând, atunci când situația a impus-o la acțiuni ofensive, unele de amploare, la nord de Dunăre, împotriva noilor invadatori turanici; Bizanțul prelua astfel inițiativa militară în raporturile cu barbarii.

Relațiile bizantino - cumane se strică

Confruntările bizantino- cumane au debutat, așa cum am arătat mai sus, la sfârșitul deceniului 8 al secolului al XI-lea. Pentru ultimul sfert al acestui secol, izvoarele bizantine evidențiază existența unor raporturi contradictorii între Imperiul Bizantin și cumani. Așa cum am putut constata, aceștia au acționat, fie la remorca pecenegilor (1078 și 1087), fie ca aliați ai imperiului împotriva pecenegilor (1088-1091). La scurt timp după Lebunion, asistăm, de altfel, la deteriorarea raporturilor dintre cumani și Imperiul Bizantin.

Amorsarea conflictului bizantino- cuman și declanșarea invaziilor cumane în imperiu, în această epocă, a fost, în parte, rezultatul unor probleme politice interne, apărute la Constantinopol. Între acestea, cea mai gravă a constituit-o apariția unui pretendent la tronul Bizanțului, care se dădea drept porphyrogenetul Leon, fiul fostului împărat Romanos IV Diogenes, despre care se știa, însă, că pierise ucis la Antiochia.

Conform relatării Annei Comnena, Alexios I a dispus inițial ca acest Pseudo-Diogenes să fie întemnițat la Cherson, în Crimeea. Reușind însă să evadeze (c.1092), pretendentul s-a refugiat la cumani, care „l-au primit și s-au întors împreună cu el în țara lor […] și au pus la cale să invadeze împreună cu toată armata lor pământul romeilor, chipurile, ca să-l așeze pe acest om pe tronul părintesc12.

Proiectata invazie barbară nu l-a surprins însă nepregătit pe Alexios I. Se pare că, informat din timp cu privire la pregătirea acesteia, împăratul a dispus luarea unor importante măsuri cu caracter defensiv. Conștient de faptul că invazia barbară nu va putea fi oprită pe linia Dunării, basileul „întărise mai înainte trecerile prin munți (Balcani, n.n.), numite în mod obișnuit «clisuri (kleisouras)» în limba populară13.

Invazia cumană în sprijinul pretinsului Leon Diogenes s-a produs în toamna anului 1094. Datarea sa, precum și direcțiile de invazie ale barbarilor în Imperiul Bizantin au constituit subiectul unor serioase controverse în literatura de specialitate. Nu ne oprim acum asupra acestei probleme întrucât ea a fost luată în discuție, cu deosebită competență, și prezentată de alți specialiști, ceea ce ne face să considerăm că reluarea ea nu ar fi decât un demers lipsit de sens14.

Un „fruntaș al vlahilor” îi alertează pe bizantini

Pătrunderea cumanilor în Paristrion-Paradunavon l-a determinat pe Alexios I să treacă la contraofensivă. Împăratul, conștient de gravitatea situației apărute, și-a stabilit comandamentul la Anchialos, pentru a putea supraveghea și coordona eficient operațiile militare a căror conducere și-a asumat-o. O primă măsură luată a constituit-o divizarea forțelor bizantine în mai multe corpuri autonome, puse sub comanda celor mai competenți generali din cadrul statului său major, care aveau misiunea de a bloca căile de deplasare ale barbarilor și de a intercepta diferitele grupări cumane aflate în acțiune.

În acest scop, cezarul Nikephoros Melissenos și generalii Georgios Palaiologos și Ioan Taronites, nepotul basileului, „au fost trimiși la Berrhoe, pentru a supraveghea și a asigura paza cetății și a ținuturilor învecinate”, iar generalii Dabatenos, Georgios Euphorbenos și Constantin Humbertopoulos „au fost trimiși să păzească clisurile din jurul Zygosului15. În timp ce împăratul se afla la Anchialos, „în timpul nopții a venit un anume Pudilos, un fruntaș al vlahilor, care a anunțat că cumanii trecuseră Dunărea16.

Cine este acest „fruntaș al vlahilor” și ce funcție a îndeplinit el, sunt două probleme la care nu se poate da un răspuns cert. Nicolae Iorga, spre exemplu, vedea în el un vlah „de la această Dunăre însăși, și anume din Scitia Minoră, căci vadul cumanilor era acolo, dacă nu pe la Silistra17. În ceea ce ne privește, împărtășim opinia acelor specialiști care văd în el un vlah de la Dunărea de Jos.

Cu titlu de ipoteză, credem chiar, având în vedere calitatea sa de „fruntaș al vlahilor”, că el ar fi putut fi conducătorul unei formațiuni politice, constituite la Dunărea de Jos sub protecția, cu concursul și ca interpusă a Bizanțului, după eliminarea pecenegilor din Paristrion-Paradunavon, în 1091. Este, deci, foarte posibil, ca aceasta să se fi substituit vreuneia din formațiunile politice autohtono- turanice, care s-au confruntat cu imperiul în 1088-1091.

Foarte probabil, rolul acestei formațiuni politice, interpusă a Imperiului Bizantin, a fost precumpănitor unul militar: acela de a asigura paza unui segment al frontierei dunărene. În această eventualitate, ea poate fi considerată, mai degrabă, o subunitate administrativ- militară a themei Pristrion-Paradunavon decât o organizare cu atribuții statale stricto sensu.

În noile condiții, generalii Cantacuzino și Tatikios, împreună cu hanul Skaliorios, au fost trimiși să apere regiunea Thermelor (între Burgas și Ajtos, la nord de Anchialos), Katakalon Tarchaniotes și Nikephoros Bryennios au fost trimiși să apere Adrianopolul amenințat de cumani, iar Euphorbenos Constantin Katakalon, Monastras, „un războinic mixobarbar” și Mihail Anemas au primit ordinul ca atunci „când vor afla că cumanii au trecut clisurile, să-i urmărească de aproape și să-i atace pe neașteptate18.

Colaborarea vlaho-cumană

În timp ce împăratul lua aceste măsuri, „cumanii aflaseră de la vlahi care erau trecerile prin clisuri și ajunseră astfel la Zygos”19. Informațiile prințesei bizantine ne pun în fața altor probleme importante: Cine sunt acești vlahi? De unde sunt ei originari? Cum se explică colaborarea lor cu cumanii? Răspunsurile la primele două întrebări se regăsesc chiar în informațiile Annei Comnena. Acestea conduc, indirect, la două concluzii importante, și anume:

a) acești vlahi nu sunt dintre cei originari de la Dunărea de Jos, colaboratori ai imperiului;

b) informațiile referitoare la cunoașterea amănunțită de ei a Munților Balcani îi arată a fi originari din această regiune, ei fiind probabil dintre acei „munteni”, care în 1091 luptaseră împotriva pecenegilor. În ceea ce privește colaborarea lor cu cumanii, credem că, mai degrabă, ea trebuie considerată ca fiind una impusă, nu una benevolă.

Înfrângerea cumanilor

Ciocniri violente au loc în apropierea cetății Goloe, care se alătură cauzei pretendentului, în apropiere de Anchialos și, mai ales, în zona orașului Adrianopolis, unde este înfrânt un corp de oaste cuman, condus de căpetenia Togortag, fostul aliat al Bizanțului din 1091, și la cetatea Putza (la vest de Rhodosto), unde, printr-o stratagemă, este capturat Pseudo-Diogenes. Dus la Tzurulos, pretendentul este orbit din ordinul Annei Dalassena, mama împăratului, rămasă regentă la Constantinopol în absența acestuia.

În defileul Taurokomos este nimicit un corp cuman de 12.000 de oameni, comandat de căpetenia Kitzes, barbarii lăsând pe câmpul de luptă circa 7.000 de morți și 3.000 de prizonieri. Urmăriți de forțele bizantine, cumanii sunt ajunși în apropierea defileului Sidera (Porțile de Fier) unde armata imperială „a omorât mulți, dar mai mulți încă au fost luați prizonieri”20. Rămășițele decimate ale cumanilor s-au repliat, precipitat, la nord de Dunăre.

Implicațiile invaziei cumane

Teritoriile de la Dunărea de Jos au fost afectate diferit de invazia cumană din 1094. Cele din nordul spațiului danubiano-pontic au fost, se pare, ferite de invazie. Descoperirile arheologice realizate la Dinogetia- Garvăn și Noviodunum-Isaccea, arată P. Diaconu, „nu prezintă nici cele mai mici urme de distrugere sau de întrerupere a locuirii în cursul ultimului deceniu al secolului al XI-lea”, ceea ce l-a determinat pe cercetătorul român să formuleze opinia că „este exclus ca, cumanii să fi trecut Dunărea prin vreunul din vadurile din nordul Dobrogei”, constatare ce i-a permis concluzia conform căreia trebuie să se admită că „Dunărea a fost trecută prin vreunul din vadurile din jumătatea sudică a Dobrogei”, situat undeva în apropiere de Silistra, cel mai probabil pe la Dervent.

În sprijinul concluziei sale, P. Diaconu aduce devastările suferite de așezarea de la Păcuiul lui Soare, situată în apropiere de Dervent, unde cercetările arheologice au relevat un nivel de distrugere și o întrerupere a locuirii în secolul al XII-lea21.

Descoperirea pe teritoriul Dobrogei a unor sigilii aparținând împăratului Alexios I (la Păcuiul lui Soare), precum și altor înalți demnitari și comandanți bizantini ca Adrian Comnenos, fratele împăratului, Gregorios Maurokatakalon și Niketas Eugenianos (la Isaccea), sau sebastul Ioan Taronites, nepotul împăratului (la Silistra) sunt edificatoare pentru a sublinia interesul arătat de autoritățile bizantine acestor regiuni. Totodată, ele pot reprezenta indicii importante pentru identificarea itinerariilor urmate de forțele militare bizantine aflate în campanie22.

O perioadă liniștită

Timp de circa două decenii, orice informații directe cu privire la raporturile bizantino-cumane lipsesc. Va fi însemnat acest lucru realizarea unui echilibru de forțe între Imperiul Bizantin și cumanii nord-dunăreni de care ambele părți s-au văzut nevoite să țină seama? Vor fi suferit cumanii pierderi atât de grele în 1094 care să le fi afectat potențialul militar?

Orice răspuns dat acestor întrebări nu poate depăși caracterul de ipoteză, fiind deci posibil, dar nu cert. Nu este de asemenea exclus ca această perioadă de liniște de la frontiera dunăreană de la sfârșitul secolului al XI-lea și din primul deceniu și jumătate a secolului următor să fi fost consecința directă a energicelor măsuri întreprinse de Alexios I după 1094 în scopul apărării liniei Dunării. Ne bazăm această afirmație pe o succintă informație provenită din lucrarea Annei Comnena.

Potrivit principesei bizantine, în momentul pătrunderii în imperiu a participanților la Cruciada I, în 1097-1098, îngrijorarea împăratului a atins punctul maxim deoarece nu avea la dispoziție decât puține trupe spre a rezista unui eventual act de ostilitate al cruciaților, întrucât cea mai mare parte a forțelor bizantine erau dislocate în regiunile cele mai amenințate ale imperiului, unele dintre acestea „apărând ținuturile de la Dunăre împotriva invaziilor cumanilor și dacilor (ungurilor, n.n.)”23.

Fără îndoială, aceste măsuri militare sporite, destinate apărării frontierei dunărene, vor fi fost continuate, cu aceeași exigență și fermitate, și la începutul secolului al XII-lea. După părerea noastră, nu este însă exclus ca evenimentele consumate în spațiul rus să fi jucat un rol esențial în menținerea unor relații pașnice de către cumani cu Constantinopolul. Cunoaștem din Cronica lui Nestor că între anii 1003 și 1111, marele cneaz de Kiev, Sveatopolk II (1093 -1113) și fiul său, Vladimir, viitorul mare cneaz, Vladimir II Monomachos (1113-1125), s-au angajat într-o ofensivă fără precedent împotriva cumanilor (polovcilor), cărora le-au aplicat câteva lovituri severe în 1103, 1117 și 1110 - 111124.

Considerăm deci, ca foarte probabilă posibilitatea ca, obligați să reziste ofensivei ruse, cumanii s-au văzut siliți să abandoneze politica agresivă la adresa Imperiului Bizantin la Dunărea de Jos.

Sveatopolk II și Vladimir II Monomachos

Disputele reîncep

În secolul al XII-lea, începând din a doua decadă a acestuia, îndeosebi, se produc noi incursiuni ale cumanilor în imperiu, dar acum asistăm, totodată, și la trecerea Bizanțului la o contraofensivă de proporții. În consecință, Imperiul răspunde atacurilor cumane cu puternice acțiuni de represalii, unele chiar în teritoriile stăpânite de aceștia în nordul Dunării. Dimensiunile pierderilor suferite de barbari se vor resimți puternic la nivelul potențialului lor militar, ceea ce a determinat, de altfel, după părerea noastră, rărirea considerabilă a atacurilor barbare împotriva Imperiului până la sfârșitul dinastiei Comnenilor.

Pe de altă parte, rezultatul acestei politici a Imperiului Bizantin în raporturile cu cumanii s-a materializat în instaurarea unui control militar al Bizanțului asupra regiunilor de câmpie de pe malul stâng al Dunării și, legată de aceasta, în consolidarea raporturilor cu autohtonii latinofoni de la nord de fluviu. La mijlocul secolului al XII-lea, aceste realități erau un lucru cert. Inițiatorul politicii ofensive a Bizanțului la Dunărea de Jos a fost Alexios I Comnenos, în ultimii ani ai domniei sale.

O primă acțiune de acest tip, despre care avem informații din sursele vremii, s-a produs în toamna anului 1114, pe fondul unei noi invazii cumane în imperiu. Cetele cumane trec Dunărea prin zona Vidinului, probabil pe la Vadul Cumanilor, și lovesc părțile vestice ale themei Paristrion-Paradunavon.

Încă nu trecuse un an când împăratul, auzind vestea că cumanii trecuseră iarăși Istrul, părăsea Cetatea Cetăților (Constantinopolul, n.n.) la începutul celei de-a opta indictiuni, la sfârșitul toamnei, în luna noiembrie și, adunându- și trupele le împărțea între Philippopolis, locul numit Petritzos, Triaditza și thema Nisos și până la Buranitzova (Branicevo, n.n.), în Paristrion, […ș, iar el s-a oprit la Philippopolis”, consemnează Anna Comnena cu privire la debutul invaziei cumane25.

Informațiile principesei bizantine sunt deosebit de importante pentru cunoașterea raporturilor bizantino- cumane în primul deceniu și jumătate al secolului al XII-lea. Expresia „încă nu trecuse un an când împăratul, auzind vestea că cumanii trecuseră iarăși Istrul”, permite, indirect, concluzia că anterior anului 1114 avuseseră loc și alte incursiuni ale barbarilor la sud de fluviu, ultima, se pare, prin 1113. Spre o concluzie identică conduce și un pasaj dintr-o scrisoare a lui Theophylaktos, arhiepiscop al Ochridei între c.1090- 1108, către episcopul Vidinului, în care, îl întreabă pe acesta: „Ai parte de cumani care năvălesc din afară?26.

Coroborat cu informațiile indirecte ale Annei Comnena, pasajul din scrisoarea arhiepiscopului de Ochrida, confirmă nu numai derularea și a altor incursiuni cumane în imperiu, la începutul secolului al XII-lea, ci și faptul că acestea au vizat aceeași zonă a Vidinului, devenită, se pare, predilectă pentru barbari în această epocă.

Totuși, având în vedere faptul că istoriografia bizantină le acordă o atenție redusă, sau chiar nici una, considerăm că aceste incursiuni ale cumanilor în imperiu, de la începutul secolului al XII-lea au fost de mică intensitate, reduse ca durată și au afectat o arie teritorială restrânsă, având un impact minor asupra situației teritoriilor și a populației. Foarte probabil, ele au fost opera unor cete barbare puțin numeroase care s-au limitat la a lovi zone restrânse, evitând confruntările militare cu forțele imperiale, ceea ce le-a imprimat caracterul unor reduse raiduri de pradă.

Revenind la campania din 1114, aflăm că în fața ripostei forțelor imperiale, comandate de împărat, barbarii degajează teritoriile cotropite și se retrag precipitat la nord de fluviu, urmăriți de armata bizantină:

„Împăratul – scrie Anna Comnena – a alergat la Istru cu soldații pe care îi avea lângă el; a ajuns la Vidin și, negăsindu-i pe barbari (căci aceștia aflaseră de apropierea împăratului și se grăbiseră să treacă de cealaltă parte), a luat imediat o unitate de soldați viteji pe care a trimis-o în urmărirea barbarilor. Îndată soldații au traversat Istrul și au pornit pe urmele dușmanului. După un drum de trei zile și trei nopți, văzând că cumanii trecuseră un afluent al fluviului din acel ținut cu plutele pe care le aveau cu ei, s-au întors la împărat, fără să fi făcut nimic”27.

Subiect de saga… islandeză

Campania de pedepsire, întreprinsă împotriva cumanilor de împăratul Alexios I în 1114 la nord de Dunăre, își găsește o interesantă prezentare și în câteva surse scandinave din secolele XII-XIII, din rândul cărora reținem Óláfs saga ins helga (Saga Sfântului Olaf) și Heimskringla, atribuite cronicarului islandez Snorri Sturluson. Aceste sagas relatează că împăratul Alexios I (Kirjalax) a întreprins o expediție în Blökumannaland împotriva unei armate de călăreți păgâni (heidinn) care invadaseră Grecia (Grikanlandi), pe care, după o primă confruntare defavorabilă oștilor bizantine i-a atacat și înfrânt în Pezinavöllu (câmpiile pecenegilor)28.

Cum se explică includerea acestor informații în menționatele sagas islandeze? După părerea noastră, pătrunderea informațiilor referitoare la campania bizantină de la nord de Dunăre din 1114 în respectivele sagas islandeze se datorează cel mai probabil rolului important jucat de corpul de mercenari varegi – garda varegă a basileului – în această acțiune.

Nu este exclus faptul ca tocmai corpul vareg să fi fost cel care să fi întreprins operațiunea de urmărire a cumanilor, pe care, ulterior, unii dintre soldații varegi să o fi povestit, cu înfloriturile și exagerările cunoscute, la revenirea în patrie. Identificarea Blökumannaland- ului din respectivele sagas islandeze și localizarea sa au stat la baza unei serioase controverse în rândul specialiștilor.

Unii au văzut în ea Țara vlahilor, alții Țara cumanilor, alții Țara românilor-cumanilor sau Țara cumanilor negri, și, cu excepția lui N. Iorga și J. Bromberg, care văd în ea o Vlahie balcanică, aproape toți cercetătorii au localizat-o la nord de Dunăre, fie în vestul Olteniei sau în Muntenia, fie în ținutul Vlașca. Există de asemenea și unele propuneri de localizare între Carpații Orientali și Nistru sau între Nistru și Nipru29.

Controversa continuă și în prezent în literatura de specialitate. Deși fără un succes extraordinar în acest moment, împăratul Alexios I inaugura, totuși, prin această acțiune militară, politica ofensivă a Imperiului Bizantin la nord de Dunăre. Noua politică bizantină inaugurată de Alexios I, în raporturile imperiului cu populațiile nord-dunărene dominate, de origine turanică, va înregistra, după o perioadă de espectativă, punctul culminant la mijlocul secolului al XII-lea, sub nepotul lui Alexios I, împăratul Manuel I Comnenos.

Riposta fermă a împăratului Alexios I a asigurat Imperiului Bizantin câțiva ani de liniște la frontiera dunăreană din partea cumanilor. Intervenția bizantină împotriva cumanilor confirma, odată în plus, „rigoarea cu care Bizanțul supraveghea axul dunărean30. Ca urmare, pentru ultimii ani de domnie a primului împărat din dinastia Comnenos nu avem știri că s-ar mai fi produs vreo incursiune cumană în imperiu.

Cumanii lovesc din nou

Suspendate în ultimii ani de domnie ai lui Alexios I, atacurile cumane la sud de Dunăre sunt reluate în primii ani ai domniei lui Ioan II Comnenos (foto dreapta). Chiar dacă s-au dovedit extrem de violente, acestea au fost însă rare, toate fiind anihilate, fără excepție, prin forță de Imperiul Bizantin. În iarna anilor 1122/1223, în condițiile angajării forțelor bizantine în Asia Mică împotriva seldjukizilor, o puternică invazie turanică, probabil cumano-pecenegă, lovește din nou provinciile sud-dunărene ale imperiului.

O expresie folosită de Niketas Choniates, conform căruia, după victorie, împăratul a instituit o sărbătoare numită „a pecenegilor”31 a condus la o serioasă controversă în rândul specialiștilor cu privire la identificatea grupului etnic al turanicilor care au lovit imperiul. Unii dintre aceștia i-au considerat pecenegi, alții cumani. Întrucât discuția asupra acestei probleme s-a făcut cu deosebită competență în alte lucrări, nu considerăm necesar să mai insistăm asupra ei32.

Subliniem doar faptul că identificarea barbarilor – pecenegi sau cumani – încă nu este clarificată. Conform principalelor surse bizantine referitoare la această invazie, respectiv lucrările lui Ioan Kynnamos și Niketas Choniates, „sciții, trecând cu toată oastea Istrul năvăleau în cuprinsul hotarelor romeilor” și „prădau prin părțile Thraciei”.

Revenit în grabă în Peninsula Balcanică, împăratul și-a așezat comandamentul la Berrhoe. Stagnarea operațiunilor militare pe timp de iarnă a fost folosită de diplomația bizantină spre a provoca ruperea unității de acțiune a barbarilor.

Fiind însă surprins de iarnă, a iernat acolo, lângă orașul Berrhoe, pregătindu- se pe de de o parte de luptă, dar mai ales dorind să-și facă aliați pe unii dintre conducătorii triburilor scitice, pentru ca astfel să-i poată ataca pe ceilalți separat și să-i înfrângă fără osteneală”, relatează Kynnamos.

La rândul său, Niketas Choniates, referindu-se la aceleași aspecte, susține că împăratul a trimis „o solie alcătuită din oameni de aceeași limbă cu ei (cumani, n.n.), să vadă dacă ar putea cumva ajunge la o înțelegere, renunțând la luptă, fie toți [sciții], fie numai unii dintre ei, căci erau împărțiți în mai multe triburi și ascultau de diferiți conducători33.

Conform informațiilor transmise de cei doi cronicari, se pare că, demersurile diplomatice bizantine pe lângă unii din șefii triburilor, susținute cu consistente daruri, s-au încheiat cu deplin succes. Ca urmare, susține Ioan Kynnamos, împăratul „i-a convins pe mulți, prin solii săi, să treacă de partea lui”, informație confirmată de Niketas Choniates care afirmă că basileul, „după ce a atras astfel de partea sa pe câteva din căpeteniile lor, le arată toată bunăvoința, nu numai oferindu-le ospețe îmbelșugate, ci îmbiindu-i și cu haine de mătase și ademenindu-i cu pocale și vase de argint34.

În primăvara anului 1123, împăratul a declanșat contraofensiva militară împotriva restului cumanilor și/sau pecenegilor care au refuzat înțelegerea rămânându-i ostili. Luptele violente, încheiate în final cu victoria forțelor bizantine, s-au dat pentru cucerirea taberei, întărite cu care a barbarilor.

Cad atunci cu miile [nomazii] trăitori în căruțe […]. Mulțimea prizonierilor se arată a fi nenumărată, întocmai cu aceea a fugarilor de același neam veniți de dorul lor încât cu unii dintre ei s-au și făcut colonizări de sate într-una din regiunile occidentale ale împărăției romeilor […]. Și nu puțini [sciți] au fost înrolați în unități de aliați, dar cei mai mulți prizonieri făcuți de armată au fost vânduți”, descrie Niketas Choniates (foto dreapta) zdrobirea invaziei turanice din 1122-112335.

Se pare că invazia cumanopecenegă din 1122-1123 a afectat grav teritoriile de la Dunărea de Jos. În acțiunea lor spre sud, barbarii au distrus un număr însemnat de așezări, între care și cea de la Dinogetia-Garvăn. Faptul că „nivelul de locuire de suprafață a acestui sit și-a întrerupt sigur existența în această epocă”, i-a permis istoricului P. Diaconu să formuleze concluzia că „între 1122 și sfârșitul secolului al XII-lea așezarea de la Dinogetia nu a mai fost locuită36.

Timp de circa două decenii și jumătate, până la mijlocul secolului al XII-lea, sursele vremii păstrează o tăcere aproape totală asupra raporturilor bizantino-cumane. Această tăcere a izvoarelor poate fi explicată, fie prin faptul că în această epocă nu s-a produs nici o invazie cumană, lucru absolut posibil având în vedere violența cu care primii împărați Comneni au reprimat atacurile barbare, fie, fapt similar epocii anterioare, unele incursiuni barbare în imperiu care se vor fi produs vor fi fost de mică intensitate și, în consecință, lipsite de importanță.

Nu este de asemenea exclus ca prezența repetată a forțelor bizantine în nordul Peninsulei Balcanice – în 1128-1129 împotriva Ungariei, în 1137 intervenția în marele jupanat al Rasciei – va fi impus barbarilor să stea liniștiți.

Confruntarea din anul 1148

La mijlocul secolului al XII-lea (1148), sursele bizantine înregistrează o nouă confruntare de amploare între Imperiul Bizantin și cumani. Desfășurarea evenimentelor reprezintă, totodată, o nouă confirmare a politicii ofensive bizantine la nord de Dunăre. În anul 1148, relatează cronicarul contemporan Ioan Kynnamos, „împăratului (Manuel I, n.n.) îi ajunge zvonul că oști de sciți au trecut Istrul și distrug ce întâlnesc în cale și pradă totul și că au cucerit și un oraș însemnat care se adapă și el din apele Istrului”.

Orașul cucerit de cumani este desemnat de cronicarul bizantin cu numele de „Demnitzikos”37. Identificarea și localizarea orașului „Demnitzikos” au constituit o altă controversă în rândul specialiștilor, una dintre multele generate de informațiile cronicarilor bizantini referitoare la evenimentele desfășurate în anul 1148 la Dunărea inferioară. W. Tomaschek, V.G. Vasilijevskij, N. Iorga, N. Bănescu și alții au considerat că este vorba de Zimnicea; K.I. Grot l-a identificat cu S[vșiștov, situat în dreptul Zimnicei, pe malul bulgar; V.N. Zlatarski a considerat că este Glavinitza din Alexiada, localitate pe care a localizat-o în apropiere de Turtucaia (Tutrakan); A.A. Bolșacov- Ghimpu opteză pentru Dinogetia, iar P.Ș. Năsturel propune identificarea cu Turnu Măgurele38.

Succesul inițial al cumanilor s-a datorat, se pare, neglijenței arătate de împărat apărării frontierei dunărene. Slăbirea amenințării barbare o perioadă atât de lungă de timp după 1122-1123, va fi indus probabil o stare de siguranță materializată în reducerea atenției acordate hotarului de la Dunăre, situație de care cumanii au profitat din plin în anul 1148. Invazia barbară a primit însă imediat o ripostă pe măsură. În fruntea forțelor terestre împăratul „a luat drumul către Istru, după ce poruncise să fie aduse corăbii de la Bizanț către Istru, pe la Anchialos39.

Angajarea acestui impresionant număr de forțe și conceperea unei campanii combinate de o asemenea amploare – pe uscat și pe apă – împotriva barbarilor evidențiază clar intenția împăratului de a elimina definitiv amenințarea acestora. Conform lui Kynnamos, cumanii au evitat o confruntare directă cu armata bizantină și, în timp ce contraofensiva terestră a împăratului trena datorită întârzierii flotei ce trebuia să opereze pe Dunăre, „sciții care prădaseră țara romeilor, tocmai trecuseră Istrul și așezându-și corturile își făcuseră tabăra nu departe”, pe malul stâng.

Spre deosebire de Ioan Kynnamos, Niketas Choniates înregistrează o primă ciocnire bizantino-cumană la sud de Dunăre, abia după consumarea căreia barbarii ar fi degajat teritoriile sud-dunărene ale imperiului revenind la nord de fluviu40. Întârzierea flotei ce trebuia, foarte probabil, să intercepteze rutele de retragere peste Dunăre ale cumanilor a compromis, fără îndoială, obiectivul principal al campaniei: acela de a aplica barbarilor o lovitură decisivă.

Hotărât însă să ducă până la capăt campania împotriva cumanilor, fără a mai aștepta sosirea flotei, folosind monoxilele locale, împăratul și-a trecut o parte însemnată a forțelor pe malul stâng, urmărindu-i pe cumani în propriile teritorii. Forțele militare bizantine, sub comanda sa proprie, sprijinite de contingente barbare, probabil tot turanice, înrolate în armata bizantină, trecute la nord de Dunăre îi zdrobesc pe cumani undeva în sudul Munteniei, într-o zonă colinară.

„Așadar – relatează Kynnamos – a lăsat restul oștirii tăbărâtă pe malurile fluviului iar el […], legând și așezând bărcile una de alta, trecu Istrul cu cinci sute din soldații săi. Trebuind să înainteze a dat peste două râuri navigabile. Cum nici nu vedea deloc vreo barcă de care să se poată folosi pentru trecerea [râurilor], a poruncit alor săi ca, legând bărcile de pe Istru de cozile cailor, să le aducă la râurile amintite. Ceea ce făcându-se au trecut fără osteneală și străbătând apoi un ținut întins ajunseră până la muntele Tenuorman, care înaintează până la hotarele Taurosciției (Rusiei haliciene, n.n.). Acolo, găsind tabăra sciților cu totul deșartă de oameni (plecaseră cu puțin timp mai înainte), și-au continuat înaintarea […]. Și aruncându-se din spate asupra sciților, se încleștă în luptă cu ei […]. Au căzut mulți barbari și au fost prinși ca la o sută, între care era și Lazaros (Lazaros), bărbat de foarte mare vitejie, cu vază între căpeteniile lor. Pe ceilalți i-au scăpat vrednicia cailor și desișurile munților, foarte numeroase în acest ținut”41.

Campania bizantină din anul 1148, îndeosebi evenimetele derulate la nord de Dunăre, au primit interpretări diferite din partea specialiștilor. Spre exemplu, Ioan Ferenț identifică în relatarea lui Ioan Kynnamos numeroase elemente specifice gestelor eroice, considerând pe bună dreptate ca neplauzibilă informația cronicarului bizantin, că împăratul s-ar fi hazardat în urmărirea cumanilor, în adâncimea teritoriului controlat de aceștia, în fruntea unui detașament format din numai 500 de soldați42.

Tenuormon - Teleorman

Identificarea și localizarea muntelui Tenuormon precum și a celor două râuri navigabile întâlnite de bizantini au constituit subiectul altor controverse generate în rândul istoricilor și în literatura de specialitate de informațiile lui Ioan Kynnamos cu privire la conflictul bizantino-cuman din 1148. În ceea ce privește muntele Tenuormon, V.G. Vasilijevskij, K.I. Grot, N. Iorga, N. Bănescu, P. Mutavciev, V.N. Zlatarski și alții, bazându-se pe apropierea de nume îl localizează în regiunea Teleorman-Ilfov; B.P. Hașdeu, K.W. Tomaschek, A.A. Bolșacov- Ghimpu au în vedere nordul Dobrogei, nord-estul Munteniei și sudul Moldovei; A.D. Xenopol, Gy. Moravcsik, N.S. Derjavin consideră că este vorba de un munte din nordul Moldovei situat la hotarul Galiției43.

Corespunzător localizărilor propuse pentru muntele Tenuorman, și cele două râuri amintite de Ioan Kynnamos au fost identificate diferit de specialiști. Spre exemplu, W. Tomaschek a propus Prutul și Siretul; V.G. Vasilijevskij a optat pentru Argeș și Dâmbovița; N. Bănescu consideră că acestea sunt Vedea și Teleormanul; K.I. Grot, s-a pronunțat pentru Argeș și un braț lateral al Dunării; A.A. Bolșacov-Ghimpu propune Bârladul și Siretul44.

O altă informație, la fel de interesantă, pe care ne-o furnizează lucrarea lui Ioan Kynnamos, în legătură cu aceleași evenimente de la nord de Dunăre din 1148, se referă la capturarea de către bizantini a unei căpetenii locale, numite Lazaros (Lazaros) sau Lazăr. Cine a fost acesta? A fost el un autohton de origine română sau o căpetenie cumană? Un răspuns categoric la aceste întrebări nu poate fi dat. Reținem însă, ca deosebit de interesantă, opinia exprimată de N. Iorga, în general, acceptată de majoritatea istoriografiei românești care a studiat această problemă, că „Lazăr rămâne deci să fie un reprezentant al populației supuse sau un creștinat sub influența ei45.

Cu titlu de ipoteză afirmăm că, în condițiile care acest Lazaros-Lazăr este un autohton romanic, respectiv un român, atunci putem afirma că ne aflăm în prezența conducătorului unei formațiuni politice locale dependentă de cumani. Deplasarea efortului militar al Imperiului Bizantin în vestul Peninsulei Balcanice în deceniile 6 și 7 ale secolului al XII-lea a scăzut oarecum interesul autorităților bizantine pentru frontiera Dunării de Jos a cărei apărare a fost oarecum neglijată. De acest lucru au profitat cumanii pentru a reveni de câteva ori în imperiu.

Noi incursiuni cumane la sud de Dunăre

În toamna anului 1150 barbarii trec Dunărea și atacă regiunile riverane fluviului, îndeosebi cele din Paraistrion-Paradunavon. Cetele lor, relatează cronicarul Niketas Choniates, care „trecuseră Istrul și prădau cetățuile romeice din preajma acestui fluviu”, au reușit de asemenea într-o primă fază să înfrângă trupele bizantine trimise împotriva lor sub comanda generalului Kalamanos, care „nu a condus cu pricepere războiul împotriva sciților”, astfel că „rândurile [armatei sale] se rupseră și pierdu bărbați viteji46.

Manuel I (foto dreapta) a reacționat prompt. O oaste bizantină a fost trimisă împotriva barbarilor care au fost siliți să se retragă. Ofensiva împotriva cumanilor a fost însă continuată. Prin 1152/1153, o armată imperială a fost debarcată pe țărmul Mării Azov cu misiunea de a lovi principalele sălașe ale turanicilor. Rezultatele acestei campanii au rămas însă necunoscute, ceea ce ne face să admitem concluzia altor specialiști că acestea au fost modeste47.

În anul 1156 sau 1157 s-a produs o nouă incursiune cumană la sud de Dunăre. Împăratul s-a îndreptat rapid împotriva lor, „dar nici n-a apucat să ajungă la Istru și aceia, auzind de înaintarea romeilor, și-au strâns repede tabăra și s-au retras”, relatează cronicarul Ioan Kynnamos48. Informațiile cronicarului bizantin ne îndreptățesc să admitem că numărul cumanilor pătrunși în imperiu a fost redus, astfel că invazia lor nu poate depăși nivelul unui raid de pradă executat de câteva cete barbare. Poate fi adăugat acestor incursiuni, sprijinul militar acordat lui Andronikos Comnenos, în 1166, în tentativa sa de a-l înlătura pe Manuel I, tentativă încheiată însă prin împăcarea celor doi49.

Interpretări diverse

Atacurile cumanilor în Imperiul Bizantin au primit interpretări diferite din partea specialiștilor. Spre exemplu, V. Spinei consideră că „faptul că în decurs de circa un deceniu s-au înregistrat trei incursiuni în Bizanț probează întărirea pozițiilor cumane de la nordul Dunării50. În ceea ce ne privește, nu împărtășim această concluzie.

Fără a contesta consolidarea pozițiilor cumane din nordul Dunării de Jos, considerăm totuși că incursiunile turanicilor în imperiu dintre 1150 și 1156-1157, reduse ca intensitate s-au produs pe fondul angajării forțelor militare bizantine în alte regiuni și a slăbirii, în acest context, a apărării frontierei dunărene. De altfel, după această dată până după 1185-1186 incursiunile cumane la sud de Dunăre au încetat cu totul.

Acest lucru nu s-a datorat exclusiv „reglementării relațiilor bizantino- turanice”, cum susține istoricul V. Spinei51, ci mai ales faptului că expedițiile ofensive ale împăratului Manuel I Comnenos întreprinse la mijlocul secolului al XII-lea împotriva cumanilor i-au permis Imperiului Bizantin să își impună și să își exercite „un control militar strict asupra teritoriilor de câmpie din estul Munteniei și sudul Moldovei52.

De altfel, prezența unor forțe bizantine la nord de Dunăre, unde acționau împreună cu vlahii localnici (1164), sau folosirea teritoriilor de răsărit ale Munteniei și cele sud-centrale ale Moldovei actuale ca baze de operații împotriva Ungariei (1166-1167) sunt, credem noi, suficiente și revelatoare în a ne susține și confirma opinia. Nu excludem nici existența unor eventuale reglementări bizantino-cumane dacă avem în vedere faptul că în campania din 1176 împotriva sultanului sedjukid de Ikonion (Konya), încheiată cu dezastrul de la Myriokephalon (17 septembrie 1176), în armata bizantină este menționată și prezența unor contingente recrutate „dintre sciții (cumanii, n.n.) de lângă Istru53.

Dar rămânem la opinia că aceste reglementări nu au fost consecința atacurilor cumane la sud de Dunăre sau a întăririi pozițiilor cumane de la nord de fluviu, ci urmarea directă și nemijlocită a prezenței militare bizantine pe malul stâng al Dunării de Jos începând cu mijlocul secolului al XII-lea. De altfel, după această dată, prezența militară bizantină de la nord de Dunăre a fost din ce în ce mai puțin contestată până la sfârșitul domniei împăratului Manuel I (1180).

Stau mărturie sigură ale acestei politici și rezultatele sale din a doua jumătate a secolului al XII-lea câteva fragmente din cuvântările mitropolitului Eustathios al Thessalonikului, rostite cu diverse prilejuri. Într-una din acestea, adresată împăratului Manuel I în 1174, Eustathios afirmă:

„Am aflat și de [neamul] sciților […] și aceștia [sunt] tovarăși îmblânziți de robie, iar nu puțini au fost înscriși în rândul slujitorilor noștri din voința lor, [oameni] pe care tu supunându- i și făcându-i prizonieri i-ai cinstit apoi cu [rangul] de slujitori”.

Și mai edificatoare din acest punct de vedere sunt două fragmente din cuvântarea rostită la moartea basileului (1180). În primul dintre cele două fragmente, Eustathios remarcă faptul că împăratul „a mutat sub motiv de pedepsire în ținuturile romeice și pe unii bărbați dintre aceștia, care izvodeau rele mai mari”, în rândul cărora îi enumeră și pe „sciți (cumani, n.n.)”, pe „peoni (unguri, n.n.)”, pe „cei de dincolo de Istru (probabil atât autohtoni români cât și turanici, n.n.)”.

În sfârșit, în cel de-al doilea fragment din elogiul adus împăratului defunct, înaltul prelat subliniază în termeni metaforici, al căror sens este însă în afara oricăror discuții: „Iar ținuturile de dincolo de Istru le-a lovit cu război, de parcă ar fi fost un vânător care merge după fiare încercuite și pe unele le prinde, iar pe altele le înspăimântă. Și asta nu numai o dată54.

În acest punct al studiului nostru, subliniem faptul că raporturile bizantino-cumane în secolul al XII-lea nu trebuie percepute ca fiind doar conflictuale. Pe parcursul lungilor perioade de pace unele surse contemporane înregistrează, atât unele schimburi comerciale între imperiu și cumani, cât și unele raporturi de colaborare militară bizantino-cumană. Spre exemplu, dialogul Timarion, opera unui anonim de la mijlocul secolului al XII-lea, îi enumeră între participanții la târgul de Sfântul Dumitru de la Thessalonik și pe locuitorii „de la Istru” și „din Scythia”55.

Criza generalizată a Imperiului Bizantin, survenită după moartea împăratului Manuel I Comnenos (1180), și, pe acest fond politic, trecerea imperiului la defensivă au permis cumanilor să refacă terenul pierdut și să-și recâștige locul de principal factor militar la Dunărea de Jos. Ei vor deveni, de altfel, forța militară tutelară a răscoalei antibizantine vlaho-bulgare, căreia îi va asigura succesul (1185-1187), iar ulterior, sub primii țari din dinastia Asăneștilor – Asan (1187/1188-1196), Petru (1196-1197), Ioniță Asan Kaloiannes (1197-1207) și Boril (1207-1218) – principalii susținători militari ai Imperiului Vlaho-Bulgar în confruntările sale cu Imperiul Bizantin, până în 1204, iar după această dată, cu Imperiul Latin de Constantinopol și cu celelalte state cruciate din Balcani.

NOTE

1. Georgius Cedrenus, Ioannis Scylitzae, ope ab Im. Bekkero suppletus et emendatus, tomus II, Bonnae, MDCCCXXXIX, p. 741.
2. Al. Madgearu, în Istorie și ideologie, București, 2002, p. 40; Ioannis Zonarae, Epitomae historiarum libri XIII-XVIII, edidit Th. Büttner-Wobst, Bonnae, MDCCCXCXVII, p. 723: „Când a aflat că Botaneiates a luat domnia, i-a scris în chip slugarnic, pe ascuns însă pregătea răscoala și trimitea la pecenegi mesaje pentru alianță” (în continuare: Zonarae).
3. P. Diaconu, Les Coumans au Bas-Danube aux XIe et XIIe siecles, București, 1978, p. 35 (în continuare: Les Coumans).
4. Ana Comnena, Alexiada, ed. Maria Marinescu și N.Ș. Tanașoca, București, 1977, ed. VI, XIV, 1 (în continuare: Comnena).
5. Ibidem, VII, I, 1-2; Cf. P. Diaconu, Les Coumans, p. 35-38, unde susține că „putem considera că prima incursiune a cumanilor în sudul Dunării a fost cea din 1087” și prezintă controversa cu privire la campania pecenego-cumană din 1087.
6. Ibidem, VII, II, 1.
7. Ibidem.
8. Comnena, VII, II, 2-V, 3.
9. Ibidem, VII, VI, 2-3.
10. Ibidem, VII, VI, 6-VII, 1-3; Cf. Fr. Dölger, Regesten der Kaiserukunden des oströmischen Reiches von 565-1453, teil II: Regesten von 1025-1204, München, 1932, reg. 1144.
11. Comnena, VIII, I, 2-IV, 2, VIII, V, 8. Șefii cumani, amintiți de Anna Comnena, sunt atestați și de letopisețele rusești: Cronica lui Nestor, în G. Popa Lisseanu, Fontes Historiae Daco-Romanorum, vol. VII, 1935, LXXVII, LXXIX (în continuare: Nestor); Cf. Gy. Moravcsik, Byzantinoturcica, vol. II, Berlin, 1958, p. 181, 316. Considerăm că „muntenii” menționați de Anna Comnena sunt vlahi pe baza unor informații furnizate chiar de prințesa bizantină care afirmă că în perspectiva confruntării cu pecenegii împăratul Alexios I l-a însărcinat pe cezarul Nikephoros Melissenos „să ia un număr de recruți dintre bulgari și dintre aceia care duceau o viață de nomazi (transhumantă, n.n.), numiți de obicei vlahi, în limba curentă” (VIII, II, 4).
12. Comnena, X, II, 4.
13. Ibidem.
14. Principalele surse pentru cunoașterea invaziei cumane din 1094 sunt: Comnena, X, II, 2-IV, 11; Zonarae, 744; Nestor, LXXVIII, care o datează în 1095. Pentru prezentarea întregii campanii și controversa legată de datarea și direcțiile de pătrundere ale cumanilor în Imperiul Bizantin, vezi: P. Diaconu, Les Coumans, p. 41-58.
15. Comnena, X, II, 6.
16. Ibidem.
17. N. Iorga, Istoria românilor, vol. III: Ctitorii, București, 1993, p. 62 (în continuare: Istoria românilor, III).
18. Comnena, X, II, 6-7.
19. Ibidem, X, III, 1.
20. Ibidem, X, IV, 1-7, 10; Cf. P. Diaconu, Les Coumans, p. 45-47.
21. P. Diaconu, Les Coumans, p. 51-52; Cf. N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 62, unde consideră că cumanii au invadat Imperiul Bizantin prin nordul Dobrogei.
22. Idem, în SCN, IV, 1968, p. 249-251; I. Barnea, în SCN, IV, 1968, p. 243-245; Idem, în SCIV, 17, 1966, 2, p. 291.
23. Comnena, XIV, IV, 3.
24. Nestor, LXXXV, LXXXVII, LXXXIX-XC.
25. Comnena, XIV, VIII, 1.
26. Theophylaktos al Ochridei, în FHDR, III, București, 1975, p. 14-15.
27. Comnena, XIV, IX, 1.
28. V. Spinei, I, în SCIV, 24, 1973, 1, p. 64; Idem, II, în SCIV, 24, 1973, 2, p. 267; Cf. P. Diaconu, Les Coumans, p. 72-77, unde contestă faptul că sursele islandeze s-ar referi la campania din anul 1114.
29. V. Bogrea, în AIIN, 1924-1925, 3, p. 526; I. Gherghel, în Arhiva, XXXV, 1928,1, p. 62-64; Idem, în RA, II, 1926, 3, p. 389; Idem, în RA, III, 1927, 4, p. 235- 236; Idem, în Arhiva, XXXVII, 1930, 3-4, p. 256- 258; C. Kogălniceanu, în Arhiva, XXXVI, 1929, 3-4, 242-243; A. Decei, în AIIN, 1936-1938, 7, p. 505, n. 1 și 563; C. Cihodaru, în SCȘ.I, XIV, 1963, 2, p. 241; K. Horedt, în Arh. Mold., VI, 1969, p. 179-185; Idem, Contribuții la istoria Transilvaniei în secolele IVXIII, București, 1958, p. 153. Pentru discuțiile asupra acestor aspecte, vezi: V. Spinei, I, în SCIV, 24, 1973, 1, p. 70-71, cu întreaga bibliografie a problemei; Idem, II, în SCIV, 24, 1973, 2, p. 267-269.
30. V. Spinei, Realități etnice și politice în Moldova Meridională în secolele X-XIII. Români și turanici, Iași, 1985, p. 75 (în continuare: Români și turanici).
31. Nicetae Choniatae, Historia, ex rec. Im. Bekkeri, Bonnae, MDCCCXXXV, p. 22-23 (în continuare: Choniatae); Cf. Eustathios al Thessalonikului, în FHDR, III, București, 1975, p. 182-183.
32. P. Diaconu, Les Coumans, p. 66-71, unde prezintă întreaga controversă.
33. Ioannis Cinnami, Epitome rerum ab Ioanne et Alexio Comnenis gestarum, ad fidem Codicis Vaticani rec. Aug. Meineke, Bonnae, MDCCCXXXVI, p. 7 (în continuare: Cinnamus); Choniatae, p. 19-20.
34. Ibidem; Ibidem, p. 20.
35. Ibidem, p. 22; Cf. P. Diaconu, Les Coumans, p. 72- 77, unde consideră că informațiile din sursele islandeze se referă la invazia cumană din 1122-1123, și nu la cea din anul 1094.
36. P. Diaconu, Les Coumans, p. 62-71.
37. Cinnamus, p. 93.
38. N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 46; N. Bănescu, în ARBSH, XIII, 1927, p. 20-21; I.I. Nistor, în AARMSI, s. III, t. XXV, m. 15, 1943, p. 28; V.N. Zlatarski, Istorija na bălgarskata dărjava prez srednite vekove, vol. II, Sofia, 1934, p. 384-385; A.A. Bolșacov- Ghimpu, în RESEE, V, 1967, 3-4, p. 545-549; F. Chalandon, Les Comnènes, II: Jean II Comnène et Manuel II Comnène, Paris, 1912, p. 323-325. Pentru întreaga controversă și bibliografia acesteia, vezi: P.Ș. Năsturel, în Byzantina, I, 1969, p. 170-175; I. Barnea, în I. Barnea, Șt. Ștefănescu, Din istoria Dobrogei, vol. III: Bizantini, români și bulgari la Dunărea de Jos, București, 1971, p. 158-160; P. Diaconu, Les Coumans, p. 82-86.
39. Cinnamus, p. 93; Cf. Choniatae, p. 103.
40. Ibidem.
41. Ibidem, p. 94-95.
42. I. Ferenț, Cumanii și episcopia lor, Blaj, f.a., p. 41-3.
43. N. Iorga, în AARMSI, s. III, t. XXIII, m. 14, 1941, p. 11; N. Bănescu, în Discursuri AR, p. 280; I.I. Nistor, în AARMSI, s. III, t. XXIV, m. 17, 1942, p. 12; I. Donat, în Ramuri, p. 4; P. Mutafciev, Bulgares et Roumains dans l’histoire des Pays danubiens, Sofia, 1932, p. 308-309; V.N. Zlatarski, op. cit., p. 384-385; B.P. Hașdeu, Originile Craiovei, București, 1878, p. 31; A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, București, 1985, p. 415; A.A. Bolșacov- Ghimpu, în RESEE, V, 1967, 3-4, p. 545-549; N.S. Derjavin, Istorija Bolgarîi, vol. II, Moscova-Leningrad, 1946, p. 112; Gy. Moravcsik, op. cit., p. 305-306. Pentru întreaga problemă, vezi: I. Barnea, în I. Barnea, Șt. Ștefănescu, op. cit., p. 157-160, cu întreaga bibliografie.
44. Pentru discuțiile asupra întregii probleme și bibliografia aferntă, vezi: I. Barnea, în I. Barnea, Șt. Ștefănescu, op. cit., p. 157-160; P. Diaconu, Les Coumans, p. 82-86.
45. N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 46.
46. Choniatae, p. 123-124; Cf. Gy. Moravcsik, op. cit., p. 146: îl identifică pe Kalamanos cu Boris, fiul regelui maghiar Koloman.
47. V. Spinei, Români și turanici, p. 77; Idem, Marile migrații în estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, Iași, 1999, p. 250, cu bibliografia problemei.
48. Cinnamus, p. 201-202. Datarea acestui raid cuman la sud de Dunăre rămâne o controversă în rândul specialiștilor. Pentru acest aspect vezi spre exemplu: I. Ferenț, op. cit., p. 43, propune 1157-1158; P. Diaconu, Les Coumans, p. 90, propune 1159; F. Chalandon, op. cit., p. 474, propune 1161.
49. Choniatae, p. 172-173.
50. V. Spinei, Români și turanici, p. 77.
51. Ibidem.
52. V. Mărculeț, în RIM, 2 (60), 2000, p. 46.
53. Choniatae, p. 230.
54. Eustathios al Thessalonikului, în loc. cit., p. 174-175.
55. Timarion, în FHDR, vol. III, București, 1975, p. 184-185.

""