Bizanţul, divina monarhie din urma Imperiului Roman

Autor 12298 vizualizări


Istoria Bizanţului este marcată de o evoluţie plină de dinamism şi de mutaţii din cele mai variate, de la structurile socio-economice la cele politico-ideologice. Departe de a fi doar o prelungire a Imperiului Roman târziu, Bizanţul ne oferă o imagine originală a unui imperiu cu structuri puternic centralizate, cu o economie monetară dezvoltată şi o urbanizare accentuată care întârzie feudalizarea. Dar ce principii se află în spatele proceselor din Bizanţ? Ce imaginar politic animă statul? Şi mai mult, cum se reflectă el în practică?

Doctrina politică bizantină este rezultatul unei evoluţii care cuprinde într-un amalgam sintetic concepţii politice orientale şi greco-romane. Stoicismul, neoplatonismul şi nu în ultimul rând teologia creştină, care absoarbe esenţa gândirii păgâne sub o altă formă, se întrunesc pentru a da naştere unei veritabile teologii imperiale. Eusebius din Caesareea şi părinţii Bisericii răsăritene formulează o doctrină menită să legitimeze ordinea pe care o propune statul. Astfel, imperiul este însăşi emanaţia divinităţii şi are o misiune providenţială, aceea de a supune lumea sub sceptrul credinţei în Hristos. Pax romanade odinioară, care însemna instaurarea ordinii şi păcii pe pământ, este înlocuită de pax christiana, instaurarea ordinii creştine, un principiu care va deveni principalul punct de reper în centralizarea politică şi expansiunea externă.

La nivel ideologic, Bizanţul nu este altceva decât o replică terestră a împărăţiei cereşti, deci este universal şi unic, aşa cum este Dumnezeul creştin. Monarhia şi monoteismul merg mână în mână, teoreticienii creştini vorbind adesea despre unitatea divină care se manifestă şi în existenţa statului bizantin. Bizanţul îşi va păstra titulatura statului pe care l-a înlocuit, aşadar imperium romanum/ basileia ton Rhomaion, sau mai simplu Romania, deşi structurile şi principiile de funcţionare se distanţează considerabil de vechiul stat roman. Ideea de continuitate însă va persista. Este tot Imperiul Roman, cel universal şi veşnic, dar cu un alt înveliş.

Ca şi imperiul, puterea imperială se consideră a fi de sorginte divină. Prin urmare, persoana în mâinile căreia se concentrează are calitatea de ales al divinităţii, ceea ce-l situează deasupra oamenilor şi în poziţia de egal al apostolilor. Împăratul deţine, în teorie, puterea universală şi absolută, fiind comandant militar şi judecător suprem, unic legislator şi apărător al Bisericii şi ortodoxiei. În practică însă, lucrurile stau puţin diferit, pentru că intervin factorii de limitare a caracterului absolut al puterii. Ne referim aici la factorii politici constituţionali, deci senat, popor, armată, precum şi la biserică, legislaţie, tradiţii. La acestea se adaugă ra portul concret de forţe din imperiu la un moment dat.

Totuşi, pe măsură ce imperiul se separă de tradiţiile principatului lui Augustus, împăratul tinde să îşi întărească puterea prin propriii factori:palatul, birocraţia, ideologia mai ales, cu un capital moştenit de la Roma şi învelit de teologia creştină.

În această etapă primară a evoluţiei lumii bizantine, ideea romană a suveranităţii poporului cunoaşte posibilităţi largi de aplicare prin activitatea senatului şi prin organizarea poporului în deme. Senatul din Constantinopol, infuzat cu elemente ale aristocraţiei funciare şi înalţi demnitari din orient, nu mai este însă decât umbra instituţiei de la Roma. Are un rol consultativ, în principiu în legislaţie şi justiţie, iar în perioada vacanţei tronului, dispune de toată puterea în stat.

Populaţia din Constantinopol, poporul imperial, este cel în faţa căruia împăratul îşi justifică politica. Hipodromul devine scena unei foarte active vieţi poltice, unde poporul se organizează în deme, la origine grupări sportive care în cursul secolelor IV-VII capătă un pronunţat caracter social şi politic. Există două deme, a albaştrilor şi verzilor, cu diferenţe notabile doar la nivelul conducerii:în vreme ce în prima domină aristocraţia senatorială ortodoxă, în cea de-a doua îşi exprimă punctul de vedere negustorii bogaţi sau patronii de ateliere. Ambele folosesc plebea urbană ca masă de manevră.

Cea mai importantă funcţie a factorilor constituţionali o reprezintă alegerea împăratului. Noul împărat este alesul lui Dumnezeu, dar Dumnezeu îşi exprimă alegerea prin acrodul unanim al senatului, armatei şi poporului. În practică, raportul dintre aceste forţe aflate în conflict sau nu decidea care candidat este alesul. Alesul este apoi ridicat pe scut, aprobat de senat şi aclamat de popor. Ridicarea pe scut, rit de origine germanică, sugerează importantul rol al armatei în decizie. Senatul şi poporul trebuie doar să accepte prin aclamare.

Prin secolele V-VI însemnătatea celor două episoade ale desemnării se va inversa, scena alegerii mutându-se din tabăra militară la Constantinopol. Mai intervine şi Biserica, ce creşte continuu în influenţă. În 457 apare încoronarea de către patriarh, eveniment care legitimează şi mai mult persoana imperială prin tenta divină. Inovaţia va deveni treptat actul principal al întronării, precedată începând cu 491 de rostirea unei confesiuni de credinţă prin care candidatul la tron promite că va apăra ortodoxia.

Dacă vom arunca o privire şi la evoluţia administraţiei imperiale, vom observa şi mai bine trecerea de la Imperiul Roman la cel Bizantin, realizată prin mutaţii lente şi niciodată rupturi. Pe scurt, principatul lui Augustus se preface într-o monarhie orientală de drept divin, o prefacere în care reformele lui Diocleţian constituie un element esenţial. Respublica romanase îndreaptă către un stat centralizat, cu o structură birocratică caracterizată printr-un aparat de stat care nu mai cuprinde magistraţi aleşi, ci funcţionari numiţi. De altfel, nici autoritatea imperială, care subordonează strict structura birocratică, nu mai este o magistratură, ci o putere despotică orientală. Relaţiile publice dintre principele roman şi magistraţi sunt înlocuite de legăturile private dintre dominusşi funcţionari. Cetăţeanul roman nu mai este nici el membrul unei comunităţi libere, ci un simplu supus (doulos).

Împăratul se bazează pe numeroasele birouri (officia), în frunte cu magister officiorum, principalul funcţionar civil care are grijă de arsenale, poliţia de stat, poştă, precum şi de problemele civile ale armatei de frontieră (limitanei). De o influenţă remarcabilă se bucură şi şeful cancelariei (quaestor sacri palati), administratorii finanţelor (comes sacrarum largitionumşi comes rerum privatarum) sau administratorul palatului (praepositus sacri cubiculi). În administraţie Diocleţian şi Constantin realizează schimbări prin reformele aplicate:suprimare distincţiei dintre provinciile imperiale şi cele senatoriale, crearea a patru prefecturi şi 14 dioceze, transpuse într-un sistem ierarhic şi centralizat.

Nici armată nu scapă de transformări:prefecţii pretoriului pierd autoritatea militară, dar dispun în prefectura lor de o putere civilă nemăsurată, vechiul sistem al limes-ului este abandonat, cavaleria grea devine principala armă. Armata se va concentra în interiorul oraşelor fortificate. Incă de la Diocleţian ea se va împărţi în cea de frontieră şi cea mobilă (exercitus comitatensis), din care face parte şi garda din Constantinopol.

Toate aceste structuri pe care le-am menţionat vor cunoaşte modificări dictate de necesităţi. În faţa asaltului arab, în secolul al VII-lea Imperiul Bizantin adoptă o gândire politică mai realistă, defensivă, animând populaţia prin valori precum patria şi ortodoxia. De la Iustinian şi Mauricius se renuntă treptat la piramida funcţionarilor, titularii oficiilor fiind subordonaţi nemijlocit împăratului. Atribuţiile lui magister officiorumse împart între două personaje. Prin astfel de măsuri, are loc o descentralizare administrativă.

Finanţele cunosc modificări şi mai mari, pentru că apare o trezorerie centrală (genikon)şi se renunţă la vechiul sistem fiscal de iugatio-capitatio (impozitarea pe criteriul dublu:pământul necesar subzistenţei/ capacitatea de muncă a individului) şi se impun un impozit direct funciar (synone), ridicat doar de la proprietarii de pământ, şi capitaţia, plătit de tot poporul. La nivelul administraţie provinciale noua organizare are drept celulă thema, la origine desemnând corpul militar staţionat într-o regiune. Puterea civilă şi cea militară se unesc în mâinile unei singure persoane, strategul, care poate mobliliza toate resursele regiunii în caz de pericol. Punctul forte al acestor celule consta în ţărănimea liberă puternică, din rândul căreia se recrutau soldaţii. Se pare că organizarea începe să prindă contur în jurul anului 623, în timpul lui Heraklius.

Armata nu rămâne nici ea, după cum am sugerat, în afara transformării. Vechile trupe de mercenari sunt înlocuite de miliţiile rurale, prin urmare avem o armată populară. Pentru a oferi un grad de stabilitate, dinastii precum cea a Heraclizilor sau Isaurienilor creează bunurile stratiotice, cu titlu ereditar, pe care ţăranul le lucra şi obţinea un venit anual şi putea astfel să se întreţină şi să îşi procure echipament militar.

Observăm aşadar o evoluţie constantă a structurilor din jumătatea orientală a Imperiului Roman spre un nou stat, rezultat atât a unor noi condiţii economice şi sociale, cât şi a unor chestiuni, în primul rând militare şi religioase, în faţa cărora Constantinopolul trebuie să reacţioneze. La nivel ideologic, mental, Bizanţul transpare ca o puternică monarhie de drept divin.

Recomandare: 

Hussey, J. M.,  The Cambridge Medieval History. Vol. IV:The Byzantine Empire,  Cambridge University Press, 1966.

""