Autor 5329 vizualizări


Ca și în privința fotbalului, paternitatea asupra jocului cu bile și tac e revendicată de Marea Britanie și Italia. Posibil să fie o variantă indoor a golfului, dar consacrarea sa e legată de cea a cafenelei, după ce o vreme se etalase departe de ochii vulgului, în saloane aristocratice sau regale. La fel, decisivă în afirmarea acestui sport a fost înlocuirea crosei primitive, un fel de ciocan de lemn, încă prezent, în versiune mărită, la elitistul polo călare, cu tacul, ceea ce a dus la creșterea acurateței loviturilor și la rafinarea spectacolul oferit. La noi, biliardul a apărut într-o variantă numită carambol sau carambolaj, ce a dominat copios piața de profil până după Primul Război Mondial. Rezonanța italiană a denumirii e întărită și de un amănunt deloc neglijabil:prima atestare a acestui joc la București datează din 1785, fiind legată de numele unui venețian, Michele, ce beneficia de protecția consulului austriac Raicevich. El este pomenit de către Jeremy Bentham (1748-1832), juristconsult și filantrop britanic, care a făcut un popas de opt zile în București, între 25 decembrie 1785 și 2 ianuarie 1786, perioadă în care acesta „l-a slujit cu multă credință”. Bentham amintește că Michele „era stăpân al unei mese de biliard și al unei prăvălii de zaharicale și că mai era folosit uneori de reprezentantul Austriei și în calitate de om de casă și bărbier”.

Nu știm dacă biliardul s-a bucurat de mare succes la public, următoarea pomenire a sa făcându-se abia pe 20 aprilie 1823, când Grigorie, Mitropolitul Ungrovlahiei, dă în antepriză unui anume Ștefan Saghiiadinvis, pe timp de trei ani, „prăvălia cea noă ot baia de lângă Dâmbovița, ce se numește bileard”. În continuare se spune în act că sus numitul antrepenor „să-și facă alișverișul său într-ânsa, cu bileard sau cum va voi [...] sârguindu-se într-ânsa spre al său câștig fără a mai amesteca Mitropolia. Să fie însă dator a face toate cele trebuincioase lipsuri și meremeturi, căci pentru aciastă pricină i s-au dat numita prăvălie cu chiria scăzută din ceia ce să lua înaintea răzvrătirii;să stăpânească în pace și nesupărat până la sorocul de trei ani. Iar la împlinirea sorocului să le dea toate pe deplin, adecă cu pardoselile de scânduri bune, cu ușile făcute din bucăți, cu broaște i cheile lor, cu sobă și cu pat în odăi, cu geamuri la toate ferestrile și cu cercevelile lor, cu sala cea mare bună și cu pardoseala ei de scânduri, cu laviți și obloane atât la numita sală, cât și la ferestrile prăvăliei. Învălitoarea să o dea bine meremetisită de va fi trebuință, ca să nu pice;pereții spoiți și tencuiți bine. Cu un cuvânt, la împlinirea sorocului, să lase prăvălia bună zdravănă Mitropoliei, cu toate meremeturile ei făcute fără cel mai mic cusur [...] după cum a fost înaintea răzvrătirii”. E cu oarece temei să bănuim că în timpul „răzvrătirii” unii panduri de-ai lui Tudor ar fi adăstat ceva vreme la masa cu postav verde, astfel, ei putând fi considerați înaintașii jucătorilor noștri de astăzi.

Camera de biliard de la castelul Peleș, apogeul luxului

Pe acele vremuri patriarhale, cârciumile sau hotelurile aveau săli separate pentru jocuri, nucleul viitoarelor cazinouri, protagoniștii acestora fiind taxați cu sume importante:„Aproape fiecare hotel are și o cameră pentru jocuri de noroc, din care proprietarul numai din jocul de cărți scoate în fiecare seară câte 20 de ducați [...] am observat că funcționarii de toate categoriile joacă în orice societate și aproape în toate cafenelele și hotelele”, consemnează la mijlocul secolului al XIX-lea un ofițer austriac într-un raport destinat autorităților de la Viena. Deci, și biliardul, la începuturi, e de presupus că s-a jucat numai pe bani, așa cum întărește și un mărturisitor al vremurilor, boierul moldovean Theodor Vârnav:„Jocul cărților și al biliardului oareșcum mi se părea vesel și îndeletnicitor când priveam pe alții cum îl întrebuința, însă eu, temându-mă ca să nu păgubesc într’ânsul parale precum vedeam pe alții că îl întrebuința, mă îngrozeam a-l deprinde”.

Pe lângă cârciumi, biliardul începe să pătrundă și în casele celor avuți, acum apărând salonul de fumat și cel dedicat jocului cu tacul, uneori acestea împărțind același spațiu. În timp, acest obicei devine loc comun al habitatului protipendadei:„Peste drum de biserica Pitar Moș, ședeau Poienăreștii într-o casă mare. Casă de oameni bogați. Intrai printr-un gang acoperit, ușa o deschidea feciorul, de obicei un băiat din Poroschia sau o fostă ordonanță de-a generalului îmbrăcat în livrea. Înăuntru, fiecare cameră avea o altă culoare de peluche la mobilă și la perdele. Ferestrele erau cu vitralii. Peste uși atârnau draperii grele de catifea. Aveau o cameră de biliard, salon mare și salon mic, seră cu grotă artificială, din care picura apa, camera turcească și o sală luxoasă de baie”. Apogeul luxului îl va atinge camera de biliard de la castelul Peleș, Carol I find un mare iubitor al acestui joc. Înainte de el, și Cuza a practicat biliardul cu apetitul său binecunoscut pentru gambling;domnitorul micii uniri era și unul dintre cei mai pătimași cartofori ai vremii.

„Când cădea popicul de la mijloc, cu bila repezită din mandă, era delir”

Spuneam mai sus că varianta de biliard ce s-a impus la noi, și cea mai populară în epocă, a fost carambolul. Pe masa cu postav verde, fără găuri, evoluau doar trei bile, fiecare jucător având dreptul la o bilă proprie cu care o lovea pe cea a adversarului, în speranța cuceririi de puncte. A treia dădea numele jocului și putea produce puncte în anumite condiții, pe care le vom numi mai jos. În mijlocul mesei se poziționau, în romb, patru popice sau chegle, în limbajul timpului, din lemn, asemănătoare cu nebunii din șah, în centru tronând una mai înaltă, așa numita cheglă cu clopoțel. Distanța dintre aceste chegle ce compuneau vârfurile rombului era o idee mai lată decât diametrul unei bile, astfel încât doborârea numai a celei din mijloc cerea o măiestrie deosebită și oferea un punctaj mai mare, 5 puncte, creând momente de jubilație în rândul publicului spectator, după cum își aducea aminte Radu D. Rosetti:„Când cădea popicul de la mijloc, cu bila repezită din mandă, era delir”. Doborârea celorlalte popice se răsplătea cu câte două puncte. Atunci când picau împreună, și cele mici, și cea din mijloc, concurentul primea tot câte două puncte. 

Pentru a obține puncte, bila care doboară popicele trebuie să fie cea a adversarului, dar, înainte de aceasta, una din bile e obligatoriu să atingă o mantă sau carambolul. Carambolul produce puncte dacă e lovit de bila proprie ricoșată din cealaltă sau de bila adversă deviată dintr-o mantă. Doborârea măcar a unui popic cu bila proprie face ca toate punctele să fie oferite partenerului de joc, în timp ce căderea acestora fără ca vreo bilă să fi atins manta ori carambolul nu oferă niciun punct. Partida se încheie în momentul când unul din concurenți acumulează 72 de puncte. Spectacolul acestui joc, în comparație cu varianta americană, vine din sarabanda mantelor pe care bila proprie poate, uneori, să o efectueze înainte de a atinge bila adversă și a o împinge peste popice. Autorul acestor rânduri, pe vremea liceului, vis a vis de care se afla o cafenea cu masă de carambol ce i-a consumat multe ore de curs, a văzut multe bile ce parcurgeau trei mante înainte de „sacrificiul suprem”, mici bijuterii tehnice ce dădeau culoare și rafinament acestui joc de gentlemani. 

„Masa de biliard, această piesă de mobilă, care este în același timp pat prost...”

Afirmarea biliardului se face numai odată cu a cafenelei de tip european, la început, după cum afirmă un călător străin, masa de joc fiind folosită și pe post de pat de către cei aflați în trecere:„Masa de biliard, această piesă de mobilă, care este în același timp pat prost, este comună atât Țării Românești, cât și Moldovei”. Expansiunea acestui import occidental se face greu, călătorii străini, pe la 1840, semnalând puține astfel de locante în București:„cafenelele, afară de câteva, în care găsești ziare și biliard, sunt de modă turcească – toate înegrite de fumul ce neîntrerupt iese din sutele de lulele pe care le vezi în mâinile mușteriilor și care, ca niște automate, stau toată ziulica pe băncile cele unsuroase ale cafenelei”. Aceasta, și pentru faptul că în acea vreme protipendada petrecea departe de ochiul indiscret al vulgului, în splendida izolare a reședințelor înconjurate de parcuri imense și de ziduri ca de cetate;cârciumile, hotelurile sau cafenelele fiind apanajul claselor medii sau inferioare;„cafenelele sunt însă sărăcăcioase și destinate doar clasei de jos”, remarca un călător occidental.

Cei opt ani de ocupație, rusă, turcă sau austriacă, de după evenimentele de la 1848, au contribuit esențial la cosmopolitizarea Bucureștilor, mulți hotelieri sau restauratori străini venind aici pentru a da lovitura. Orașul nu era pregătit pentru mulțimea de clienți de bună calitate, dar a improvizat excelent. Astfel, un bal inițiat de ofițerii ruși și turci a produs un impas neașteptat din cauza lipsei unei clădiri corespunzătoare. O soluția de avarie a fost găsită in extremis, necesitând participarea a celor mai cunoscute locante, „Bossel” și „Momolo”, coridorul dintre ele fiind inventat prin locuința unui boier încântat de o sumă frumoasă. 

Senzația de oraș european ce apare acum și se întărește după oficializarea Bucureștilor drept capitală a Principatelor Unite e urmată, nu întâmplător, de nașterea romanului românesc, în care biliardul va fi un ingredient tabietal discret al civilizației. Protagonistul unuia dintre acestea, Un boem român de Pantazi Ghica, revenit de la Paris în această perioadă, găsește orașul schimbat:„Paul găsi Bucureștiul necunoscut, el îl lăsase cu totul altfel, găsi în locul teatrului din grajdul Slătineanului un teatru nou vast, frumos, [...] și o piață în fața teatrului. Oteluri [...] mai scumpe. Cafenelele și biliardul, ca mai înainte, cu diferența că cafenelele erau ținute de francezi”. 

„Briol”, leagănul legendar al biliardului

O nouă variantă de biliard pătrunde prin intermediul armatei austriece, care a ținut un club al ofițerilor pe fosta Uliță nemțească, actuala stradă Smârdan din Centrul Vechi. Acesta purta numele de „Casino” și a avut parte la inaugurare de augusta prezență a lui Știrbey vodă:„Cazinoul este localul unde au acces numai cei mai nobili și mai cumsecade și unde nu îndrăznește să intre omul simplu. Cazinoul întrunește, de obicei, restaurantul, cafeneaua, biliardul, diferite jocuri, muzică și sală de lectură cu gazete, ceea ce birtul și cafeneaua nu pot avea. În București, cazinoul întreținut de vienezi are în față săli de mâncare, iar în mijloc o imensă cafenea cu două biliarde vieneze, dintre care unul dedicat exclusiv jocului în piramidă”. Două manufacturi bucureștene încep să producă mese de biliard pentru a alimenta această piață aflată în expansiune.

Dar clasicizarea biliardului se va produce abia după perioada de ocupație, odată cu edificarea Pasagiului Român de către restauratorul Friederich Bossel, spre sfârșitul anilor ’50, și supranumit în epocă „Mititelul Bucuresci”. Acest șir de locante, cofetării sau sedii de ziare, ce dădea în Piața Teatrului, e frecventat de o nouă variantă de stâlp de cafenea, influențat de suflu revoluționar de la ’48 și bântuită de demonul progresului, varianta de junețe a caragealeanului Mitică, descrisă de Nicolae Filimon în Nenorocirile unui slujnicar:„...acest [...] june ca de douăzeci de douăzeci și doi de ani, cu părul lung și negru acoperit de o pălărie bombes [pălărie uzată – n.a.], înfășurat într-o manta tăiată după moda carbonarilor și cu galoși de gumilastic în picioare”. Fieful său era cafeneaua numită, după proprietarul său, „Briol”. Aici își va avea biliardul leagănul său legendar, fiind primul loc din București care a început să-l trateze cu respectul cuvenit unui sport. Aceasta, datorită unui partener al lui Briol, Jean Cazes, ce era un împătimit al acestui joc, și care va prelua locanta peste puțină vreme:„În acest stabiliment aranjat după moda și gustul parizian, amatorul de jocuri de noroc găsește în mic toată confortabilitatea cafenelelor de pe bulevardele Parisului, adică biliarde în abundență, table, șah și chiar bancofaro la necesitate”, observă Nicolae Filimon. Mai apoi, cum am menționat deja, va fi preluat de Cazes care îi va împrumuta și numele, iar mai târziu se va numi „Cafe Francais”;prin 1870 va adăposti șapte mese de biliard. Maestrul de biliard al lui Cazes a fost un student la Paris mai puțin pasionat de carte, Papadopol, despre care se spune că realiza serii impresionante, de 100 și chiar 150 de puncte. Alți pionieri ai acestui sport au fost boierul Constantin Câmpineanu, excentricul protector al șerpilor, și un capitan de armată Vărzaru.

Mese de biliard în cabinetele stomatologice, pe post de anestezic

Cafeneaua „Briol” și biliardul său sunt prezente și în proza de tinerețe a lui B.P. Hasdeu, „Duduca Mămuca”, iar în „Micuța”, protagonistul, un student român la Berlin, e un pasionat al biliardului:„De la masă la universitate, de la universitate la biliard, de la biliard acasă sunt acțiunile cari au umplut timpul meu până opt ore de seară”. De-acum înainte, scriitorii vor lua și ei tacul în mână, cel mai devotat dintre ei fiind Caragiale. Nu era un performer, spiritul ludic al La Belle Époque-ului, al cărei emblemă a fost, văzând în asta o lipsă de măsură și de stil;juca chiar și cu copiii săi, fiica sa, Ecaterina Logadi, rememorând cu melancolie, în amintirile sale, clipe din copilărie, când tatăl său o iniția întru biliard la Sinaia. O altă întâmplare cu autorul „Scrisorii pierdute” la biliard este povestită de marele său prieten, profesorul de franceză I. Suchianu:„Caragiale într-o seară la «Cafe Union» juca biliard;la un moment dat, bila partenerului fiind în mijlocul biliardului, ca s’o poată lovi cu tacul, a trebuit, sprijinindu-se pe burtă, să ridice amândouă picioarele în sus;atunci am văzut amândoi ceva alb, mai jos de spate. După ce au isprăvit partida, ne-am pus pe vorbă. Caragiale, care acuma era în perspectiva unei moșteniri grase, începe să-l piseze [pe partenerul său de biliard, un tânăr socialist – n.a.] cu vecinicul cântec al socialiștilor:«Carevasăzică idealul vostru este ca toată lumea să se bucure, cât s’o putea, deopotrivă de toate bunurile pământului;nu vezi, tu, ce ingratitudine din partea lumii:tu muncești aproape gratis ca toți oamenii să fie bine și toți oamenii nu se cotizează să-ți ia o pereche de pantaloni»”. 

Patronul stabilimentului de mai sus se numea Jean Stiefler și a fost printre primii care au introdus biliardul în cafenea, de asemenea, și pe boemii literelor. În această perioadă, până la sfârșitul Războiului de Independență, biliardul devine loc comun în cafenelele centrale bucureștene, care se occidentalizează cu totul. Astfel, Ulysse de Marsillac semnalează această expansiune:„«Hotel de France» [...] Este convenabil pentru călătorii care nu vor sau nu pot să cheltuiască mulți bani. Prețul camerelor este de 3-4 franci pe zi. Are un restaurant, o cafenea și cu biliard”;sau:„Jacques Labbes a deschis în strada Nemțească «Casa Cerlenti», o cafenea mare, mobilată cu mult lux, având trei biliarde și un salon de lectură”, iar la renumita grădină și cafenea „Hrtshka” de pe Academiei „se joacă biliard, se bea multă bere și se ascultă muzică”. Acum, masa cu postav verde poate fi găsită și în locuri mai puțin așteptate, cum sunt cabinetele stomatologice. Așezate pe străzi lăturalnice, de obicei, acestea constituiau un adevărat spațiu de tortură pentru majoritatea pacienților, dată fiind lipsa unor progrese semnificative în domeniul anesteziei. Astfel, la intrare, lângă sala de așteptare, erau amplasate, de multe ori, mese de biliard, pentru adormirea instinctelor nefericiților vizitatori.

„Am jucat trei partide de biliard carambolaj pe imensa sumă de cinci mii de lei”

Cu toată această extindere spectaculoasă, biliardul bucureștean nu înregistrează campioni faimoși, ci doar evidențiază jucători mai răsăriți, cum a fost și George Sânmarin, fiul unui mare burghez din epocă;avea carură și musculatură impresionante, de Hercule, cu care impresiona sexul frumos și care îi permiteau să evolueze și în arena circului, unde purta o mască de gladiator. Pentru a ajuta la dezvoltarea acestui sport, în 1886, a fost adus de la Paris profesorul francez A. Payraud Rudolphe, „celebrul jucător de biliard care a câștigat toate premiile asupra altor profesori”, ce a dat reprezentații pe scena sălii „Orfeu” de lângă Teatrul Național. 

De acum, fieful marilor jucători bucureșteni n-a mai fost Pasagiul Român și împrejurimile sale, ci hotelul Bulevard, unde se antrenau toți marii jucători de la cumpăna veacurilor. Unul dintre aceștia a fost actorul și cântărețul de operetă Nicolae Niculescu Buzău, care mărturisește că aici se juca și o variantă de biliard foarte dificilă numită „clopoțel”. Artistul nu se sfiește să joace și pe bani, cu atât mai mult cu cât se credea al treilea jucător din Capitală, după așii Hermann sau Biserică. O astfel de partidă a disputat-o cu Leon Popescu, primul mecena al filmului românesc și finanțator de teatru (a investit într-un vestit teatru liric ce i-a purtat numele). La reședința acestuia au avut loc evenimentele relatate de Buzău:„Mergeam pe la el uneori, în strada Cobălcescu, unde jucam biliard [...]. După ce mi-a ascultat planurile, Leon Popescu m-a invitat la masă, iar după masă am jucat trei partide de biliard carambolaj pe imensa sumă de cinci mii de lei. L-am bătut în toate trei. S-a dus la casa de bani și apoi mi-a întins pe masă suma respectivă. I-am sărit de gât și l-am pupat”.

Alt mare artist ce a dovedit o dexteritate în practicarea biliardului a fost virtuozul vioarei Cristache Ciolac, iar localul preferat de el pentru această plăcere a fost „Elisee”, ce funcționa în camerele fostei cafenele „Fialkowsky” din casa Torok. În același spațiu a ființat, după cum știm, pentru puțină vreme, și o berărie patronată de Caragiale, unde vestitul lăutar a și fost angajat, nefiind, așadar, surprinzător ca cei doi să fi încins partide de biliard după terminarea programului artistic al violonistului. 

Tot acum apar academii de biliard, cum e cea de la hotel „Metropol”, de vis a vis de biserica Krețulescu, sau de la „Hotel de France”, de lângă fostul magazin „Victoria” de pe Calea Victoriei. 

Ofensiva biliardului american – şi anonimatul din anii comunismului

Spuneam că și domnitorii vremii, Cuza și Carol I, au fost mari admiratori ai biliardului. Primul, pe vremea când era pârcălab de Galați, a început să facă o pasiune pentru acest joc, dar a dezvoltat și o intimitate fără profit moral față de un crupier de biliard belgian, Cezar Lamprecht, despre care s-a spus în perioadă că ar fi fost și proxenetul său. Ajuns pe tron, Cuza l-a ridicat până la rang de director al poștelor și telegrafului, Lamprecht devenind omul de încredere al domnitorului, ceea ce l-a ajutat să strângă o avere consistentă. A fost primul parvenit din politica românească modernă. Locuința lui Lamprecht, un fel de castel la scară mai redusă, de care nu s-a mai bucurat, fiind expulzat după un proces complicat, este actuala „Casă a universitarilor” de pe Dionisie Lupu. La acea vreme a intrat în posesia mareșalului Curții, Grigore C. Filipescu. 

Relația lui Carol I cu biliardul a fost una fără asperități, era opusul lui Cuza în ce privește temperamentul. Acesta reprezenta un tabiet de seară, pe care îl mai împărțea cu bridge-ul, ritual respectat până la sfârșit. În seara dinaintea morții sale, la Peleș, s-a delectat pentru ultima oară cu jocul său preferat până la orele 22:00. Salonul său de biliard și masa au fost din cele mai luxoase și de bun gust din vremea aceea. 

După Primul Război Mondial asistăm la ofensiva biliardului american, cel arhicunoscut astăzi și practicat acum aproape în regim de monopol la noi;o bună reclamă acestui joc a făcut-o celebrul film din 1986 al lui Martin Scorsese, „The colour of money”, cu Paul Newman și Tom Cruise. 

Spiritul american impregnase societatea bucureșteană, încât, încet-încet, repertoriul vechilor lăutari se retrage spre periferie, centrul începând să preia muzica de jazz;succesul avut de celebra Josephine Becker, care a concertat la „Cărăbușul” lui Tănase, a fost unul răsunător, iar band-urile lui Carologos și a lui Dinu Șerbănescu făceau tot mai mulți prozeliți. Noua Mecca a biliardului bucureștean devine „Corso”, aflat vis a vis de Palatul Regal, o afacere în stil mare, american, în care capitalismul se etala fără pudoarea sa europeană, după cum ne-o descrie poetul Vlaicu Bârna:„...un patrulater perfect de vastă întindere, mobilat în stil vienez, cu mesele încadrate de loji tapisate în catifea vișinie și cerul înstelat cu lămpi de murano. Un șir de ferestre mari se înșirau statuar în peretele ce dădea spre Palat, un altul la fel în cel spre grădina Ateneului. Se intra în local printr-o ușă rulantă situată în locul de întâlnire a acestor doi pereți, și, ajuns înăuntru, înaintai pe culoarul circular care despărțea lojile, până la masa pe care ți-o alegeai. La mijlocul peretelui din fund, trei uși:una ducea la toaletele de la subsol, alta la bucătărie, iar cea aflată între ele, la etajul de sus, sala mare de jocuri, înzestrată cu mese de biliard clasic și biliard american, și cu mesele obișnuite la care se juca șah, table etc... i se spunea «Corso oriental»”. Localul a dăinuit până în 1939, când clădirea sa a fost demolată, iar emulii săi au fost Filip Finkelstein și David Haimovici.

După război, biliardul a fost asimilat drept emblemă a decadenței occidentale. Ca urmare, a fost aruncat într-un anonimat cvasiabsolut, practicarea sa fiind posibilă în foarte puține locuri, pe mese proaste, roase de vreme. La fel, în anii ’50, când meritul personal era privit cu ochi polițienesc, fiind supus oprobiului de stat, Filip Finkelstein putea fi întâlnit prin talciocul bucureștean, în haine compromise de uzură, vânzând pateuri de casă. 

""