Autor 8639 vizualizări


În 1914, pentru a-şi pune în aplicare planul de invazie a Franţei, germanii au fost nevoiţi să pătrundă în Belgia neutră, devenind astfel ţinta oprobriului public, atunci când veştile despre atrocităţile comise împotriva civililor au apărut în presa internaţională. Violenţele fizice, violurile, rechizițiile forțate, localitățile distruse, execuțiile sumare au aruncat o pată pe armata germană considerată atât de disciplinată, ocuparea Belgiei fiind denumită în propagandă „Violul asupra Belgiei”, iar soldatul german prezentat drept o bestie însetată de sânge, sub porecla „Hunul”. Mica Belgie a beneficiat de un val imens de simpatie, înfrângerea ei fiind folosită în Marea Britanie şi, mai târziu, în SUA pentru a mobiliza tinerii să se înscrie în armată pentru a lupta în Europa.

Regatul Belgian a fost creat în 1830, după un război de independență față de Olanda, iar printr-un tratat semnat la Londra, în 1839, neutralitatea sa a fost recunoscută și garantată de Olanda, Franța, Marea Britanie, Prusia, Rusia și Austria. În 1870, printr-un alt tratat, Marea Britanie, Franța și Prusia şi-au reînnoit garanţiile.

Populația regatului era puțin peste 7 milioane de locuitori și se bucura de o situație economică de invidiat, economia funcționând la parametri maximi. Coloniile furnizau și ele venituri considerabile.

Pe plan militar, Belgia nu putea nici măcar să încheie alianțe defensive, statutul său de neutralitate interzicându-i acest lucru. Teoretic, țara era în perfectă siguranță, toți vecinii ei și potențiali inamici fiind, de factoși de jure, garanții independenței, ai integrității teritoriale și ai neutralității ei. Totuși, guvernul belgian s-a preocupat de starea armatei și de efectuarea serviciului militar. În 1909 a fost emisă legea privind obligativitatea serviciului militar pentru un băiat din fiecare familie, iar în 1913, legea privind serviciul militar general, cu scopul de a mări efectivele armate la 340.000 soldați pe timp de pace.

 

Belgia şi armata sa în 1914

Totuși, în 1914, la începerea Primului Război Mondial, Belgia avea doar 120.500 soldați sub arme, în 6 mari Divizii, și 3.500 de jandarmi. Corpul ofițeresc era cu 2.300 de oameni în minus;65.000 de rezerviști, în vârstă, erau dislocați prin garnizoane;Garda Civică, având 46.000 de membri, servea ca poliție în spatele liniilor. Acestora li se adăugau 18.000 de voluntari, plus 38.000 recruți și voluntari în primele zile de război. Trupele coloniale nu au fost folosite în Europa, activând doar pe fronturile din Africa.

Infanteria avea 14 regimente de linie, 3 regimente de vânători pedeștri, 1 regiment de grenadieri, un regiment de carabinieri și un batalion de carabinieri pe biciclete, plus jandarmeria. Cavaleria avea 2 regimente de ghizi, 3 regimente de vânători călare și 5 regimente de lăncieri. Artileria avea 3 regimente de artilerie de câmp, 2 grupări de artilerie călare și 3 grupări de artilerie de garnizoană, în marile fortărețe de la Liège/Luik, Namur și Antwerp/Anvers[1]. Tunurile erau germane, marca Krupp, iar mitralierele folosite erau Maxim (germane) și Hotchkiss (franceze;firma Hotchkiss a fost întemeiată în secolul XIX de un american stabilit în Franța). O bună parte a tunurilor Krupp, comandate (și achitate) din Germania, nu au mai venit, războiul începând înainte ca acestea să fie livrate...

Aviația era redusă numeric, din 1915 primind aparate de zbor franceze și engleze, piloții belgieni contribuind din plin la victoria finală aliată. Comandant suprem al armatei era regele Albert I, care s-a dovedit un luptător neobosit şi un comandant foarte bun.

Acestea erau trupele care aveau să dea piept, la începutul lunii august, cu extraordinara mașină de război germană. Mașină care se va împotmoli, mai mult decât ar fi crezut cineva vreodată, în mica Belgie.

 

Planul Schlieffen

Campania din vest a fost făcută de către germani urmând parţial celebrul plan Schlieffen, întocmit de către contele Alfred von Schlieffen, comandantul Marelui Stat Major între 1891 şi 1906, ca urmare a pactului franco-rus din 1894, care deschidea automat o dublă ameninţare pentru Germania. Pentru Reich, marea ameninţare era Franţa, dornică de revanşă după înfrângerea din 1871 şi cedarea către Germania a Alsaciei şi Lorenei. Graniţa comună dintre cele două state era de aproximativ 250 kilometri, între două ţări neutre – Elveţia şi Luxemburg, graniţă formată în mare măsură din păduri, munţi şi fortificaţii franceze. Planul era simplu – armata germană urma a trece prin Belgia, Luxemburg şi provincia olandeză Limburg, învăluind armatele franceze şi Parisul prin vest, concomitent cu blocarea porturilor de la Atlantic;von Schlieffen spunea că mâneca ultimului soldat de pe flancul drept german trebuie să atingă Canalul Mânecii.

În 39 de zile, Franţa urma să fie înfrântă, la fel ca în 1870. Pentru aceasta, 5 armate ar fi înaintat prin Belgia, alte două asigurând defensiva în Alsacia şi Lorena. Planul iniţial a fost însă modificat ulterior de von Moltke şi ceilalţi comandanţi germani, aceştia renunţând la învăluirea completă, până la Canalul Mânecii şi Atlantic, o decizie strategică fatală pentru germani.

Foto:Propagandă britanică-John Bull, personificarea Marii Britanii, dă o mână de ajutor micuţei Belgii în faţa agresiunii Germaniei

Planul XVII

Francezii aflaseră parţial despre planurile germane, unul dintre planurile lor defensive fiind Planul XVII, întocmit de generalul Joseph Joffre. Crezând probabil că Germania nu va viola neutralitatea Belgiei, francezii au prevăzut ca armatele lor să fie masate şi să atace prin Alsacia şi Lorena, doar o mică parte a trupelor urmând a păzi graniţa de nord. Împreună cu BEF, British Expeditionary Force/Corpul Expediţionar Britanic[2], acestea ar fi zdrobit rapid trupele germane invadatoare, în timp ce o a treia armată, formată din rezervişti, ar fi atacat Germania şi ar fi ocupat Berlinul. Planul era complet nerealist.

 

Primele mişcări de trupe

La 2 august, armata germană ocupa Luxemburgul. În același timp, printr-o notă diplomatică remisă guvernului de la Bruxelles, Germania anunța că, pentru a contracara un eventual contraatac francez prin Belgia, trebuie să trimită trupe în această ţară, în ciuda neutralității ei, urmând a plăti pe loc și integral rechizițiile făcute de armată și eventualele distrugeri, și promițând că trupele germane se vor retrage imediat ce pacea va fi semnată. În cazul în care Belgia nu era de acord cu această propunere sau dacă avea să înceapă pregătiri de război de orice fel, Germania o va considera automat stat inamic și o va invada. Guvernul belgian avea la dispoziție 12 ore pentru a răspunde. Acesta a replicat imediat că Franța nu avea de gând să trimită trupe peste teritoriul său și că orice violare a neutralității belgiene va fi primită cu arma în mână, din orice parte ar veni. Marea Britanie a anunțat la rândul ei că va intra în război, în cazul invadării Belgiei.

Armata germană a intrat în Belgia în 4 august. În aceeaşi zi, Marea Britanie a declarat război Germaniei.

Deocamdată singură în fața atacului german, armata belgiană s-a grupat în spatele principalelor râuri și în zonele fortificate. Diviziile 3 și 4 au fost poziționate pe flancul drept, în preajma forturilor Liège și Namur, pe râul Meuse. Celelalte 4 Divizii au fost plasate pe flancul stâng, pentru a proteja capitala Bruxelles și portul Antwerp.

 

Liège

Generalul german von Emmich avea la dispoziție 130.000 soldați și artilerie mai mult decât suficientă pentru a zdrobi orice opoziție în calea sa. Von Emmich trebuia să scoată din uz inelul de fortificații din jurul orașului Liège, apoi să continue înspre vest, în cea mai mare grabă. Graba l-a făcut pe von Emmich să dea ordinul de asalt frontal asupra spațiilor deschise dintre forturile de artilerie, spațiu păzit de trupele belgiene, care nu apucaseră să facă aici construcții defensive serioase. Totuși, atacurile frontale germane au eșuat într-o baie de sânge, atât infanteria, cât și artileria și mitralierele din forturi cauzând pierderi enorme germanilor. Au fost aduse marile tunuri de asediu și mortierele, forturile fiind distruse și luate unul după altul. În 7 august a început bombardamentul, concomitent cu pătrunderea unor trupe germane în oraș, printr-o breșă a armatei belgiene, trupe lovite însă de focul de artilerie din forturi. În ciuda pierderilor, germanii au ocupat citadela orașului, fortificație care data din secolul XVII, punct strategic pentru supravegherea orașului. În fața artileriei germane, trupele belgiene au început să se retragă, ultimele două forturi, grav avariate de bombardament, capitulând în data de 16 august. Cu o zi înainte, generalul Gerard Leman, comandantul garnizoanei Liège, fusese luat prizonier, în stare de inconștiență, după ce fortul în care se afla sărise în aer.

În ciuda înfrângerii, belgienii reușiseră un lucru foarte important, și anume să întârzie foarte mult marșul armatei germane spre Franța. Pe lângă aceasta, germanii au pierdut circa 43.000 de soldați în această confruntare, pierdere care ar fi fost probabil suportată mai ușor de Înaltul Comandament German dacă ar fi câștigat lupta într-o zi, prin atac frontal...

Probabil din pricina acestor frustrări, germanii s-au dedat în prima lună de război la diverse atrocităţi în zonele ocupate:în 19-20 august, la Aaschot, 150 de civili executaţi şi sute de case distruse;în 20 august, 200 de civili executaţi în Ardeni;în 23 august, la Dinant, 674 civili executaţi;în 25 august, Leuven/Louvain este distrus, biblioteca plină de cărţi medievale rare a Universităţii Catolice a fost incendiată, primarul, poliţişti, în total mai mult de 200 de oameni, executaţi. În total, mai mult de 5.000 de civili morţi în august, în timpul invaziei. Din septembrie, atrocităţile au încetat, la ordinele comandanţilor germani, uimiţi şi ei de faptele comise în campanie de propriii soldaţi.

 

Bruxelles

În zona Namur, trupele belgiene masate în spatele râului Gette și în forturi au respins atacurile cavaleriei germane. Considerând că nu există totuși nicio șansă de a putea stopa avansul german, regele a dat ordin de retragere înspre nord-vest (Antwerp), pe data de 18 august. Două zile mai târziu, Bruxelles capitula în fața armatei germane, care a mărșăluit prin oraș timp de trei zile, belgienii plângându-se ulterior că au trebuit să asculte 320.000 de soldați germani din armata lui von Kluck, cântând marșuri eroice, mai ales Heil Dir in Siegerkranz(Imnul Regatului Prusiei și, totodată, imnul neoficial al Imperiului), acompaniați de tobe și trompete.

 

Namur

În aceeași zi, două corpuri de armată germane, sub comanda generalului von Gallwitz începeau împresurarea forturilor de la Namur. Asediul a fost scurt și cumplit – din 22 până în 24 toate forturile erau distruse, iar orașul capitula.

Divizia a 4-a belgiană, pentru a evita o înfrângere de proporții, a fost nevoită să se retragă în Franța, de unde a fost trimisă la Antwerp, unde se concentra ultima defensivă belgiană.

 

Mons

Prima mare bătălie în care a fost angrenat BEF a fost cea de la Mons, o încercare franco-britanică de oprire sau măcar de întârziere a avansului german înspre Paris.

BEF avea 4 divizii de infanterie și o divizie de cavalerie. Comandantul suprem era Sir John French;infanteria era comandată de Sir Douglas Haig (Corpul I) și Sir Horace Smith-Dorrien (Corpul II);cavaleria era comandată de generalul-maior Edmund Allenby.

Armata a 5-a franceză era comandată de generalul Charles Lanrezac. Acesta a încercat să îi oprească pe germani la Charleroi, dar a fost învins pe 21 august, în aceeași zi în care începea bătălia din Ardeni, unde două armate franceze (Armatele a 3-a și a 4-a, cu efective combinate de circa 360.000 soldați) au fost nevoite să se retragă, în data de 23, din fața a două armate germane – Armata a 4-a, comandată de Albrecht, prințul moștenitor al coroanei Württemberg-ului, și Armata a 5-a, comandată de Wilhelm, fiul împăratului Wilhelm al II-lea, și moștenitorul coroanei regale a Prusiei și a coroanei imperiale germane, cu efective combinate de circa 380.000 soldați.

În fața aliaților se aflau Armata 1, comandată de Alexander von Kluck, și Armata a 2-a, comandată de Karl von Bülow.

După primul contact cu germanii, Lanrezac a decis să se retragă, cu armata încă intactă. Pe 22 august, un avion britanic a observat o coloană germană în marş direct spre poziţiile ocupate de BEF şi o scurtă luptă s-a dat la nord de Mons între cavaleria engleză şi cea germană. În noaptea de 23 spre 24 august au început bombardamentul şi atacurile de infanterie germane, care au reuşit, în ciuda pierderilor mari, să penetreze liniile britanicilor, care au început să se retragă. În 25, rămăşiţele BEF, laolaltă cu civili refugiaţi şi trupe franceze s-au oprit din retragere la Le Cateau, doar pentru a fi înfrânţi din nou, cu mari pierderi. Au urmat bătălii defensive în plină retragere la Etreux (27 august), Cerizy (28 august), Nery si Villers-Coterêts (1 septembrie), războiul în acest sector de front culminând cu marea bătălie de pe Marna, în septembrie, victorie in extremisa francezilor.

Foto: În Țările de Jos, câinii erau folosiţi intensiv la trasul căruţurilor lăptarilor,  brutarilor etc. În război, acești câini deja dresaţi au servit în masă la trasul mitralierelor și a chesoanelor cu muniţie

Antwerp

În timp ce se dădeau lupte crunte la Mons şi împrejurimi, pe 23 august generalul von Gallwitz a început împresurarea Antwerp-ului. A lăsat aici doar câteva corpuri de Landwehr și și-a continuat marșul spre Paris. Belgienii au efectuat două ieșiri din fortificații, pe 23 august și pe 7 septembrie, și, cu toate că atacurile nu au fost foarte puternice și nu au periclitat în mod semnificativ operațiunile germane, au ţinut în loc 3 divizii germane care ar fi trebuit să lupte în bătălia de pe Marna (5-12 septembrie), unde prezența lor ar fi putut înclina decisiv balanța în favoarea Germaniei, care ar fi putut câștiga războiul împotriva Franței în toamna anului 1914.

Pe 28 august a început bombardamentul asupra Antwerp-ului. În scurtă vreme a fost lovită uzina de apă, întreg orașul rămânând fără apă potabilă. Forturile au încasat lovituri precise, fumul și praful forțându-i pe soldați să iasă afară și să părăsească zona. Ajutoarele cerute și promise nu au ajuns, o unitate britanică ajungând prea târziu și în număr prea mic pentru a mai putea face ceva. Între forturi se construiseră fortificații provizorii, dar acestea au căzut la primele atacuri ale infanteriei germane.

Din nou, regele a dat ordin de retragere, înspre Oostende, unde se putea păstra legătura, pe mare, cu aliații. Apărarea a continuat însă la Antwerp, cu ajutorul Marinei Britanice, până în 7 octombrie. Abia pe 10 octombrie a capitulat ultimul fort de aici.

Armata belgiană s-a retras foarte greu de la Antwerp, pe o fâșie îngustă de teren, pe lângă granița cu Olanda. Aproape 30.000 de soldați belgieni care au trecut granița, din greșeală, în Olanda au fost capturați și internați în lagăre de autoritățile olandeze până la sfârșitul războiului. Neutralitatea Olandei impunea acest lucru, procedura aplicându-se și soldaților germani care au trecut granița.

La Ghent/Gand, germanii ajunseseră aproape deodată cu belgienii. Doar intervenția pușcașilor marini francezi și a infanteriei britanice din BEF a salvat trupele belgiene, epuizate și demoralizate, de la distrugere.

 

Yser

Ultima fază a campaniei belgiene s-a desfășurat pe râul Yser, într-o încercare disperată a aliaților de a stopa avansul german spre mare, în ceea ce s-a numit încă din acele zile „cursa către mare”, cursă începută după bătălia de pe Marna, germanii încercând, abia acum, să ocolească Parisul prin vest, ocupând porturile de la Atlantic, pe unde Franța primea ajutor militar din Anglia.

Cei 80.000 de belgieni rămași s-au retras dincolo de râul Yser, în spatele căii ferate care mergea înspre mare, taluzul acesteia formând o fortificație excelentă. Pierderile fuseseră enorme – aproape 10.000 de morți, peste 15.000 răniți, zeci de mii de prizonieri, dispăruți, internați în Olanda. Abia 48.000 mai aveau arme. 184 de mitraliere și 306 piese de artilerie întregeau „panoplia” acestora. Aviația belgiană nu mai exista. În stânga era flota britanică, iar în dreapta, trupele anglo-franceze. Terenul din fața lor era plat, plin de șanțuri pline de apă, și mlăștinos, fiind sub nivelul mării, făcând astfel imposibilă săparea de tranșee și construirea de adăposturi subterane.

Germanii au efectuat atacuri repetate asupra aliaților, din 16 octombrie, mai ales asupra belgienilor, care au rezistat eroic. Totuși, în 19, aliații au pierdut malul drept al râului.

Comandamentul aliat a împărțit sectoarele defensive – pe flancul stâng, de la mare până la Saint Jacques Capelle, pe un front de aproape 20 de kilometri, belgienii;până la Ypres, infanteria teritorială franceză;englezii, de la Ypres inclusiv, înspre dreapta, până la nord de Arras, de unde armata franceză asigura frontul, până la granița cu Elveția.

În noaptea de 20 spre 21 octombrie, un bombardament german extrem de puternic a lovit liniile aliate. În 21 au avut loc puternice atacuri de infanterie asupra sectoarelor belgian și francez, atacuri respinse cu ajutorul artileriei. În ciuda pierderilor mari, atacurile germane au continuat aproape neîntrerupt. Aliații au rezistat eroic până în data de 24, când germanii au reușit să facă breșe în sectorul belgian, menținându-şi noile poziţii, belgienii find nevoiți să se retragă, pentru a evita anihilarea completă. Abia în 23 au ajuns întăririle franceze, 4 divizii de cavalerie și una de infanterie.

Pe 25 octombrie, atacurile germane au încetat, tocmai la timp, belgienii fiind epuizați și aproape fără muniție. Comandamentul belgian a dat ordin de retragere în spatele căii ferate, în 27 ecluzele dinspre mare fiind deschise. Apa a invadat încet polderele ocupate de armata germană – artileria a început să se scufunde în mâl, puținele tranșee și adăposturi au fost inundate complet, iar soldații germani au fost nevoiți să se retragă de urgență sau să se predea. Cei rămași s-au înecat. Multe canale și ecluze datau încă din evul mediu. Inginerii belgieni cunoșteau foarte bine funcționarea lor şi zonele inundabile, construind imediat alte diguri și canale, pentru a nu fi inundate zonele ocupate de armata aliată.

Din 29 au început din nou atacurile germane de infanterie, dublate de baraje de artilerie, în zonele neinundate, asupra liniilor belgiene și franceze, reușind în 30 să împingă ușor frontul, cauzând aproape 12.000 de pierderi belgienilor, foarte mulți ofițeri pierzându-și viața. Infanteria marină franceză a suferit și ea pierderi grele.

Corpul ofițeresc belgian era, cantitativ, sub nivelul necesar, iar pierderile din timpul luptelor au generat o situație dramatică pentru armată. Guvernul, stabilit la Le Havre, a început avansarea multor soldați remarcați în lupte la gradul de ofițer și recrutarea de soldați, dintre refugiați și din teritoriul belgian ocupat – câteva mii de voluntari belgieni au scăpat din Belgia ocupată prin Olanda sau chiar Anglia și s-au înrolat în armată;în cazul în care cădeau prizonieri, aceștia erau automat executați de către germani. Guvernul belgian a făcut apel și la belgienii rezidenți în alte țări. O parte dintre soldații internați în Olanda au reușit să evadeze și să se reîntoarcă în propriile linii. În primăvara anului 1915, armata belgiană avea 6 divizii de infanterie și două de cavalerie.

Frontul se va stabiliza aici pentru următorii patru ani, sectoarele nordice ale Frontului de Vest cunoscând unele dintre cele mai crunte lupte ale războiului, armata belgiană reuşind să se achite exemplar de sarcinile primite. Despre războiul de uzură din tranşeele Marelui Război, într-un articol viitor...

Bibliografie:

Annika Mombauer, Helmuth von Moltke and the origins of the First World War, 2001

David Lomas, Mons 1914. The BEF’s Tactical Triumph, 1997

Ronald Pawly, Pierre Lierneux, The Belgian Army in World War I, 2009

 

 


[1]Cele trei inele de fortificaţii au fost construite după planurile generalului belgian Henri Alexis Brialmont, responsabil şi pentru sistemul de forturi din jurul Bucureştiului.

[2]Un acord franco-britanic din 1911 stipula trimiterea BEF pe continent, în cazul violării neutralităţii Belgiei de un alt stat (Germania).