Autor 3229 vizualizări


Dictonul „Scientia potentia est” (Sir Francisc Bacon) a reprezentat, fără îndoială, o constantă în evoluția umanității, datorită rolului esențial al comunicațiilor de a genera putere, crearea și menținerea unor state puternice depinzând de acestea.Spionajul, metodă de culegere și transmitere a informațiilor, a reprezentat inițial apanajul marilor imperii, fiind menționat și de Sun Tzu în “Arta războiului”(sec.VI î.Hr.);astăzi este o necesitate pentru multiplicarea puterii unui stat pe scena internațională.

Încă din Antichitate, marii comandanți militari au conștientizat importanța deținerii superiorității informaționale într-un război, fiind situată pe același palier cu avantajul numeric sau cel tactic.O interesantă perspectivă o oferă James F.Dunnigan:”Cele mai multe istorii nu menționează sistemele de comunicații, dar fără ele, imperiile antice nu ar fi putut supraviețui”.În opinia acestuia, strategia-cheie într-o confruntare militară este protejarea propriei capacități de comunicație:“Capacitatea de a putea vorbi cu propriile trupe în timp ce inamicul nu poate vorbi cu ale lui a fost întotdeauna un avantaj evident[…..] Informațiile au reprezentat întotdeauna o armă puternică, iar cel care făcea cel mai repede rost de informație era mult mai puternic decât cel care nu reușea acest lucru”.

 În filmul “Wall street” (1987), magnatul Gordon Gekko îi recomanda tânărului broker Bud Fox să citească opera strategului chinez Sun Tzu  pentru a avea succes în afaceri:“Fiecare luptă este câștigată înainte de a avea loc, gândește-te la asta”. Premisa de la care pleacă acest articol este aceea că, indiferent de epoca istorică, orice acțiune militară a fost precedată de războiul informațional, care are rolul determinant în stabilirea taberei învingătoare:’’De aceea, în război, cel mai important lucru este să dejoci strategia dușmanului, apoi să îi distrugi alianțele, pentru ca, în final să-i ataci armata”. Analizele lui Sun Tzu din “Arta războiului” au fundamentat viziunea tradițională asupra activității de informații, valabilă și în prezent.

Modelul ierarhic structurat pe trei planuri –informații, management și putere se pare că a stat la baza          succeselor militare ale lui Alexandru cel Mare din sec.IV î.Hr., care nu s-au datorat numai armatei sale de profesioniști, ci și unei eficiente exploatări a resurselor informaționale. Împăratul macedonean a plecat în cucerirea Orientului cu o o echipă formată din istorici și generali, pe care îi putem considera, în termeni moderni, analiști de intelligence. Astfel a fost creată o vastă rețea de informații, care va contribui la cucerirea Imperiului Persan. Sun Tzu afirma că informația nu poate fi obținută decât de la oamenii care cunosc situația inamicului, nu numai prin analogie cu evenimentele recente sau prin calcule statistice.

 Alexandru Macedon nu se mulțumea doar cu informațiile legate de modul de organizare militară al  persanilor sau referitoare la locul unde era mobilizată armata inamică. Detaliile suplimentare obținute de către acesta, au vizat organizarea politică și socială;gradul de loialitate al satrapilor față de împărat (ținând cont de faptul că Imperiul Persan avea un teritoriu multietnic);clima zonei ce urma a fi invadată sau tipul de culturi agricole practicate-o adevărată analiză de informații ce viza și alte domenii, în afara celui militar.Specularea slăbiciunilor organizatorice ale Imperiului Persan a fost consecința câștigării războiului informațional de către macedoneni.Alexandru cel Mare a acționat după principiul “Divide et impera”, prin identificarea acelor provincii care nu erau supuse împăratului Darius, James F.Dunnigan asociind cucerirea Imperiului Persan cu “spargerea unui sistem”.Prin urmare, câștigarea bătăliilor de la Issos (333 î.Hr.) și Gaugamela (331 î.Hr.) nu a contribuit în mod decisiv la îndeplinirea obiectivelor macedonenilor, acestea fiind doar o anexă a unei ample strategii.

Posteritatea tehnicilor lui Alexandru cel Mare se datorează scrierilor istoricilor care l-au însoțit în campaniile militare (spre deosebire de războaiele moderne, aceste informații au fost făcute publice).Modul de conducere a unui război informațional va reprezenta un etalon pentru împărații romani, începând cu Iulius Caesar, care a folosit același gen de analiză de informații cu ocazia Războaielor Galice. De bello galico, un important tratat militar al Antichității, oferă informații prețioase despre folosirea agenților informativi în cadrul legiunilor romane.În plus, în timpul dictatorului roman a apărut o primă formă de criptografie, un sistem de cifrare cunoscut sub numele de “alfabetul lui Caesar”, bazat pe substituirea literelor, fiind folosit în scopul protejării confidențialității mesajelor cu importanță militară.

Spionajul în Roma Antică, de la generator de putere la factor destabilizator

Romanii au avut marea calitate de a-și învinge adversarii cu propriile lor arme, în timpul războaielor punice, care vor conferi Republicii Romane statutul de hegemonă în bazinul Mării Mediterane.Inițial, cartaginezii au deținut superioritatea informațională în cel de-al doilea război punic (218-201 î.Hr.), Hanibal reușind să infiltreze spioni în armata romană. În acest context, au fost obținute victoriile de la Lacul Trasimene (217 î.Hr.) și de la Cannae (216 î.Hr.), unde romanii au fost chiar superiori numeric.Cu toate acestea, Hanibal nu a profitat de avantajul considerabil avut la debutul conflictului.Cartaginezii se opresc la porțile Romei în 211 î.Hr., oferind romanilor neașteptata oportunitate de a se reface.Un an mai târziu, Publius Cornelius Scipio devine comandant al forțelor armate din Hispania, din anul 205 î.Hr. fiind ales consul cu unanimitate de voturi. Scipio Africanul va folosi tehnicile lui Hanibal pentru a invada Nordul Africii, fiind trimiși spioni în misiuni de recunoaștere a taberelor militare inamice. Inovația adusă de către acesta a fost folosirea informatorilor sub acoperire, centurioni deghizați în sclavi însoțindu-l pe generalul Gaius Laelius într-o vizită la regele Numidiei, Syphax (care de-a lungul războiului, a oscilat între statutul de aliat și cel de inamic al Romei). Cât timp cei doi au discutat despre încheierea unui tratat de pace, spionii romani au cules date de pe teren, informațiile obținute ajutându-l pe conducătorul roman să ajungă la concluzia că un atac pe timp de noapte ar putea fi alegerea perfectă. În acest fel, o bună cunoaștere a teritoriului inamic a contribuit decisiv la câștigarea ultimelor două confruntări majore, cea de pe Câmpia Bagradas (203 î.Hr.), respectiv bătălia de la Zama (202 î.Hr.).Astfel, se poate afirma faptul că războaiele punice au fost primele din istorie decise de duelul structurilor de informații.

În următoarele secole, în Roma Antică se cristalizează ceea ce am numi astăzi, o comunitate de informații. Este dezvoltată o cultură a spionajului, un detaliu interesant fiind acela că fiecare aristocrat roman avea propria rețea de informatori, pentru a cunoaște în permanență situația din Senat.Ulterior, aceste rețele private vor evolua spre o organizație de informații la nivel central, care trebuia să servească interesele politicii externe a imperiului.(de menționat că această evoluție a fost una anevoioasă, din cauza opoziției vehemente a aristocrației romane).Primul serviciu secret oficial a fost constituit dintr-un corp de ofițeri ce se ocupau cu aprovizionarea cu grâne, numiți frumentarii, în timpul împăratului Domițian (81-96), sau după alte ipoteze, Hadrian (117-138) fiind cel care a luat această decizie.

O condiție sine qua non pentru construirea unui sistem de spionaj bine pus la punct era existența canalelor de comunicare, care să asigure circulația informațiilor cu caracter diplomatic și militar în imperiu.Aici, Octavian Augustus și-a adus o importantă contribuție, implementând din secolul I î.Hr. un serviciu de poștă și mesagerie numit cursus publicus. Era exact ceea ce lipsea romanilor, perșii și babilonienii deținând cu mult timp înaintea lor sisteme de transport a informațiilor, administrate la nivel central, menite să asigure securitatea monarhului și stabilitatea statului.Pentru a putea controla circulația informației în imperiu, împărații romani au oferit atribuții de curierat, dar și de spionaj extern, unor membri din garda personală, numiți speculatores(observatori).A nu se confunda cu Garda Pretoriană, deoarece în aceste gărzi personale ale împăratului erau recrutați germani proveniți din regiuni îndepărtate ale Imperiului. (Exemplu Germani Corpore Custodes, din timpul dinastiei iulio-claudiene).

Subordonarea totală a activității de informații față de împărat a avut o serie de consecințe negative, de ordin moral, speculatoressau frumentariitransformându-se de fapt într-o poliție politică. În numele securității statale, aceștia au fost implicați în acțiuni ca anihilarea și asasinarea adversarilor politici sau persecuția creștinilor.Frumentariicolaborau în Roma cu forțele de poliție, având dreptul de a face cercetări și arestări.Din acest motiv, oprobriul public nu a întârziat să apară:oamenii trăiau într-un climat de teamă, spionii fiind prezenți în toate provinciile Imperiului.Cetățeanul simplu evita să mai gândească și să se exprime liber.Abuzurile frumentariiating paroxismul în secolul III d.Hr., când comportamentul lor devine comparabil cu cel al unei armate invadatoare:intrau în sate sub pretextul că urmăreau anumiți infractori și pretindeau sume de bani de la localnici. Dioclețian a fost cel care, în urma numeroaselor reclamații primite, a realizat o reformă a structurilor de informații, înlocuind frumentarii cu agentes in rebus, un serviciu demilitarizat și cu o autonomie mai mare decât cel precedent.(nu mai era sub jurisdicția prefectului Gărzii Pretoriene).Agentes in rebus erau civili, având  statutul de funcționari publici.Instituționalizarea acestui serviciu a dus la creșterea numărului de agenți, ajungând oficial la 1200.Acestea au fost de fapt singurele schimbări aduse de către Dioclețian, noul serviciu secret continuând pe aceeași linie impusă de frumentarii.

Romanii au preluat de la alte civilizații cu care au intrat în contact și au perfecționat tehnicile de obținere a superiorității informaționale. Însă folosirea lor necorespunzătoare a avut efecte inverse decât cele scontate, ceea ce ar trebui să fie o lecție importantă a trecutului. În secolele IV-V, când Imperiul începea să fie destabilizat de atacurile populațiilor barbare, activitățile de informații au continuat să fie orientate mai mult spre interior.Cea mai bună concluzie este oferită de către autoarea lucrării “Intelligences activities in Ancient Rome”, col.Rose Mary Sheldon:În mod ironic, cu toată reputația lor de constructori de imperii, romanii nu au fost niciodată la fel de buni în supravegherea dușmanilor, precum au fost în spionarea lor reciprocă”.

Mongolii, inventatorii războiului-fulger

Este suprinzător cum un popor de nomazi a reușit să se mențină atât de mult timp în istorie, ba chiar să creeze și un mare imperiu.În secolul XIII, Temujin reușea să unească mai multe triburi din regiunea stepelor Asiei Centrale, punând bazele nucleului viitorului Imperiu Mongol.Această expansiune rapidă nu ar fi fost posibilă fără o riguroasă strategie:o tactică militară ce îmbina mai multe moduri de luptă, o vastă rețea de spionaj și un sistem de comunicații de lungă distanță.Genghis Han merită cu desăvârșire titulatura dată de către James F.Dunnigan-“Han al războinicilor informaționali”.

Sistemul de comunicații avangardist al mongolilor permitea generalilor să dețină controlul asupra trupelor pe o distanță imensă.În condițiile în care, celelalte popoare foloseau rețele de turnuri pentru avertizare, aceștia au implementat un sistem de comunicații mult mai mobil, care asigura o circulație rapidă a informației.În teritoriile ce urmau să fie atacate, erau stabilite stații de poștă la intervale de 25-50 de mile.Curierii călare puteau parcurge 200 de mile într-o singură zi, ținând cont că la fiecare stație găseau un cal proaspăt odihnit.În acest fel, scrisori importante ajungeau de la distanțe de sute de mile într-un interval scurt de timp.Pe lângă acest fapt, mongolii mențineau o armată în stare permanentă de mobilizare pentru a iniția atacuri rapide, fără avertisment.Metodele de spionaj erau de asemenea, deosebit de evoluate.Estul Europei nu ar fi fost invadat în timpul lui Batu-Han (nepotul lui Genghis Han) fără aportul spionilor care au furnizat hărți ale căilor acces.

 Cu toate acestea, Alexandru cel Mare poate fi considerat promotorul războiului informațional modern, James F.Dunningan evidențiind contribuția acestuia în termenii următorii:”Realizările sale au fost considerate de pe atunci uluitoare.Dar de abia în secolul XX am început să înțelegem mai exact ce a făcut.Printre altele, și-a construit propria rețea de informații și a distrus-o pe cea a dușmanului”.

Bătălia serviciilor secrete în cele două războaie mondiale

Literatura istorică de specialitate a acordat o atenție deosebită asupra implicării structurilor de informații în cele două conflicte mondiale ale secolului XX, însă prea puțin accent a fost pus pe metodele și scopurile activității de informații. Rolul deținerii de informații secrete despre inamic a crescut în importanță proporțional cu evoluția tehnologică determinată de cursa înarmărilor, ce a debutat odată cu formarea celor două blocuri militare, ANTANTA și Tripla Alianță, la sfârșitul secolului XIX. Cunoașterea tehnicii militare de ultimă oră a inamicului și a modului cum acesta o utilizează, a devenit un element de importanță majoră a războiului modern. În plus, apariția telegrafiei și a primei rețele electronice de comunicare a dus la o revoluție majoră a comunicațiilor.

Toate acestea au contribuit la diversificarea mijloacelor de culegere și valorificare a informației,           corelate cu progresul tehnologic. De exemplu, obținerea informațiilor din fotografii (photint) a reprezentat o metodă care a apărut odată cu inventarea avionului-supravegherea aeriană a înlocuit cu succes la debutul primului război mondial acțiunile de patrulare a cavaleriei efectuate de-a lungul și în spatele liniilor inamice, Forțele Aeriene Regale Britanice ținând sub observație trupele germane care înaintau pe teritoriul Belgiei.A vedea ce face armata inamică a însemnat o inovație majoră a războiului modern, astăzi un fapt banal, în epoca sateliților de recunoaștere.O metodă de spionaj care nu ține cont de granițele internaționale.

Un domeniu al activității de informații care a rămas valabil, indiferent de epoca istorică, este analiza comunicațiilor.În vechime, atunci când curierii erau prinși, scrisorile pe care le transportau aceștia erau deschise și citite. Începând cu secolul XX, sunt interceptate comunicațiile electronice.Superioritatea informațională netă a ANTANTEI din primul război mondial s-a datorat faptului că britanicii dețineau majoritatea companiilor care operau pe liniile internaționale de comunicații.

Dezvoltarea comunicațiilor a impulsionat avântul criptanalizei, ce presupunea descifrarea codurilor și cifrurilor folosite la transmiterea mesajelor importante.De la criptarea manuală s-a ajuns la mașini ce foloseau  un algoritm mult mai complex. Primul mare succes criptanalitic a fost cunoscutul incident din anul 1917:descifrarea de către britanici a telegramei trimise de către ministrul de externe Arthur Zimmermann ambasadorului german din Mexic, Heinrich von Eckardt. Marea Britanie își atingea astfel scopul de a angrena în conflict armata americană.În al doilea război mondial, informațiile obținute din comunicații (comint) au contribuit la înfrângerea Axei:prin operațiunile Ultra(o replică la cunoscuta mașină de codat germană Enigma) și Magic(sistem pus la punct de Signals Intelligences Section (SIS), în replică la sistemul japonez de criptare Purplesau Angoki B-kata), mesajele militare și diplomatice ale germanilor și japonezilor au fost interceptate și decodate.

Indiscutabil, se poate face o analogie cu războaile punice:la fel ca și romanii, Aliații au reușit să recupereze din mers decalajul față de puterile Axei prin folosirea unor metode de spionaj eficiente.În același timp, a contat foarte mult și victoria propagandistică obținută în stilul lui Alexandru cel Mare, care trimitea scrisori în Grecia ce prezentau mereu campania din Orient într-o lumină favorabilă.În secolul XX, britanicii și americanii au valorificat rolul important al relațiilor publice într-un război, desfășurând acțiuni de propagandă în masă pentru menținerea moralului ridicat al cetățenilor.Sprijinul opiniei publice a fost un element-cheie al victoriilor finale ale ANTANTEI, respectiv Națiunilor Unite.

Pe de altă parte, într-un stat totalitar ca Germania Nazistă, controlul total al conducerii asupra serviciilor secrete a reprezentat un dezavantaj.La fel ca în Roma Antică, activitățile de intelligence germane au fost orientate prea mult spre interior, mai puțin spre analize care să ofere o apreciere corectă a evoluției conflictului militar.Într-un moment crucial al războiului, Adolf Hitler decidea să dizolve serviciul secret al Wermacht-ului, pe data de 18 februarie 1944, bănuind că în acesta s-au infiltrat dezertori anti-naziști.Astfel se explică lamentabilele eșecuri din anul 1944, neanticiparea operațiunii Overlord fiind exemplul cel mai concludent.În orice caz, pe toată durata celui de-al doilea război mondial, serviciile de spionaj și contraspionaj germane au fost cu mult sub nivelul calitativ al structurilor de informații ale Aliaților, Military Intelligence, Section 5(MI5)și Office of Strategic Services (OSS).[1]

 

Referințe:

col.Rose Mary Sheldon, Intelligences activities in Ancient Rome

James F.Dunnigan, Noua amenințare mondială.Cyber-terorismul

Abram N.Shulsky, Gary J.Schimitt, Războiul tăcut.Introducere în universul informațiilor secrete



[1]Miturile WW2:eficienta Wermahtului –spionaj si contraspionaj, http://www.rumaniamilitary.ro/miturile-ww2-eficenta-wermahtului-spoinaj-si-contraspionaj