Autor 22668 vizualizări


Bătălia de la Verdun (21 februarie – 18/20 decembrie 1916) a fost cea mai lungă bătălie a Marelui Război, precum și una dintre cele mai sângeroase, bilanțul ei numărând aproape un milion de victime. Din acest motiv, B.H. Liddell Hart, autorul celei mai cunoscute istorii militare ale Primului Război Mondial, avea să compare bătălia de la Verdun cu o mașină de tocat.

Masacrul de la Verdun își are originile într-o strategie dezvoltată de Erich von Falkenhayn, șeful Statului Major german în perioada 1914-1916. După ce începutul războiului dovedise că victoria rapidă la care sperase toată lumea nu putea fi obținută, Falkenhayn a argumentat (într-o scrisoare trimisă Kaiserului Wilhelm II în decembrie 1915) că Germania poate câștiga războiul dacă:1) se concentrează pe lupta pe Frontul de Vest în locul Frontului de Est;2) Franța este învinsă într-o mare bătălie prin care să-și epuizeze forțele (obligând implicit Marea Britanie să accepte un armistițiu). Generalul german a propus Verdunul ca loc al acestei mari bătălii împotriva francezilor datorită importanței sale simbolice. Fortăreață cu rol minor în prima parte a războiului, Verdunul își păstrase, în mintea soldaților și a poporului francez, o importanță psihologică căci fusese ultima fortificație cucerită de prusaci în războiul din 1870-1871. Era, deci, un simbol al rezistenței, iar Falkenhayn știa acest lucru, motiv pentru care a propus un lung asediu al Verdunului care să solicite până la epuizare armata franceză.

Ofensiva germană a început pe 21 februarie 1916. De la început, atacul de la Verdun nu era menit să asigure nemților o victorie rapidă, ci să se transforme într-o îndelungată luptă de uzură. Ceea ce conducerea armatei germane nu s-a așteptat să se întâmple a fost ca ei să piardă la fel de mulți soldați ca inamicul. „Vinovatul” pentru acest lucru a fost Philippe Pétain, însărcinat cu apărarea fortăreței. Pe de o parte, numirea lui Pétain i-a avantajat pe germani, căci acesta era decis să lupte până la capăt;pe de altă parte, strategia sa avea să se dovedească victorioasă, el reușind, în cele din urmă, să-i învingă pe germani. Pétain a realizat că apărarea fortăreței de la Verdun avea să ceară numeroase sacrificii umane din partea soldaților, dar prin regândirea strategiei de artilerie a armatei franceze, el a pricinuit inamicului pierderi cel puțin la fel de grele ca cele proprii.

Potrivit istoricilor militari, lunga bătălie de la Verdun poate fi împărțită în 4 faze, în funcție de succesiunea ofensivelor:21 februarie – 1 martie;6 martie – 15 aprilie;16 aprilie – 1 iulie;1 iulie – 17 decembrie.

Comandanții militari

Astfel, germanii i-au subestimat pe francezi, căci – indiferent de pierderile suferite la Verdun – armata franceză nu a fost adusă la marginea prăpastiei, așa cum sperase Falkenhayn. În plus, începutul bătăliei de pe Somme, prin care britanicii au încercat să elibereze presiunea de la Verdun, a supralicitat puterea germană. În cele din urmă, în decembrie 1916, după nouă luni de luptă, nemții au trebuit să se dea bătuți, căci Paul von Hindenburg, care îl înlocuise între timp pe Falkenhayn în funcția de Șef al Statului Major, și-a dat seama că nu mai are sens să urmeze strategia eșuată a predecesorului său.

Deși s-a încheiat, oficial, cu o victorie franceză, bătălia de la Verdun n-a adus părții învingătoare niciun avantaj strategic important. Singurul efect a fost de a epuiza atât forțele germane, cât și cele franceze, ale căror pierderi s-au ridicat la cifre de necrezut:aproximativ 550.000 pentru francezi și 430.000 pentru germani (estimările diferă, pornind de la circa 710.000 și mergând până la un maxim de 980.000).

""