Autor 28118 vizualizări


În noaptea de 6 spre 7 octombrie 1620, acum 400 de ani, Stanisław Żółkiewski, marele hatman și cancelar al Coroanei polone, își găsea sfârșitul pe câmpul de luptă, la vârsta de 73 de ani, în ultimul act al unei drame care începuse cu o lună înainte.  

În primele zile ale lunii septembrie, armata polonă intrase în Moldova pentru a-l susține ca domn pe Gașpar Grațiani și a consolida influența Coroanei în zona Dunării de Jos, în ceea ce avea să fie o demonstrație de forță față de Înalta Poartă. Încă de la începutul secolului al XVII-lea, disensiunile între Republica nobiliară și Imperiul Otoman crescuseră din cauza rivalității celor două puteri în Moldova și, mai cu seamă, din cauza expedițiilor de pradă organizate de către cazacii zaporojeni și tătarii din Crimeea și Bugeac. Solul Hieronim Otwinowski, trimis în primăvara anului 1620 la Poartă pentru a aplana conflictul diplomatic, s-a întors în Polonia convins de inevitabilitatea războiului cu otomanii. În acest context, campania din toamna aceluiași an avea să fie o măsură preventivă pentru a descuraja o posibilă acțiune militară din partea Porții. 

Înfruntare între otomani şi polonezi – miniatură dintr-un manuscris otoman (The Walters Art Museum)

Pentru Żółkiewski, Moldova nu era deloc un teritoriu necunoscut: în timpul carierei sale politice și militare, hatmanul avusese strânse legături politice cu țările române; cu un sfert de veac în urmă participase la campania condusă de către ruda și protectorul său, Jan Zamoyski, pentru înscăunarea lui Ieremia Movilă. În lupta de la Țuțora din octombrie 1595, Zamoyski reușise să respingă trupele otomane și crimeene aflate sub conducerea hanului Gazi Girai II și să negocieze un acord prin care Poarta îl recunoștea pe Ieremia Movilă ca domn al Moldovei. Douăzeci și cinci de ani mai târziu, Żółkiewski intenționa să repete această strategie. Aşa că, după ce au ocupat Iașiul, trupele polone au avansat până la Țuțora și au ocupat vechile fortificații lăsate de Zamoyski, așteptând venirea armatei otomane.

Dificultăţi în tabăra polonă 

De data aceasta, însă, planurile hatmanului s-au destrămat rapid: numărul de soldați adus în tabăra polonă de către Grațiani a fost cu mult mai mic decât cel așteptat, întrucât cei mai mulți dintre boierii moldoveni au rămas fideli Porții; de altfel, hatmanul reușea cu greu să mențină disciplina chiar în rândul ofițerilor săi.  

În ciuda expansiunii sale geografice, statul polono-lituanian avea puține resurse financiare pentru întreținerea armatei și trebuia să recurgă la detașamente private furnizate de către magnați; astfel, din 10.000 de soldați conduși de către Żółkiewski, numai 3.000 erau plătiți din tezaurul Coroanei, în vreme ce proprietarii detașamentelor private nu erau obligați legal să se supună ordinelor comandantului. Mai mult decât atât, mulți dintre ei erau adversari politici înverșunați ai bătrânului hatman. Toate aceste lucruri au avut consecințe nefaste, atât asupra acțiunilor militare, cât și asupra moralului armatei, și au devenit vizibile imediat după sosirea trupelor otomane conduse de beilerbeiul Silistrei, Iskender pașa, pe 14 septembrie.  

După un șir de confruntări minore între cele două părți, pe 18 septembrie, Stanisław Żółkiewski a hotărât să încerce să obțină o victorie decisivă ziua următoare. Din păcate pentru polonezi, o greșeală în plasamentul de trupe le-a dat tătarilor ocazia să obțină victoria pe câmpul de luptă și l-a forțat pe hatman să se retragă în tabără. Deși departe de a fi hotărâtor, eșecul acesta a avut consecințe grave. Tensiunile între comandanți s-au agravat, iar moralul trupelor s-a prăbușit. În aceeași noapte, zvonurile că ofițerii ar plănui să fugă din tabără au stârnit panica printre soldați; dezorientați, aceștia au încercat să treacă pe malul drept al Prutului, mulți dintre ei înecându-se sau fiind uciși de moldoveni. 

Panica i-a cuprins inclusiv pe unii dintre conducătorii armatei – între care și pe Grațiani –, care au încercat la rândul lor să fugă. Żółkiewski a reușit cu mare greutate să restabilească ordinea. Unii dintre fugari – dintre care cel mai înverșunat era adversarul hatmanului, Samuel Korecki – îl acuzau pe comandant pentru haosul creat. La aceasta, Żółkiewski a răspuns că, spre deosebire de cei care îl acuză, „din hainele lui nu curge apă”. Chiar dacă situația a fost pusă sub control, a fost clar pentru toți că trupele poloneze nu mai erau în stare să lupte împotriva otomanilor.

Moartea hatmanului 

Żółkiewski (foto dreapta) a reușit să restabilească un minim de ordine și a poruncit retragerea spre hotarele Coroanei. În ciuda moralului scăzut, a disensiunilor dintre ofițeri și a atacurilor repetate ale otomanilor și tătarilor, armata a putut să avanseze sub acoperirea carelor de aprovizionare. Însă apropierea tot mai mare de graniță și sentimentul de siguranță care începea să se instaleze au dus la noi disensiuni între soldați. În haosul care a izbucnit după înfrângerea de la Țuțora, unii dintre soldați au profitat de situație, jefuindu-și camarazii; la presiunea celor păgubiți, Żółkiewski a promis că, după întoarcerea în Polonia, va lua măsuri disciplinare pentru restituirea bunurilor.  

Însă când trupele au ajuns la doar zece kilometri depărtare de orășelul Mohilev, orice urmă de disciplină și ordine s-a risipit, iar soldații au început să dezerteze, majoritatea dintre ei fiind uciși sau luați prizonieri de către tătari. Rămas cu doar o mână de oameni care refuzaseră să dezerteze, Żółkiewski a încercat zadarnic să salveze situația. În aceeași noapte a pierit, ucis de tătari, iar capul său a fost trimis la Istanbul ca trofeu. În ceea ce privește rămășițele hetmanului, soția sa, Regina, a reușit să le răscumpere și a aranjat înmormântarea în biserica Sf. Laurențiu în Żółkiew (acum Žolkva, în Ucraina). 

Ofensiva otomană, oprită la Hotin 

Dezastrul de la Țuțora a fost un șoc teribil pentru nobilimea polono-lituaniană, cu atât mai mult cu cât la nici o lună de la sosirea veștilor despre bătălie a avut loc o tentativă de regicid împotriva lui Sigismund al III-lea. Acesta fusese atacat de către un nobil bolnav psihic. 

Dintre soldații care participaseră la expediție au reușit să se întoarcă doar câțiva; după lupta în care Żółkiewski a murit, secundul lui, Stanisław Koniecpolski, a fost luat prizonier și dus la Istanbul. Mai mult decât atât, campania a declanșat exact ceea ce intenționase să prevină: un război împotriva puternicului Imperiu Otoman.  

Pentru tânărul și ambițiosul sultan Osman al II-lea (1618-1622), un scurt și victorios război împotriva statului slăbit polono-lituanian ar fi fost un prilej bun pentru reafirmarea autorității sultanice, care, sub predecesorii săi, cedase multă influență demnitarilor imperiului. Însă printr-o neașteptată răsturnare de situație, Republica a reușit să mobilizeze resursele necesare și să oprească ofensiva otomană la Hotin (2 septembrie-9 octombrie 1621).  

Ceea ce trebuia să fie o victorie ușoară pentru Osman al II-lea s-a dovedit a fi – după cum susțin unii istorici otomani – un punct de cotitură în istoria imperiului. Acordul de pace nu a făcut decât să restabilească statu quo-ul dintre statul polono-lituanian și otomani, dar relațiile sultanului cu armata sa au fost iremediabil deteriorate în urma campaniei; doar șapte luni mai târziu, ienicerii s-au răzvrătit și l-au ucis pe tânărul sultan în ceea ce a devenit primul regicid din istoria otomană.

Acest text este un fragment din articolul „Hatmanul Stanisław Żółkiewski și Bătălia de la Țuțora" apărut în numărul 224 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 septembrie - 14 octombrie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com 

 Cumpără Acum

 

 Cumpără Acum