Autor 16587 vizualizări


Bătălia de la Trafalgar, din 21 octombrie 1805, reprezintă unul din cele mai importante momente ale istoriei britanice, fiind una din cele mai faimoase victorii ale englezilor. Cu toate acestea, argumentează Nam Rodger pentru BBC History, e surprinzător că istoricii nu s-au pus de acord nici până astăzi ce anume exact s-a realizat prin această victorie.

La momentul respectiv, dar și după aceea, englezii au crezut că amiralul Nelson, prin victoria care i-a adus moartea, a distrus planurile de invazie ale lui Napoleon și a asigurat victoria Marii Britanii în fața Franței napoleoniene. În cealaltă tabără, istoricii francezi au preferat să caracterizeze bătălia de la Trafalgar drept un incident nefericit, dar marginal în marea istorie a războaielor napoleoniene, căzut în umbra marilor victorii de la Ulm sau Austerlitz, prin care Austria și Rusia au fost învinse, confirmând astfel dominația Franței asupra Europei continentale.

În mod surprinzător, istoricii contemporani nu au idei prea diferite, însă au schimbat taberele. Specialiști francezi cunoscuți, precum Jean Tulard, marea autoritate franceză în istoria Franței lui Napoleon, acceptă că „după Trafalgar, împăratul era învins, numai că nu o știa încă.” În Marea Britanie în schimb, istoricii sunt de părere că victoria de la Trafalgar nu a făcut altceva decât să confirme un lucu știut de toată lumea:Marea Britanie era marea stăpână a mărilor. Ce-i drept însă, englezii controlau mările cu mult înainte de amenințarea napoleoniană, și ar fi făcut-o în continuare și în absența acestui pericol.

De asemenea, mulți istorici englezi susțin că victoria de la Trafalgar e cel mai important element al situației strategice britanice, așa cum o văd ei, în raport cu puterile continentale. Interpretarea este următoarea:puterea maritimă britanică, deși esențială pentru supraviețuirea țării în fața amenințării franceze, nu a fost suficientă pentru a-l învinge pe Napoleon. În cele din urmă, Wellington și armata britanică, luptând alături de aliații continentali, au fost cei care au asigurat victoria engleză. Istoricii cred că marile dispute dintre statele europene au fost întotdeauna decise prin confruntările armate din câmpiile Flandrei și Westfalia, în timp ce puterea navală a avut doar un rol secundar.

Perspective diferite 

În contextul anului 1815 (sau 1945, în care situația era asemănătoare), argumentul acesta este corect. Dacă e necesar un război total pentru a învinge un inamic (fie el Napoleon sau Hitler), dacă singura șansă pentru victorie este anihilarea forței armate ale inamicului și răsturnarea regimului său, atunci puterea navală, singură, nu va fi de ajuns.

Dar ca manieră de interpretare a istoriei Angliei de-a lungul secolelor, acest argument nu mai e așa convingător. Cele mai multe războaie ale englezilor au fost purtate pentru obiective mai limitate și, mai important, au fost purtate departe de insulă, grație forței navale.

Există încă istorici determiniști care consideră că statutul insular a garantat britanicilor siguranța în fața unei invazii. Acești istorici uită că insula a fost invadată cu succes de zece ori între 1066 (invazia normandă) și 1688 (invazia olandeză) și că, în realitate, englezilor le-a luat ceva timp până au învățăt cum să transforme marea într-un avantaj defensiv. Mai mult decât atât, determiniștii ar putea să ia în considerare și istoria Irlandei, care arată ce se întâmplă cu un stat insular care nu și-a dezvoltat o forță navală.

Puterea navală

La momentul 1805, controlul britanic asupra mărilor era, în pofida succesului din secolul precedent, departe de a fi sigur. În primii săi ani ca Prim Lord al Amiralității, din 1801 până în 1804, megalomantul lord St. Vincent reușise să distrugă puterea navală engleză.

Obsedat de corupție (care însă nu prea exista în afara imaginației sale), el a paralizat administrația navală, a golit depozitele Marinei și a disponibilizat un număr important de docheri. În 1804, succesorul său, Lord Melville, calcula că dispune de 81 de nave, din care doar 18 sunt potrivite pentru apele britanice, și că nicio navă nu depășea durata de viață de cinci ani. În schimb, Spania, care intră în război în decembrie 1804, avea peste 100 de nave disponibile.  

Astfel, pe termen scurt, britanicii ar fi putut rezista datorită pregătirii ofițerilor, dar pe termen mediu, Napoleon avea șanse destul de mari să câștige războiul pe mare. Marina Regală avea, așadar, nevoie de o victorie zdrobitoare pentru a-și recupera poziția de superioritate. Iar Napoleon i-a oferit, în mod surprinzător, această șansă, în 1805, când planurile sale de invazie s-au prăbușit, chiar el dându-și seama că nu are nicio șansă să invadeze cu succes insula britanică.

Napoleon e obligat să-și revizuiască planurile, astfel că în octombrie decide să debarce o forță relativ mică în Sudul Italiei, pentru susținerea operațiunilor armate. Ideea juca un rol minor în planurile de campanie împotriva Austriei, iar istoricii consideră că obiectivul era atât de frivol încât se îndoiesc că Napoleon s-a gândit prea mult la el. Recent, specialiștii francezi au ajuns la concluzia că ordinul nu poate fi explicat decât în termeni psihologici, ca o dorință subconștientă a vanității Împăratului de a pedepsi marina pentru eșecul ei (imposibilitatea invaziei).

După înfrângerea de la Trafalgar, Napoleon a realizat repede ce făcuse și și-a petrecut restul domniei încercând, fără succes (și cu niște costuri imense), să-și reconstruiască flota pierdută.

Războiul economic:blocada se întoarce împotriva lui Napoleon

Fără o putere navală, Napoleon a apelat la o strategie indirectă împotriva inamicilor lui, exact așa cum făcuseră și britanicii. Marea Britanie, dorind ca o mare armată terestră să lupte pe câmpurile de luptă de pe continent, nu s-a dedicat unei victorii terestre decisive, dar nici nu a riscat să fie înfrântă într-o asemenea luptă. În mod similar, înfrângerea lui Napoleon la Trafalgar l-a obligat pe acesta să evite pe viitor să intervină în celălalt teatru decisiv al războiului, anume pe mare.

Distrugându-și flota, Napoleon nu mai avea niciun mijloc direct de a ataca o putere maritimă și comerciale precum Marea Britanie. De aceea, a fost obligat să recurgă la războiul economic. El era de părere că bogăția unei țări derivă din resursele pământului și din oameni, comerțul fiind un adaos nesemnificativ, iar împrumuturile guvernamentale, un sistem fraudulos. De aceea, el credea că o țară precum Marea Britanie, o țară a cărei bogăție venea din comerț, și al cărei guvern făcea credite pentru a putea merge la război, era fragilă ca o casă din cărți de joc, pe care el o putea distruge. De aceea, în 1806, Napoleon începe o blocadă economică a Marii Britanii, cunoscută drept Sistemul Continental, prin care cerea propriilor săi aliați să-și sacrifice prosperitatea pentru a distruge economia de export a englezilor. Napoleon a făcut aici o mare greșeală, ignorând rolul important al comercianților (dintre care majoritatea nu era nici măcar franceză).

Strategia războiului împotriva unei puteri navale, în absența unei flote, l-a atras pe Napoleon într-o serie de campanii care au sfârșit prin a-l distruge

Blocada a lezat, într-adevăr, economia britanică, dar a făcut mai mult rău economiilor europene, iar în cele din urmă a subminat puterea lui Napoleon. Peste tot în imperiul napoleonian, comercianții făceau tot posibilul să-și salveze afacerile, cu ajutorul corupției și al falsificării actelor. Astfel, corupția se întinde până la cele mai înalte nivele în rândul soldaților și al birocraților, subminând, încetul cu încetul, forța regimului.

În plus, strategia războiului economic l-a obligat pe Napoleon să atace toate statele neutre care refuzau să intre în Sistemul Continental. Portugalia a rezistat, Spania s-a revoltat, Suedia s-a sustras cerințelor lui Napoleon, iar Rusia, cea mai importantă dintre toate, s-a răzgândit. De aceea, strategia războiului împotriva unei puteri navale, în absența unei flote, l-a atras pe Napoleon într-o serie de campanii care au sfârșit prin a-l distruge. Iar toate acestea nu ar fi fost necesare, dacă nu ar fi avut loc bătălia de la Trafalgar.

Imperiul lui Napoleon nu a fost niciodată cu adevărat stabil din punct de vedere politic sau economic:veniturile nu reușeau să acopere cheltuielile guvernnului. De aceea, pentru a-și susține armata și noua aristocrație militară care-i apăra poziția, Napoloen avea nevoie de cuceriri continue. O pace de durată între Franța și vecinii ei era imposibilă sub conducerea lui Napoleon, fiind incompatibilă cu ambițiile acestuia.

O pace de durată între Franța și vecinii ei era imposibilă sub conducerea lui Napoleon, fiind incompatibilă cu ambițiile acestuia.

Inamicii lui Napoleon din Europa Continentală, care împărtășeau același interes al unei balanțe a puterii comerciale și maritime, asemănător intereselui britanic privind balanța puterii din Europa, doreau ca Franța să rămână în continuare o contrapondere la Marea Britanie. De aceea, i-au oferit în mod repetat (chiar până în 1814) condiții prin care Napoleon și-ar fi putut păstra puterea și chiar o parte din cuceriri. Napoleon le-a refuzat însă pe toate, convingându-i pe toți că, în fond, singura lor șansă de supraviețuire este să distrugă Franța și să-l oblige pe Napoleon să accepte un tratat de pace. Asta s-a întâmplat la Waterloo și la Congresul de la Viena. Iar Marea Britanie a ieșit din situația asta deținând supremația navală supremă.

Condamnat de propriul său caracter, dar și de context, la agresiune constantă, Napoleon ar fi putut fi salvat dacă ar fi avut mijloace de expansiune în afara Europei, acolo unde Marea Britanie era mai vulnerabilă, și unde interesele Marilor Puteri nu ar fi fost lezate. Ar fi putut s-o facă, dacă ar fi avut forța navală necesară. După Trafalgar, el pierde însă această șansă. Fără o flotă, el a fost blocat într-o strategie continentală din care nu mai avea cum să iasă.

Cu toate acestea, chiar și după Trafalgar, puterile europene au mai avut mult de luptat până au reușit să-l învingă pe Napoleon. Practic, victoria finală a aparținut Armatelor, dar acestea erau plătite, indirect, de Marina Regală britanică, care asigura siguranța comerțului ce aducea profit statelor europene. Ca și în Al Doilea Război Mondial, puterea navală trebuia să-și câștige prima bătălia, pentru a asigura supraviețuirea țării și pentru a da o șansă soldaților să câștige lupta decisivă.

Victoria de la Trafalgar e importantă și pentru alt motiv. I-a dat Marii Britanii controlul necontestat al mărilor, control pe care țara nu-l va pierde decât mult mai târziu. Așadar, pe lângă înfrângerea lui Napoleon, această bătălie a asigurat securitatea și prosperitatea britanică pentru următorul veac. 

 

 

 


Sursa:BBC History