Bătălia de la Poltava, sau cum a devenit Rusia o Mare Putere

Autor 18066 vizualizări


27 iunie 1709:în urma victoriei de la Poltava, Rusia se alătură grupului de Mari Puteri europene și, prin înfrângerea Suediei, câștigă definitiv poziția de cea mai mare putere a Europei Nord-Estice. Era primul pas al dezvoltării fulminante a Rusiei. Bătălia de la Poltava, una din cele mai mari bătălii ale Marelui Război Nordic (uitat, din păcate, de istoriografia modernă), a avut, așadar, consecințe importante și resimțite chiar și în zilele noastre.  

În istoria militară, bătălia de la Poltava nu e considerată un exemplu de tactică, strategie sau bună comandă. Armata lui Petru cel Mare și-a datorat succesul mai degrabă norocului și eroismului soldaților. Scriitorul englez Daniel Defoe scria, la aflarea veștilor, că bătălia de la Poltava nu a fost altceva decât „o armată de veterani înfrântă de o gloată, de o simplă miliție;o armată formată din cei mai curajoși oameni din lume, înfrântă de niște ticăloși”. Mulți din contemporarii lui Defoe erau de aceeași părere, fiind uimiți și conternați de succesul rușilor. Toți credeau că acest aparent triumf al unei națiuni estice considerate aproape barbare în fața celei mai bune armate europene era doar o greșeală, un succes izolat care nu se va mai repeta. Se înșelau însă. Bătălia de la Poltava reprezintă un important punct de cotitură în istoria modernă, iar astăzi încă trăim sub influența consecințelor sale. Victoria țarului Petru cel Mare în fața lui Carol al XII-lea al Suediei a maract sfârșitul perioadei de dominație suedeză în zona Balticii și, mai important, emergența Rusiei ca Mare Putere europeană.

La începutul Marelui Război Nordic, în anul 1700, Carol al XII-lea a obținut două victorii importante, una la Copenhaga, iar cealaltă la Narva. Ca urmare a succesului suedez, atât Danemarca, cât și Rusia au fost – temporar – scoase din război. Însă regele Carol al XII-lea nu a reușit să pună capăt atunci conflictului, când se afla într-o poziție avantajoasă, și a mai avut nevoie de șase ani pentru a lupta împotriva ultimului combatant, Augustus al II-lea al Poloniei (de fapt, Uniunea Polono-Lituaniană). Ulterior, coaliția împotriva sa va renaște mai puternică decât înainte.

Țarul rus Petru cel Mare a profitat din plin de acest timp pentru a-și reface armata și a o moderniza. Țarul a făcut apoi un gest ofensiv care i-a adus foarte mari câștiguri în plan propagandistic:înființarea orașului Sankt Petersburg în Ingria, pe teritoriu suedez. Carol al XII-lea nu putea să nu răspundă la această provocare, astfel că el a ordonat un atac în inima teritoriului rus, cu un posibil asalt asupra Moscovei. O armată suedeză de aproximativ 44.000 de oameni a părăsit Saxonia în august 1707 și și-a început lungul marș spre Est. Au așteptat ca Vistula să înghețe înainte de o traversa (pe 30 decembrie), apoi au înaintat prin zona lacurilor Mazuriene și au cucerit Grodno la sfârșitul lunii ianuarie.

Citește și Bătălia de la Narva

 

Suedezii și-au stabilit apoi tabăra de iarnă în apropiere de Minsk, de unde nu vor pleca decât abia în luna iunie, după ce armata își va fi revenit de pe urma epidemiilor de peste iarnă. La începutul lui iunie 1708, armata lui Carol al XII-lea își începe avansul către Smolensk. La un moment dat, regele suedez decide să schimbe direcția marșului și să se îndrepte spre Ucraina, pentru a face rost de provizii. Potrivit istoriografiei rusești, forțele ucrainene, aflate sub comanda cazacului Ivan Mazepa, se aflau de ceva vreme în negocieri cu suedezii și ar fi încehiat, la un moment dat, o alianță pentru a obține independența Ucrainei. Această informație, privind negocierile preliminare, nu poate fi însă verificată prin documente.

Armata suedeză nu a apucat să-și organizeze atacul final asupra Rusiei nici în acel an. În primăvara următoare, Carol al XII-lea și-a reluat avansul, dar deja armata sa fusese redusă la 1/3 din forța inițială din cauza înfometării, a frigului și a vremii nefavorabile. În plus, umiditatea distrusese stocurile de praf de pușcă, iar tunurile erau practic de neutilizat din cauza lipsei de muniție.

„O armată formată din cei mai curajoși oameni din lume, înfrântă de niște ticăloși

În aceste condiții mai mult decât nefavorabile, Carol al XII-lea începe asediul asupra fortului Poltava. Țarul Petru strânsese deja o forță considerabilă pentru apărarea fortului și a ajuns repede pe câmpul de luptă. Astfel, o armată suedeză de 14.000 de oameni se va confrunta cu cei 45.000 de soldați ai lui Petru cel Mare.

Deși regele suedez câștigase bătălii în care avea șanse mai proaste decât la Poltava, el nu și-a putut asuma comanda armatei deoarece fusese rănit la picior în urmă cu câteva zile. Astfel, armata va fi comandată de mareșalul Carl Gustav Rehnskiöld și generalul Adam Ludwig Lewenhaupt, ale căror personalități divergende vor îngreuna buna comandă a forțelor antirusești.  

În urma bătăliei, Petru cel Mare a pierdut circa 4500 de soldați, dintre care 1300 au murit. Cifrele privind pierderile suedeze diferă:în istoriografia rusească se vorbește de 9200 de morți și 2800-2900 de soldați capturați, în timp ce suedezii spun că au pierdut 9700 de soldați (6900 morți sau răniți și 2800 capturați).

În orice caz, resturile armatei suedeze – câțiva mii de soldați – au capitulat pe 30 iunie, iar prizonierii au fost puși la muncă pe șantierele din noul oraș Sankt Pteresburg. Regelui suedez i s-a permis să se retragă la Bender, în Moldova, și a petrecut cinci ani în exil înainte de a se putea întoarce în țară.


Marele Război Nordic (1700-1721)

Marele război nordic a fost rezultatul contestării de către Rusia a supremației Imperiului Suedez în zona Europei Nordice, Centrale și Estice. Coaliția antisuedeză a fost inițial formată din Petru cel Mare al Rusiei, Frederick al IV-lea al Danemarcei și Augustus al II-lea, regele Uniunii Polono-Lituaniene. Cei din urmă au părăsit alianța în 1700, respectiv 1706, revenind în conflict în 1709. George I de Brunswick-Lüneburg (Hanovra) a intrat în coaliție în 1714 ca principe de Hanovra, și în 1717 ca rege al Angliei, iar Frederick William I de Brandenburg-Prusia se alătură și el în 1715.

De cealaltă parte se afla regatul suedez condus de Carol al XII-lea, alături de care luptă câțiva principi polonezi și lituanieni și cazacii conduși de Ivan Mazepa. Imperiul otoman a intervenit, pentru scurtă vreme, în favoarea lui Carol și a luptat împotriva Rusiei.

Războiul se sfârșește cu înfrângerea definitivă a Suediei, Rusia luându-i locul ca noua mare putere din zona Balticii. Moscova își câștigă astfel și locul la masa Marilor Puteri europene, la care nu va mai renunța niciodată.

 

 

 

 

 

Derek Wilson, Poltava:The Battle that Changed the World, în „History Today”, Vol. 59, nr.3, 2009

""