Bătălia de la Karînovasî - o bătălie poate mai importantă decât cea de la Rovine pentru Mircea cel Bătrân

Autor 37688 vizualizări


Domnia lui Mircea cel Bătrân a fost puţin cunoscută din cauza rarităţii documentelor interne, iar cele externe s-au lăsat cu greu descoperite prin arhive bogate ale marilor imperii. Dacă bătălia de la Rovine a captivat atenţia cercetătorilor şi a intrat în literatură, marele istoric Nicolae Iorga a semnalat o expediţie împotriva taberelor otomane de pe teritoriul Bulgariei într-o lucrare publicată în 1899[1].

Expediţia a fost analizată în detaliu de turcologul Aurel Decei şi primele rezultate au fost tipărite în 1953[2]. Din cauza ideologiei politice aflată la putere la Bucureşti, studiul a rămas puţin cunoscut şi abia în 1978 a fost inclus într-o culegere postumă[3].

Expediţia militară a fost amintită doar în cronicile otomane, renumite pentru imprecizie în cazul începuturilor statului turc, şi datarea a devenit dificilă. Turcologul Aurel Decei a considerat că voievodul Mircea a atacat fulgerător în anul 1393 fără a putea totuşi s-o determinăm mai de aproape[4]. Autorul revine şi consideră că evenimentele s-au derulat după cucerirea cetăţii Târnovo în iulie 1393 şi a fost cauza principală a campaniei sultanului Baiazid Trăsnetul[5]. Problema datării n-a contat prea mult în istoriografia română deoarece stabilirea în 1393 se încadra în sistemul privind plasarea bătăliei de la Rovine în 1394 sau 1395.

Teoria nu pare să se potrivească însă cu logica. Dacă expediţia a avut loc în 1393, cum de sultanul a ajuns să susţină lupta abia în octombrie 1394 sau chiar în mai 1395. Nu prea era un Trăsnet sau se scufundase adânc în pasiunea pentru vin, obicei preluat de la o soţie de origine sârbă.

Alţi autori preferă să aleagă o plasare în anul 1394 înainte de mai celebra bătălie de la Rovine care are ca dată a desfăşurării 10 octombrie.

Scenariul propus de mine ţine cont de principalele evenimente datate precis şi de o riguroasă coroborare a documentelor creştine cu cele otomane. Cetele de akîngii au forţat Dunărea în 1394, după dispariţia ţaratului bulgar, şi au început acumularea primitivă de bunuri prin jaf. Chiar dacă nu erau bine antrenaţi şi înarmaţi, călăreţii reuşeau să realizeze surprinderea apărării printr-o mobilitate ridicată. Pagubele erau importante, turme de vite şi sute de oameni luând drumul captivităţii, ceea ce ducea la scăderea potenţialului economic şi militar al Ţării Româneşti. Domnitorul Mircea cel Bătrân (1386 – 1418) nu putea să tolereze situaţia multă vreme fără să rişte să-şi piardă prestigiul. Distrugerea detaşamentelor de năvrapi nu era o soluţie fericită, potenţialul uman fiind uşor de completat cu toţi cei atraşi de traiul fără muncă. Genialitatea voievodului a venit din iniţierea unei expediţii în adâncimea teritoriului inamic pentru tăierea răului din rădăcină. Campania a fost corect planificată, cu participarea numai a unităţilor mobile de cavalerie, s-a reuşit realizarea surprinderii totale şi dubla încercuire într-o depresiune. Bătălia de la Karînovasî rămâne cea mai mare victorie românească din punct de vedere al caracteristicilor teoretice.

Se ştia că otomanii preferau să se retragă la iernat cam la sfârşitul lunii octombrie, de Sfântul Dumitru, pentru a evita degereturile şi pierderea cailor obişnuiţi cu geruri uscate. Domnitorul Mircea cel Bătrân trebuia să-i lase pe duşmani să se bucure de prada luată, să se simtă în siguranţă, să-l considere fricos pe conducătorul din Kara Eflak. Trebuia ca viesparul să se liniştească. Se poate ca să se mizeze pe desfăşurarea sfintei sărbători a Crăciunului. Apariţia unor fenomene meteo extreme (ger şi viscol) poate au întărit credinţa năvrapilor în siguranţă deplină. Se adăuga şi distanţa faţă de Muntenia. Totul părea perfect pentru o iarnă plăcută, petrecută în sânul familiei după capturi bogate pe seama necredincioşilor.

Consider că trupele muntene au plecat după 6 ianuarie 1395, după Bobotează, au trecut Dunărea pe un pod de gheaţă şi s-au strecurat până la Karînovasî pe două itinerarii. Drumurile cunoscute prin intermediul negustorilor au fost străbătute în ritm rapid şi surprinderea a fost totală. Zilele scurte, o atmosferă mohorâtă sau căderi de zăpadă au ascuns marşul cetelor de călăreţi. Asaltul asupra aşezărilor din depresiune a fost rapid şi din două direcţii, cronicarii otomani fiind obligaţi să recunoască masivele pierderi în rândurile temutei cavalerii. Lipsa datelor cronologice exacte în cronicile otomane nu ne permit o datare precisă, dar bătălia s-a dat sigur înainte de 7 martie 1395, adică de semnarea tratatului de alianţă de la Braşov cu regele Ungariei. Documentul semnat prevedea tocmai operaţiuni ofensive spre Dobrogea. Domnitorul a fost obligat să semneze actul deoarece anul 1395 se anunţa cu lupte de amploare, presiunea otomană urmând să se accentueze mai ales în zona de sud-est a ţării care nu avea nici măcar protecţia minimă a fluviului învolburat de care se temeau turcii, popor al stepei uscate.

Expediţia de la Karînovasî a rămas în umbra bătăliei de la Rovine din cauză că a fost amintită doar în sursele otomane mai greu de tradus şi n-a avut şansa să fie descrisă poetic de către Mihai Eminescu. Domnitorul Mircea cel Bătrân a demonstrat aici talentul militar şi a rămas în galeria marilor conducători de oşti.



[1]Nicolae Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii-Albe, Bucureşti, 1899, p. 68.

[2]Aurel Decei, Expediţia lui Mircea cel Bătrân împotriva acîngiilor de la Karînovasî (1393), în Relaţii româno – orientale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 140.

      [3]Ibidem, p. 140 – 155.

     [4]Ibidem, p. 153

[5]Idem, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 62.Nu există o argumentare solidă a punctului de vedere exprimat.

 

 



""