Bătălia de la Iwo Jima
În istoria Războiului din Pacific, Bătălia de la Iwo Jima (19 februarie-26 martie 1945) ocupă un loc special. A fost una dintre cele mai sângeroase lupte ale conflictului și singura în care numărul victimelor americane (total răniți și morți) l-a depășit pe cel al japonezilor.
Din cauza numărului mare de victime, istoricii și strategii militari au dezbătut îndelung problema importanței insulei pentru americani, întrebându-se dacă insula a adus într-adevăr suficiente avantaje strategice astfel încât să justifice pierderile suferite.
22.060 de soldați japonezi se aflau pe insula Iwo Jima la momentul bătăliei. Dintre aceștia, 18.844 au murit în luptă sau s-au sinucis. Doar 216 soldați au fost capturați în timpul bătăliei și aproape 3000 (cei care nu au vrrut să se sinucidă) au rămas în viață în tunelurile și peșterile de pe insulă. Unii au fost ulterior descoperiți de americani, iar alții s-au predat de bunăvoie;ultimii doi soldați s-au predat la patru ani după bătălie, în ianuarie 1949.
Pentru japonezi, bătălia era pierdută chiar dinainte de a începe. Forțele japoneze nu aveau cum să facă față superiorității tehnice și numerice ale americanilor, mai ales în condițiile în care nu li s-au acordat întâririle aeriene și navale cerute în mod repetat. Astfel, soldații japonezi nici nu se puteau retrage, căci asta ar fi însemnat să cedeze practic insula americanilor, dar nici nu li s-a acordat ajutor, chiar dacă, potrivit guvernului de la Tokyo, insula era considerată esențială pentru apărarea teritoriilor japoneze.
Încă de la început, ofițerii japonezi știau că nu pot câștiga bătălia și că misiunea lor era, de fapt, de a întârzia cât mai mult victoria americanilor. De aceea, generalul Tadamichi Kuribayashi, comandantul forțelor japoneze de la Iwo Jima, a respins tactica obișnuită de a concentra forțele defensive pe plajele insulei, știind că americanilor nu le va fi deloc dificil să debarce și să cucerească rapid țărmul. El a creat un sistem defensiv în interiorul insulei, folosindu-se de peșterile existente și ordonând soldaților să sape kilometri întregi de tuneluri în munți, astfel încât să-și poată ascunde și apăra artileria. În ziua debarcării americane, mii de soldați au putut înainta fără probleme pe plajele insulei fără niciun semn din partea japonezilor, deoarece Kuribayashi a dat ordin ca atacul să înceapă abia în momentul în care plaja urma să fie plină de soldații inamici și echipamentele acestora.
Generalul Kuribayashi era un personaj aparte în rândul ofițerilor niponi. Educat în Canada și familiarizat cu societatea americană, Kuribayashi a dat dovadă de ingeniozitate în strategia defensivă de la Iwo Jima, el fiind conștient că nu va putea totuși să-i împiedice pe americani să cucerească insula. Cu toate acestea, a făcut tot posibilul să reziste cât mai mult în fața avansului american fără a-i pune pe proprii soldați să facă sacrificii inutile (le-a interzis oamenilor săi să aplice tactica banzai, considerând că acest tip de atacuri sinucigașe nu fac altceva decât să irosească forțele japoneze). El le spunea soldaților săi că scopul lor este să ucidă 10 soldați americani înainte de a fi uciși;astfel, vor cauza inamicului pierderi importante, chiar dacă cu prețul vieții.
Potrivit strategiei oficiale, americanii au alocat resurse importante operațiunii pentru cucerirea insulei Iwo Jima din mai multe considerente. Mai întâi, insula era folosită ca bază aeriană pentru avioanele de luptă japoneze utilizate în interceptarea bombardierelor B29;apoi, de aici porneau atacurile aeriene împotriva bazei americane din Insulele Mariane. Așadar, cucerirea insulei ar fi eliminat două pericole și ar fi acorrdat americanilor un avantaj în viitoarea invazie a insulelor japoneze. Totuși, studiile postbelice au arătat că în lunile dinaintea invaziei, doar 11 avioane B29 fuseseră pierdute de americani din cauza interceptărilor de la Iwo Jima. Mai mult decât atât, după cucerirea insulei, ea nu a jucat un rol atât de important în strategia de război precum i se atribuise.
