Autor 16026 vizualizări


Într-un război cât se poate de gri, bătălia de la Gallipoli oferă o mică pată de culoare istoriei. A fost o lovitură strategică dramatică, izvorâtă din mintea sclipitoare a lui Winston Churchill, care a trimis soldaţii şi marinarii departe de monotonia tranşeelor din Flandra într-o ţară exotică şi romantică.

Iniţiativa a apărut într-un moment când liderii britanici se confruntau cu o realitate dură, un impas greu de trecut pe Frontul de Vest. Campania din Dardanele a folosit cea mai importantă resursă a Marii Britanii – forţa navală. O flotă franco-britanică este trimisă să îşi croiască drum prin Dardanele, strâmtoarea îngustă care separă peninsula Gallipoli din Europa de Asia, şi să ajungă la Constantinopole, capitala Imperiului Otoman, aliat al Germaniei. Scoaterea Turciei din război ar fi ajutat Rusia şi ar fi permis unei armate mari formată de statele din Balcani, precum Romania şi Grecia, să se manifeste în regiunea balcanică. Astfel balanţa războiului ar fi înclinat în favoarea Antantei.

Dar realitatea a contrazis planurile optimiste ale Aliaţilor. După ce renunţă la tactica de a bombarda prin surprindere apărarea de coastă a Turciei în februarie 1915, flota Aliaţilor a suferit pierderi grave din cauza minelor şi a atacurilor de pe ţărm, pe 18 martie, când a încercat să forţeze strâmtorile. Campania a intrat într-o nouă fază pe 25 aprilie, când Divizia 29 britanică a debarcat la Capul Helles, în Peninsula Gallipoli;neexperimentatul Corp de Armate al Australiei şi Noii Zeelande (ANZAC) a debarcat în ceea ce a devenit cunoscut drept golfuleţul Anzac;iar o forţă franceză a debarcat, la derută, pe ţărmul asiatic.

În timp ce francezii se reîmbarcau, conformau planului, soldaţii Diviziei 29 erau înfrânţi pe cele două plaje principale de debarcare. Până la sfârşitul zilei, Divizia 29 britanică reuşise, cu greu, să se stabilească pe pământ, dar cu pierderi imense. La golful Anzac, australienii reuşiseră să intre în interior, numai pentru a fi contra-atacaţi de turci şi împinşi înapoi în apropiere de plajă – din nou, pierderi foarte mari.

La fel ca pe Frontul de Vest, s-a instalat războiul de poziţii. Condiţiile erau chiar mai primitive, iar luptele aveau loc sub un soare arzător. În următoarele câteva luni, atât Aliaţii, cât şi turcii au lansat câteva atacuri în efortul de a sparge încleştarea, de a forţa războiul de poziţii. Niciunii nu au reuşit însă.

Pe 6 august, britanicii au primit ajutoare care au debarcat în golful Suvla, iar un efort imens a fost depus pentru a ieşi din golful Anzac. Ca şi celelalte manevre, ofensiva din august a fost un eşec. Hotărând să nu continue să piardă vieţi şi resurse inutil, Aliaţii au evacuat Gallipoli în două etape – în decembrie 1915 şi apoi în ianuarie anul următor.

Campania din Dardanele, care părea atât de promiţătoare, s-a terminat într-un mod dezastruos. Totuşi, în ciuda tuturor problemelor, a devenit o bătălie emblematică. Despre Gallipoli s-au scris sute de cărţi, s-au făcut numeroase filme şi s-a umplut pagini întregi de ziar. A apărut o aură legendară în jurul acestui eveniment, astfel că a apărut nevoia de a distinge între realitate şi mitizare. 

1. Campania a fost o idee bună, dar a fost executată prost

A fost, într-adevăr, o acţiune strategică desăvârşită, sau mai degrabă a fost influenţată de gândirea pozitivă, confundându-se dorinţele cu realitatea?

În 1930, Generalul Sir George MacMunn scria despre Gallipoli:„Ideea domnului Winston Churchill a fost magnifică.” Totuşi, continua şi spunea că a fost, în acelaşi timp, „cea mai condamnabilă nebunie în care au fost momiţi vreodată nişte amatori”.

Astăzi încă se crede că Churchill a dat dovadă de geniu militar şi strategic în elaborarea planului ofensivei, care a rezultat într-un eşec numai din cauză că generalii militari şi navali au executat prost planul. Totuşi, recent au apărut noi idei:conceptul – pentru care Churchill nu poate fi blamat complet – era mult prea ambiţios, planificarea şi serviciile de spionaj erau defectuoase, rezistenţa şi combatitivitatea turcilor au fost mult subestimate, iar operaţiunii i s-au alocat resurse insuficiente. Pe scurt, departe de a fi o strategie genială, cu potenţial de duce la câştigarea războiului, a fost mai degrabă o nebunie  care a fost, în fapt, de la bun început sortită eşecului.

Iniţial, planul prevedea ca navele de război  britanice şi franceze să forţeze intrarea prin Dardanele. Apoi, să ajungă la Constantinopole, capitala Imperiului Otoman. Acest plan „numai al navelor” a eşuat. Chiar dacă o forţă militară ar fi fost trimisă de la început în ajutorul flotei, ar fi trebuit să fie cu mult mai mare decât cea debarcată, întrucât ar fi trebuit să acţioneze pe ambele maluri ale strâmtorii, pentru a doborî apărarea de coastă. O astfel de forţă nu era disponibilă în martie 1915.

Chiar dacă minele din strâmtori ar fi fost eliminate şi navele de război nu ar fi fost lovite de ele (şi nu era sigur că flota ar fi ajuns la Constantinopole nevătămată), rămâne întrebarea:ce s-ar fi întâmplat apoi? Secretarul de stat pentru afaceri externe, Sir Edward Grey, a recunoscut că se spera că prezenţa unei flote străine ostile ar fi generat o lovitură de stat care ar fi obligat Turcia să iasă din război. Nu există însă nicio dovadă că o astfel de lovitură ar fi fost produsă. Dacă nu s-ar fi întâmplat conform dorinţelor britanice, în lipsa soldaţilor care să lupte în campania de pe uscat, flota ar fi fost nevoită să se întoarcă pe unde a venit, umilită. Întregul concept a fost bazat, în mare parte, pe un optimism exarcebat, confundându-se dorinţele cu realitatea.

 

Evacuarea Golfului Suvla,  Dardanele,  Peninsula Gallipoli,  ianuarie 1916

Evacuarea Golfului Suvla, Dardanele, Peninsula Gallipoli, ianuarie 1916

2. Bătălia de la Gallipoli a fost de fapt dusă de ANZAC

Poate că victimele australiene sunt păstrate cu precădere în memoria colectivă, însă conflictul a fost, de fapt, o campanie multinaţională.

Campania a avut un rol important în definirea identităţii Australiei şi Noii Zeelande, aşa că mulţi au ignorat problema naţionalităţilor în bătălia de la Gallipoli. Dar în realitate, campania a fost o operaţiune multinaţională, implicând soldaţi de pe tot cuprinsul Imperiului Britanic – Anglia, Scoţia, Ţara Galilor, Irlanda, Newfoundland, India – din Franţa şi imperiul său (inclusiv nord-africani şi senegalezi), evrei ruşi care au dorit să lupte împotriva otomanilor ca prim pas spre întemeierea unei patrii în Palestina, precum şi din Australia şi Noua Zeelandă. Astfel că Anzac nu a reprezentat decât o mică parte din totalul soldaţilor. Forţa de debarcare iniţială, de pe 25 aprilie 1915, era de 18.100 soldaţi Anzac, 16.800 de francezi şi 27.500 de britanici.

Numărul total al soldaţilor britanici care au fost trimişi în bătălia de la Gallipoli a depăşit pe cel al australienilor. Chiar mai mulţi francezi au luptat în peninsulă decât australieni. Însă australienii au fost pe locul doi în ceea ce priveşte numărul de pierderi. Britanicii au numărat 70.700 de victime – din care 26.000 de morţi;australienii, 25.700 (cu 7.800 de morţi);francezii, 23.000 (cu 2445 de morţi);iar indeinii, 5.500, cu 1.682 de morţi.

În afara luptelor purtate în golful Anzac, câteva acţiuni au necesitat un număr mare de soldaţi din alte state. Debarcarea de la Capul Helles de pe 25 aprilie a implicat 2 batalioane irlandeze – 1st Royal Dublin Fusiliersşi 1st Royal Munster Fusiliers– precum şi două regimente britanice – 2nd Hampshires şi 4th Worcestershires.

Forţele inamice erau denumite, la comun, „turci”, dar asta nu era tocmai precis. Formal, aparţineau armatei Imperiului Otoman. Dar, ca şi imperiile britanic şi francez, şi acest era o entitate multiculturală, multilingvistică, ce cuprindea diverse popoare. Greci, turci, evrei, arabi, armeni şi ofiţeri germani serveau în armata otomană.

Debarcarea unui tun de 155mm la Sedd-el Bahr,  în apropiere de peninsula Gallipoli

Debarcarea unui tun de 155mm la Sedd-el Bahr, în apropiere de peninsula Gallipoli

3. Eşecul a transformat Australia dintr-o colonie britanică într-o naţiune

Un singur eveniment să fi făruit identitatea australiană?

Australia a apărut pe harta naţiunilor pe 25 aprilie 1915. În prima zi a bătăliei de la Anzac naţiunea australiană a primit botezul cu sângele tinerilor soldaţi sacrificaţi de incompetenţa comandanţilor britanici – cam aşa arată o versiune crudă a originilor naţionalismului australian. Evident, realitatea era mult mai complexă de atât. E adevărat că aprilie 1915 a fost un moment important pentru identitatea australiană. Totuşi, pe parcursul Primului Război Mondial şi mult timp după, majoritatea australienilor s-au considerat ca fiind, într-o oarecare măsură, „britanici”.

Un personaj esenţial în apariţia identităţii australiene a fost Charles Bean. A fost corespondentul de război oficial al Australiei la Gallipoli şi pe Frontul de Vest, iar după război a scris volume despre istoria oficială. Bean elogia „australianul” de rând (digger, argou pentru „soldat”), evidenţiind valorile „colegialităţii”, curajul, „larrikinism”(necuviinţa isteaţă) şi lipsa de respect pentru autoritate, şi faptul că australienii erau soldaţi înnăscuţi. A trasat comparaţii clare cu britanicii, şi, în cuvintele lui Jenny Macleod (Gallipoli:Making History), a ajutat „la codificarea a ceea ce însemna să fii australian”. Astfel, Gallipoli a devenit un moment cheie în transformarea Australiei dintr-o colonie într-o naţiune. Istoricii au criticat această „legendă a Anzacului”:presupusa natură egalitaristă a Forţelor Imperiale Australiene a fost exagerată, iar larrikinismulcăpăta note de rasism şi criminalitate.

Cât despre ideea de soldaţi înnăscuţi, forţele Anzac erau prost antrenate şi nedisciplinate, ceea ce s-a întors împotriva lor în momentul în care s-au confruntat cu turcii ambiţioşi şi hotărâţi, pe 25 aprilie. În timp, soldaţii australieni au devenit foarte eficienţi, dar asta s-a datorat experienţei, antrenamentelor, îmbunătăţirilor tactice şi tehnologice, comune armatelor Imperiului Britanic.

Gallipoli. Soldaţi din Marea Britanie,  Franţa,  Australia,  Noua Zeelandă,  India,  Newfoundland se luptă cu forţele otomane în Dardanele,  în 1915.

Gallipoli. Soldaţi din Marea Britanie, Franţa, Australia, Noua Zeelandă, India, Newfoundland se luptă cu forţele otomane în Dardanele, în 1915.

4. Ofensiva din august aproape a reuşit elimine războiul de poziţii din peninsulă

De fapt, aşa numita „victorie pierdută” nu a avut nicio şansă.

În noaptea de 6 spre 7 august 1915, Corpul IX britanic a fost debarcat în Golful Suvla, într-un efort de a depăşi inamicul şi de a sparge războiul de poziţii. Se zice că a fost ratată o şansă sublimă de a câştiga campania şi că a eşuat pe muchie de cuţit.

Trupele britanice, în ciuda opoziţiei minimale, nu au reuşit să împingă inamicul din zona plajelor. Prin urmare, otomanii au putut masa trupe pentru a preveni o ofensivă din partea Aliaţilor. Mai mult, eşecul de la suvla a asigurat şi eşecul operaţiunii de la Anzac.

Astfel, a fost pierdută şansa ca Aliaţii să pătrundă în tranşeele turcilor, să ajungă pe malul vestic al Dardanelelor şi să distrugă apărarea de coastă  înainte ca flota să forţeze intrarea în strâmtoare, în drum spre Constantinopole.

Această „victorie pierdută” a fost, de fapt, o iluzie. Atacul principal a fost lansat în golful Anzac, nu la Suvla. Corpul IX britanic a fost lăsat pe mal pentru a securiza golful ca o bază logistică pentru operaţiunile de la Sari Bair  şi nu numai. Locotenentul general Sir Frederick Stopford nu a fost cu siguranţă unul dintre cei mai dinamici comandanţi, dar nu poate duce întreaga vină a eşecului operaţiunii. Ceea ce s-a întâmplat la Suvla nu a avut niciun efect asupra batăliei dure de la Sari Bair.

Atacul a eşuat pentru că planul a avut de la bun început numeroase tare şi a pornit imediat greşit. Chiar dacă Sari Bair ar fi fost cucerit, după cum arată istoricul australian Rhys Crawley, obstacolele rămase ar fi fost formidabile:traversarea unui teren greu accesibil, numărul insuficient al soldaţilor şi al armelor, suportul logistic inadecvat, şi nu în cele din urmă, un inamic tenace şi ambiţios. Toate acestea arată că ofensiva din august a eşuat, dar  planul a fost mult prea ambiţios şi sortit eşecului de la bun început.

Anzac,  Gallipoli,  octombrie 1915.

Anzac, Gallipoli, octombrie 1915. Sfinxul sau "Catedrala". Corturile din prim plan erau ocupate de Spitalul nr.1

5. A fost o campanie eroico-romantică

Bătălia de la Gallipoli a căpătat o aură aparte, dar luptele purtate aici nu au diferit cu mult faţă de ceea ce se întâmpla pe Frontul de Vest.

Experienţa soldatului britanic obişnuit la Gallipoli nu a diferit în punctele esenţiale de a fratelui său care se afla pe Frontul de Vest. Totuşi, spre deosebire de bătălia de pe Somme, de exemplu, britanicii au construit  un aşa numit „mit eroico-romantic” în jurul bătăliei de la Dardanele. Bătăliile sângeroase purtate pe Frontul de Vest nu se pretau la a fi romanţate în vreun fel, deşi şi acolo au existat numeroase acte individuale de eroism.

Gallipoli a fost tratată diferit din mai multe motive. Unii dintre soldaţi au fost entuziasmaţi să lupte în preajma ruinelor Troiei, o zonă care prin alăturarea cu trecutul glorios putea fi romanţată, spre deosebire de cabanele şi mormanele de zgură din nordul Franţei.

Poate că şi uitându-se în urmă la o înfrângere glorioasă într-o acţiune care părea că avea potenţialul de scurta războiul a oferit o compensaţie psihologică pentru veteranii care participaseră în campania de la Gallipoli.

Dar, cu siguranţă, pentru soldatul de rând, campania a fost complet lipsită de glorie sau romantism. A trăit în tranşee primitive, care erau atât de aproape de plaje încât chiar şi în zonele din spate era imposibil să te simţi complet în siguranţă. A trăit înconjurat de paraziţi de tot felul şi de praf şi muşte care acopereau mâncarea şi ceaiul. Peste toate acestea, era o stare generalizată de teamă de moarte şi de a fi rănit, o stare de stres provocată de noile maşini de război ale secolului XX.

Evacuarea golfului Suvla,  campania din Gallipoli

Evacuarea golfului Suvla, campania din Gallipoli

Articolul a apărut în revista "History Magazine", aprilie 2015