Autor 39823 vizualizări


La cumpăna dintre anii 1944-1945, Germania se lupta pentru supravieţuire. Rămas fidel concepţiilor sale, Hitler a lansat o ofensivă de mari proporţii pe Frontul de Vest (bătălia din Ardeni) la 16 decembrie 1944. Aliaţii occidentali au fost complet luaţi prin surprindere de amploarea atacului;serviciile de informaţii erau convinse că armata germană nu mai e capabilă să pună laolaltă suficiente forţe. În primele zile, vârfurile de lance formate din cele mai bune divizii SS şi blindate au străpuns fragila apărare americană, dar ameliorarea vremii (în condiţiile unei superiorităţi aeriene covârşitoare) şi tancurile armatei lui Patton au înclinat rapid balanţa. La începutul lui ianuarie, trupele germane fuseseră împinse înapoi pe linia de plecare în ofensivă. Pe Frontul de Est, din august exista o acalmie relativă, cu excepţia flancului sudic. Trupele sovietice sprijinite de unităţi române luptaseră din greu întreaga toamnă pe teritoriul României şi ulterior al Ungariei. La 26 decembrie, Budapesta a fost complet încercuită. Până în februarie, când oraşul a fost ocupat în întregime de Armata Roşie, s-au dat lupte teribile, astăzi mai puţin cunoscute, dar care pot rivaliza cu tragediile derulate la asediul Stalingradului.

În oraşul încercuit de trupele Frontului 3 Ucrainean se găseau cinci divizii germane şi patru ungare. Din cele cinci, trei erau divizii SS:Divizia 18 Horst Wessel, Divizia 8 Cavalerie Florian Geyer(40% dintre soldaţi erau germani din Transilvania şi Banat) şi Divizia 22 Cavalerie Maria Theresia, formată aproape în totalitate din maghiari de origine germană. Ambele divizii de cavalerie luptaseră şi pe teritoriul Transilvaniei.

Budapesta sub asediu

Aşa cum îi stătea în obicei, Hitler a ordonat ca oraşul să reziste cu orice preţ. Preconiza o ofensivă (denumită operaţiunea Konrad) cu două obiective:eliberarea capitalei maghiare şi mutarea frontului pe aliniamentul Dunării. Budapesta era considerat un obiectiv cheie pentru apărarea Vienei, pentru care germanii erau dispuşi să-şi sacrifice aliatul. Pe de altă parte, capitala maghiară era un obiectiv nu atât militar, cât mai ales politic pentru Stalin, care se dovedea un politician mult mai vizionar decât aliaţii săi occidentali. Având în vedere implicaţiile, bătălia pentru Budapesta avea să fie una extrem de sângeroasă. O particularitate a acestui asediu a fost faptul că puţină populaţie civilă a părăsit oraşul, fie din motive care ţin de psihologie, fie datorită lipsei mijloacelor de transport. Aproximativ un milion de oameni, care îşi vedeau de viaţa lor obişnuită, cu concerte, restaurante deschise şi plimbări până în prima zi a asediului, s-au văzut prinşi într-un adevărat carnagiu, la care s-au adăugat o foamete cruntă şi agresiuni permanente asupra civililor, inclusiv violuri. Pe un frig pătrunzător, serviciile publice s-au întrerupt, începând cu electricitatea şi gazele şi terminând cu apa potabilă la 3 ianuarie. Pe fondul pericolului apariţiei unor epidemii, militanţii partidului de extrema dreaptă Crucile cu Săgeţiau continuat execuţiile sumare ale evreilor, aruncaţi inclusiv în Dunăre. Se estimează că aproximativ 15.000 de evrei au murit în timpul asediului, 7.000 fiind executaţi. Populaţia civilă a fost folosită în număr mare pentru munci diverse, de la ridicarea de baricade şi săparea tranşeelor până la căratul muniţiei şi curăţarea străzilor de moloz în sectoarele ocupate de sovietici. Un fost membru SS îşi amintea de un bătrân surprins de soldaţii veniţi să se instaleze în apartamentul său în timpul rugăciunii de seară care le-a replicat:„Sunt gata să mor, dar măcar lăsaţi-mă să-mi termin rugăciunea”. Foarte mulţi civili au fost luaţi prizonieri de Armata Roşie;cercetări recente vorbesc de aproximativ 50.000, dintre care 13.000 nu s-au mai întors niciodată.

Una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă o garnizoană asediată este cea a aprovizionării. Lăsând la o parte populaţia civilă, lipsită complet de resurse şi practic abandonată, soldaţii prinşi în Budapesta au suferit constant de foame. Cu ajutorul unui membru al rezistenţei, trupele sovietice au distrus în ziua în care oraşul a fost oficial încercuit depozite conţinând 300.000 de raţii şi 450 de tone de muniţie. Artileria sovietică şi mai ales Dunărea complet îngheţată au împiedicat aprovizionarea pe apă. La 25, 27 şi 30 decembrie au fost ocupate principalele aerodromuri, făcând aproape imposibile şi legăturile aeriene, limitate la câteva piste improvizate, în timp ce aviaţia sovietică avea controlul aerian absolut. Cu toate astea, s-a reuşit paraşutarea de containere cu materiale şi muniţie, ceea ce a ajutat garnizoana să reziste, aproape neverosimil, până în februarie. Cele 47 de tone de mâncare paraşutate zilnic reprezentau aproape jumătate din necesar (80 de tone), iar sacrificarea a 30.000 de cai ai garnizoanei, precum şi folosirea stocurilor de morcovi necesari acestora nu au mărit prea mult raţiile. La începutul lui februarie, când garnizoana s-a predat, un general maghiar preciza că raţia zilnică a unui soldat cuprindea 5 grame de grăsime, o felie de pâine şi câteodată o bucată de carne de cal.

Malakov:„Pe măsură ce înaintam spre centrul oraşului, rezistenţa devenea tot mai acerbă

Au existat trei momente ale asediului:cucerirea Budei, a Pestei şi încercarea germanilor de a străpunge încercuirea sovieticilor. Oraşul se găsea sub comanda Obergruppenführer-ului Pfeffer-Wildenbruck, în timp ce trupele maghiare erau comandate de generalul Hindy, aflat în fruntea Corpului 1. De partea sovietică, mareşalul Malinovski şi-a împărţit forţele în două:grupul Pesta, format din trei corpuri de armată (două ale Frontului 2 ucrainean şi Corpul 7 armată român), şi grupul Buda, conţinând trei corpuri de infanterie şi unul mecanizat, toate din compunerea Frontului 3 Ucrainean. Abia la 11 ianuarie cele două au fost unite sub numele de Grupul Budapesta. Spre deosebire de garnizoana asediată, sovieticii au rotit în permanenţă unităţile ce au suferit pierderi grele în luptele feroce din interiorul oraşului.Între 27 şi 30 decembrie, trupele sovietice sprijinite de soldaţii români ai Corpului 7 armată, condus de generalul Nicolae Şova, au dat lupte extrem de grele în estul şi sud-estul capitalei maghiare, reuşind să cucerească poziţiile în ciuda numeroaselor contraatacuri ale apărătorilor. Generalul Malakov îşi amintea:„Pe măsură ce înaintam spre centrul oraşului, rezistenţa devenea tot mai acerbă. Trupele noastre trebuiau să treacă peste tranşee, garduri de sârmă ghimpată şi şanţuri antitanc, fiind atacate cu toate tipurile de arme posibile. Fumul se ridica peste străzi zi şi noapte, iar flăcările puteau fi văzute de la kilometri”.

Trupele române au dus lupte extrem de grele, ajungând la 15 ianuarie până la 2 kilometri de Dunăre. În acel moment, comandamentul sovietic a decis scoaterea Corpului din dispozitiv şi trimiterea acestuia pe frontul din Cehoslovacia, după ce, la 12 ianuarie, se aduseseră acuzaţii privind neîndeplinirea misiunilor de luptă. A fost, evident, doar o stratagemă menită să nu ştirbească prestigiul Armatei Roşii. „Eliberarea” Budapestei trebuia să reprezinte, din evidente motive politice şi propagandistice, efortul exclusiv al trupelor sovietice. Armata română, aliatul rămas nebeligerant, nu avea dreptul să împartă gloria cu Armata Roșie. Momentul a fost surprins într-o scenă celebră a filmului Noi cei din linia întâi. Faptul că, până la 15 ianuarie, Corpul 7 armată înregistrase pierderi cifrate la 10.708 militari morţi, răniţi sau dispăruţi, adică 29% din efective, vorbeşte de la sine despre modul în care soldaţii români au luptat în capitala Ungariei.

La 30 decembrie a avut loc un eveniment rămas extrem de controversat. În acea zi, sovieticii au încercat să negocieze capitularea garnizoanei. Căpitanul Steinmetz de la Frontul 2 Ucrainean a fost trimis în sectorul Pesta, iar căpitanul Ostapenko de la Frontul 3 Ucrainean în Buda. Ce s-a întâmplat cu ei rămâne până astăzi o necunoscută. Steinmetz a fost ucis, potrivit diverselor relatări, fie de un proiectil antitanc, fie de un câmp minat nemarcat, fie a fost executat de soldaţi aparţinând diviziei SS Maria Theresia. Ostapeneko, pe de altă parte, a reuşit să ajungă la generalul Rumohr, comandantul diviziei Florian Geyer, care a refuzat condiţiile. Singurul supravieţuitor din echipa de negociatori, locotenentul Orlov, îşi amintea că fuseseră bine primiţi, iar la plecare germanii le-au oferit un pahar cu apă. Sovieticii i-au acuzat însă pe SS-işti că l-au împuşcat pe negociator, în timp ce germanii au susţinut că a fost ucis de un proiectil de artilerie. Având în vedere mărturiile locotenentului Orlov, ultima variantă pare cea mai probabilă.

Germanii forțează ieșirea din încercuire

Luptele disperate din interorul oraşului au încetat pe 11 februarie. În acea zi, generalul Pfeffer-Wildenbruch a dat ordin ca toţi oamenii valizi din garnizoană să încerce o străpungere a frontului sovietic spre nord-est. În seara zilei, la orele 22:00, un grup de soldaţi aparţinând diviziei SS Florian Geyerşi Diviziei 13 Panzer au atacat poziţiile Diviziei 180 infanterie sovietice. În spatele acestei forţe de şoc aşteptau aproximativ 30.000 de soldaţi maghiari şi germani. În urma lor rămâneau 10.000 de soldaţi răniţi, incapabili să fie transportaţi. Deşi prima linie de apărare a diviziei 180 a cedat, sovieticii organizaseră încă două, anticipând în mod corect încercarea de străpungere. În doar şase ore, efortul sinucigaş s-a soldat cu 12.000 de morţi de partea trupelor germano-ungare, în timp ce majoritatea celorlalţi, mulţi răniţi, au fost luaţi prizonieri.

Oraşul a fost practic distrus de asediu. 27% din clădiri au fost făcute una cu pământul, iar populaţia grav afectată:de la 1, 2 milioane de locuitori în iunie 1944, la 830.000 în aprilie 1945. Potrivit istoricului Krisztian Ungvary, aproximativ 38.000 de civili au pierit pe perioada asediului, dintre care 13.000 în urma operațiunilor militare și 25.000 din cauza foametei. După capitularea garnizoanei, unitățile sovietice au răzbunat rezistența înverșunată a apărătorilor prin execuții sumare și violuri în serie (se vehiculează cifre între 5.000 și 200.000, dar majoritatea studiilor vorbesc de 50.000). Infrastructura nu mai exista. Din cei 79.000 de soldaţi ai garnizoanei, doar 700 au reuşit să ajungă în liniile Armatei Roșii. Pentru sovietici a fost o victorie costisitoare, aşa cum au fost toate pe Frontul de Est:între 35.000 şi 45.000 de morţi. Întreaga operaţiune a dus la pierderea a aproximativ 1.800 de tancuri, dintre care 200 în oraş.

„E cea mai mare cacealma de la Gingis Han încoace”

În timp ce în Budapesta se dădeau lupte teribile, germanii se confruntau cu probleme chiar mai grave, care puneau în pericol capitala Reich-ului şi existenţa statului naţional-socialist. La începutul anului, generalul Guderian, în acel moment şef de stat major al Armatei de Uscat (fusese numit în funcţie la 21 iulie 1944, la o zi după atentatul împotriva lui Hitler), l-a informat pe Hitler despre pregătirile masive ale sovieticilor, care preconizau o ofensivă de proporţii pentru a diminua presiunea exercitată de germani pe Frontul de Vest în Ardeni. La citirea cifrelor, cancelarul a făcut o binecunoscută criză de nervi, exclamând:„E cea mai mare cacealma de la Gingis Han încoace! Cine e răspunzător pentru scornelile astea?”. „Scornelile” aparţineau generalului Gehlen, comandantul secţiei „Armate străine est” din cadrul Abwehr (serviciul de informaţii al armatei), viitor şef al serviciului de informaţii vest-german, şi erau dureros de reale. În consecinţă, Hitler a respins categoric ideea opririi contraofensivei din Ardeni şi transferării unor trupe pe Frontul de Est, motivând că esenţială era menţinerea iniţiativei pe Frontul de Vest, pe care „acum o recâştigase”. Hitler a respins şi noua cerere a lui Guderian ca grupul de armate (alcătuit din 26 de divizii) izolat în statele baltice să fie evacuat pe mare şi readus pentru întărirea apărării „porţilor de acces” spre Germania.

Nici occidentalii nu erau foarte încrezători. Cu excepţia zonei Balcanilor, Frontul de Est era într-o oarecare acalmie din august 1944. Când, la 1 ianuarie, germanii au declanşat, cu ajutorul trupelor Corpului 4 SS (diviziile Totenkopfşi Wiking), operaţiunea Konradpentru eliberarea Budapestei, care a debutat foarte promiţător, liderii occidentali (sub şocul propriei experienţe negative în primele zile ale ofensivei din Ardeni) erau convinşi că nu e posibilă nicio ofensivă sovietică în următoarele săptămâni. Pornită de lângă Komron, 65 km vest de Budapesta, ofensiva germană a parcurs mai mult de jumătate din distanţa ce o separa de garnizoană. Dar sovieticii au întărit apărarea, iar Hitler s-a dovedit, din nou, suficient de încăpăţânat să insiste pentru continuarea operaţiunii, ceea ce se va dovedi dezastruos pentru apărarea din regiunea Vistula, una dintre porţile de acces spre Germania. La 24 ianuarie, trupele SS au fost oprite la 28 de kilometri de Budapesta de Corpul 23 Tancuri. În acel moment, Armata Roşie atinsese deja teritoriul german.

Foto:Pod peste Dunăre aruncat în aer de armata nazistă și reconstruit în timp record de armata sovietică

Marea ofensivă sovietică

Cea mai mare ofensivă din istorie s-a declanşat la 12 ianuarie 1945, pe un front de la Marea Baltică la munţii Carpaţi. Cele 70 de divizii germane ale fostului grup de armate centru au fost lovite de 200 de divizii aparţinând Frontului 1 Ucrainean (Konev), Frontul 1 Bielorus (Jukov), Frontul 2 Bielorus (Rokossovski), Frontul 3 Bielorus (Cerniakovski), Frontul 1 Baltic (Bagraian) şi Frontul 2 Baltic (Eremenko). În acea dimineaţă, la ora 10:00, 70 de divizii (10 armate, dintre care două de blindate şi două aeriene) aparţinând forţelor lui Konev au pornit din capul de pod de la Baranov (aproximativ 50 de kilometri lăţime şi adâncime). La 14 ianuarie au atacat şi forţele lui Jukov, care a cucerit Varşovia trei zile mai târziu. La 20 ianuarie, sovieticii atingeau pământul german, în Silezia. La 26 ianuarie, Armata Roşie ajungea la golful Gdanks, izolând Prusia Orientală. În doar două săptămâni, ofensiva depăşise Varşovia cu 320 de kilometri, vârfurile de lance aflându-se la doar 160 de kilometri de Berlin.În ciuda acestui pericol, Hitler a continuat să creadă într-o ofensivă pornită din Ungaria, care să întoarcă flancul sovietic şi să stabilizeze frontul. Astfel s-a născut „Deşteptarea primăverii”, ultima ofensivă germană din cel de-Al Doilea Război Mondial, despre care vom mai vorbi.

Armata română a dat lupte grele pe teritoriul Ungariei, iar efortul soldaţilor noştri la cucerirea Budapestei a fost substanţial. Aproximativ 210.000 de soldaţi români au luptat în Ungaria. După 12 ianuarie, trupele noastre au participat şi la luptele din zona de frontieră ungaro-slovacă (decembrie 1944-martie 1945), la care au luat parte ambele armate române (1 şi 4), prima având în componenţă doar Corpul 4, Corpul 7 fiind implicat, după cum precizam, în luptele pentru Budapesta. Din martie până la sfârşitul lui aprilie, armata română a fost implicată în operaţiuni ofensive pe teritoriul Cehoslovaciei. Despre aceste operațiuni militare, precum şi detalii despre ultima ofensivă germană, într-un număr viitor.

""