Bătălia Bucureștiului

Autor 803 vizualizări


La sfârșitul lunii noiembrie 1916,Regatul Român se afla în plină defensivă dezordonată,atacat fiind dinspre nord și sud concomitent,de armatele germane,austro-ungare,bulgare și trupe otomane. Dobrogea era pierdută,Oltenia ocupată,trupele inamice trecând aproape concomitent Oltul și Dunărea,în avans rapid spre București. Cu un aliat rus care mai mult se retrăgea,dar și cu aliați occidentali de la Salonic ce nu se achitau de promisiunile făcute,România se afla la un pas de a fi complet înfrântă. La sfârșitul lui noiembrie și începutul lui decembrie 1916,s-a dat una dintre bătăliile considerate de mulți complet inutilă,servind cel mult la a da un răgaz populației și autorităților de a se retrage spre Moldova:bătălia Bucureștiului. Înfruntarea desfășurată de fapt pe un front mai larg,de la Carpați la Dunăre,a fost dusă de trei armate române:A1,A2 și armata de Dunăre,care cuprindea și trupe rusești.

Pe 9 noiembrie 1916,generalul Prezan a fost numit comandant al A1,în aceeași zi având loc o lungă discuție la Marele Cartier General (MGG),în fața regelui Ferdinand,între generalul Iliescu,șeful Marelui Cartier General,generalul rus Belaiev,reprezentantul Înaltului Comandament Rus,și generalul francez Berthelot. Urmând ideile exprimate încă de la începutul contraofensivei Puterilor Centrale împotriva României,generalul rus a opinat ca întreaga armată română să se retragă ordonat înspre Moldova,cedând treptat teren,dar fără a angaja o bătălie decisivă,care era foarte riscantă în condițiile date. Beliaev a aunțat că armata rusă nu va putea ajuta armata română în acel moment,în cazul în care românii ar fi vrut să dea o bătălie de amploare împotriva armatelor invadatoare. Opinia sa a fost imediat combătută de generalul Berthelot,care a avertizat asupra cedării unei jumătăți de țară,cu resurse bogate de hrană și de petrol,aceasta ducând inevitabil la demoralizarea armatei și populației.

 Beliaev vs. Berthelot

Cu toate că Beliaev i-a rugat pe cei prezenți să nu dea bătălia,Berthelot a insistat la rândul său,în numele Republici Franceze,pe regele Ferdinand,să dea bătălia în fața capitalei,bătălie care,a opinat el,va fi salvatoare. Într-un raport prezentat regelui în după-amiaza aceleiași zile,Berthelot avertiza că o atitudine defensivă pe un front de 150 de kilometri ar fi dus la un dezastru militar. Ofensiva ar fi adus însă un clar avantaj românilor,pe o linie de la Pitești la București,care ar fi lovit inamicul aflat în marș,cel mai mic succes fiind eliberarea Munteniei de trupele inamice,chiar re-ocuparea Craiovei... Privind retrospectiv,raportul generalului francez se înscrie în literatura de factură fantastică... Este clar că Berthelot spera într-o victorie românească,care ar fi menținut România în război alături de Antantă,ținând în zonă importante efective ale Puterilor Centrale,efective care altfel ar fi fost folosite pe frontul de Vest,de Est sau la Salonic.

Inițial,regele Ferdinand nu a acceptat planul,decât după ce acesta a fost acceptat de către generalul Prezan și alți ofițeri români. La acea oră,Marele Cartier General nu avea destule informații despre efectivele inamice care operau în Oltenia și Muntenia,nici nu era luată în calcul debarcarea la nordul Dunării a trupelor germano-bulgare,cu toate că se știa despre concentrarea de trupe inamice pe malul sudic. Trecerea a avut loc de fapt chiar a doua zi,pe 10/23 noiembrie.

Românii se bazau pe câteva divizii în fața Bucureștiului,incomplete și greu încercate,aflate între ele la distanțe cuprinse între 40 și 80 de kilometri,și la 60 de kilometri distanță de locul prevăzut pentru atacul inițial. Câteva erau de fapt formate din rămășițele diviziilor distruse în luptele de până atunci. Fără posibilitatea de a se mișca cu rapiditate,atacul își pierdea din start din elementul surpriză și din forță. Abia în penultima zi a bătăliei,când dezastrul militar se conturase deja fără echivoc,Marele Cartier General a aflat câte divizii inamice aveau în față,având și rezerve,plus artilerie net superioară celei românești.

În teorie,o ofensivă era posibilă și putea să aibă șanse de succes,dar,în practică,armata română era clar depășită numeric,tehnologic,moral,oricare strategie defensivă sau ofensivă în Câmpia Română fiind sortită eșecului,din start. Onoarea cerea însă,în mod inutil și tragic,o ultimă încercare.

După trecerea Oltului,Falkenhayn dorea să-și trimită trupele înainte,spre Ploiești și Siret,pentru a ocupa poziții strategice înainte de venirea iernii și de o eventuală intervenție rusească în forță. În acest timp,Mackensen putea ocupa Bucureștiul. Germanii credeau probabil că românii se vor retrage sau vor capitula,probabil au fost mirați că mai au de dat o ultimă bătălie în fața capitalei. Pentru Puterile Centrale,era un mare avantaj,putând astfel spulbera armata română în câmp deschis,poate chiar scoate România din război în acel moment. Marea surpriză a fost însă că românii nu doar s-au apărat în fața capitalei,dar au și atacat,fapt care a favorizat la maxim trupele inamice.

 Pregătiri

Primele trupe inamice care au trecut Oltul au avansat rapid spre est,urmate de alte unități care se îndreptau spre capitală. Cu fiecare zi pierdută de români,inamicul creștea în număr,laolaltă cu trupele care treceau în continuare Dunărea. Abia în data de 16/29 noiembrie,presiunea inamică s-a făcut simțită,bătălia pentru București începând a doua zi.  

Planul generalului Prezan era de a ataca trupele inamice,în data de 16,generalul opinând că bătălia se va termina până în data de 18 inclusiv. Prezumția se baza doar pe speranță,nu și pe realitate – trupele erau obosite;unele unități erau reduse la jumătate;completările se făcuseră cu oameni neinstruiți și prost echipați;moralul era la pământ;corpul ofițeresc suferise pierderi și își pierduse încrederea în Marele Cartier General;armata era împrăștiată pe o suprafață mare,nu putea să se grupeze în timp util în noul dispozitiv avut în vedere;lipseau mijoacele moderne de comunicații,iar liniile existente de telefon și telegraf erau capturate sau distruse sistematic de cavaleria inamică;lipsea tehnica de luptă,de ex. mașinile blindate,de care inamicul avea în număr mare;armata română nu mai avea mobilitate. În cel mai bun caz,putem spune că Marele Cartier General și-a subestimat,în mod aberant,oponentul.

De cealaltă parte,inamicul avea moralul ridicat la maxim;trupele sale de cavalerie roiau inclusiv în spatele liniilor românești;tehnica militară era îndeajuns,munițiile la fel;comandanții și corpul ofițeresc era experimentat;victoria era clară,toate avantajele fiind de partea Puterilor Centrale. 

Românii aliniau pe lungimea frontului 11 divizii de infanterie,din cele 19 existente în acel moment în armată,și 2 divizii de cavalerie (adică toate existente). În fața capitalei se afla A1,la nord,în zona Târgoviște,apoi Ploiești,se afla A2,iar la sud,trupe rusești sub comanda generalului Aliev.

 

Armata 1

La 17/30 noiembrie,trupele Puterilor Centrale avansau pe un front larg,de la Carpații Meridionali la Dunăre. Pitești,Câmpulung,Roșiorii de Vede,Clejani erau deja atinse de inamic. Ordinele erau clare și pentru a doua zi – atac pe toată linia. De partea românească,generalul Prezan,de la Bragadiru,a dat dispoziții tuturor trupelor din subordinea sa,ordinul operativ din seara de 16 încheindu-se în mod fatalist:”Dela soldat pânăla general trebuie să moară atacând”. Per ansamblu,A1 trebuia să adopte cu flancul drept o poziție defensivă,ofensiva dându-se pe flancul stâng,pe linia Cartojanca (acum,cartier în Videle)-Călugăreni. O brigadă urma a ataca înspre Giurgiu,alta înspre Drăgănești.

Inamicul a atacat centrul A1,bombardând puternic pozițiile românești ale DI 14,multe trupe au fost luate prin surprindere și au căzut în prizonierat,altele au început retragerea,distrugând podurile peste Argeș. Unele unități au luat-o la goană din fața germanilor și austro-ungarilor,părăsind mitralierele,tunurile,proviziile,munițiile,fără măcar a încerca să le distrugă. În fine,alte unități au fost lovite din plin de artileria,infanteria și/sau cavaleria inamică,pierzând foarte mulți oameni.

DI 8 ocupa aliniamentul Argeș-Bradu-Broșteni. Atacată pe toată lungimea frontului,s-a retras câțiva kilometri. Celelalte divizii au dus lupte grele,respingând atacuri și contraatacând,fără mari șanse de izbândă însă,multe subunități,epuizate sau chiar rămase în spatele liniilor germano-austro-ungare,predându-se inamicului. Cavaleria română,lovită de artileria și infanteria inamice,a fost nevoită să se retragă și ea,fără a putea influența bătălia.

DI 2/5 a avut ceva mai mult noroc,în luptele intense date în această zi capturând de la germani 3 camioane,2 automobile,2 tunuri cu tragere rapidă,10 mitraliere,2 chesoane cu muniție,diverse arme și lănci,240 prizonieri. La Slobozia,a pierdut însă toate căruțele de ambulanță,100 căruțe cu provizii și trăsurile Cartierului General al Diviziei. Restul trenului de bagaje a fost trimis de generalul Socec la Pantelimon în aceeași noapte,pentru a sta mai în siguranță.

DI 9/19 a avut succes la rându-i în luptele din jurul localității Clejani,punând inamicul pe fugă,capturând mitraliere,cai,căruțe,bucătării de campanie etc,fără a intra însă în urmărire.

DI 21 a fost împinsă de inamic peste Neajlov în zona Bălăria (acum Valea Plopilor),în graba retragerii nemaiputând să distrugă podul,capturat intact de germani.

În același timp,micul grup de trupe care apărau linia Dunării raporta că inamicul a ocupat Comana și alte sate din zonă,podul peste Neajlov de la Călugăreni fusese distrus în fața avansului inamic,cerându-se sprijin. MCG a comunicat că trupe ruse -o brigadă de infanterie și una de cavalerie-ajunse de curând pe linia Oltenița-Budești,vor intra a doua zi în dispozitiv.

Cu aceste trupe și altele trimise de către MCG,trebuia începută ofensiva spre vest,spre Giurgiu. În dimineața zilei de 17,artileria română a început să lovească artileria bulgară de la Călugăreni,lupte grele dându-se și între cele două infanterii. Artileria bulgară a răspuns însă mult mai violent și mai eficient,la amiază pionierii bulgari și infanteria reușind să treacă Neajlovul pe pontoane și să ia prizonieri dintre cei care păzeau poziția română,celelalte trupe române retrăgându-se spre nord. Pe seară,toate trecerile peste Neajlov erau în mâinile bulgarilor,cu românii trasând o nouă linie de apărare între satele Stănești-Singureni-Crângurile-Dobrotești-Brăniștari-Budeni,cu rezerve la Adunații-Copăceni,Varlam,Colibași,Gostinari.

DI 40 rusă,în marș dinspre Oltenița,nu a intervenit în lupte,comandantul motivând că nu are ordin în acest sens de la superiorii săi...

În seara zilei de 17/30,feldmareșalul german Mackensen cerea suplimentarea cu trupe germane a armatei de Dunăre,formată în majoritate din bulgari și turci,pentru a asigura șoseaua Giurgiu-București,singura pe unde putea fi transportată artileria grea,necesară în eventualitatea unui asediu asupra Bucureștiului. În aceeași seară,lui Mackensen i-a fost acordată și comanda A 9,împreună cu armata de Dunăre aceasta formând Grupul de Armate Feldm. Mackensen.

La 18 nov/ 1 dec,trupele Puterilor Centrale au atacat pe întreaga lungime a frontului,împingând trupele române în spate și ocupând o serie de localități,unele unități având însă mari pierderi cauzate de rezistența română. Unele trupe inamice au fost chiar forțate să se retragă din fața atacurilor furibunde ale românilor. Luptele au durat până în noapte,trupele fiind epuizate,cavaleria germană roind din nou în spatele liniilor române,ordinele contradictorii și opuse situației de fapt îngreunând sarcina comandanților din teren. Unele mesaje cifrate nu au putut fi înțelese de unitățile de pe front,cifrul schimbându-se între timp,fără a fi însă comunicat. Astfel,s-a pierdut timp prețios cu trimiterea mesajelor înapoi la comandamentele diviziilor,pentru a fi descifrate și comunicate înapoi trupei.

 Ordinele operative ale armatei române,capturate de germani

La sud și sud-vest de București,trupele bulgare au lovit puternic trupele române,ocupând noi poziții. La sfârșitul zilei,situația era gravă – două divizii românești – 13 și 14-,din cauza pierderilor foarte mari,au fost contopite,noua unitate ajungând la un efectiv de abia 4.000 de oameni. Exista pericolul ca această unitate să fie încercuită,la fel cum în breșele largi dintre unitățile române se infiltraseră deja trupe inamice. MCG insista în continuare pe apărare și chiar ofensivă...

Marea problemă a românilor era că,în aceeași zi,germanii capturaseră o mașină cu doi ofițeri – căpitanii Barcan și Epure – găsind asupra lor ordine operative date de generalul Prezan. Astfel,Falkenhayn știa exact dispoziția trupelor române și intențiile comandamentului A1. Faptul în sine nu a fost vital pentru victorie,doar a ușurat-o. Divizia rusă,la fel ca în prima zi,nu participase la lupte. Două escadroane de cavalerie din avangarda rusă întâlniseră inamicul la est de Comana și fuseseră aruncate înapoi,spre Colibași. Alte trupe ruse erau așteptate a doua zi,iar DI 30 trebuia să pornească înspre București de la Țăndărei. În ritmul în care avansa inamicul,rușii ar fi ajuns prea târziu,oricum.

La 19 noiembrie/2 decembrie,ordinele primite de trupele Puterilor Centrale urmăreau să destabilizeze complet armata română,urmând planurile capturate. Dimineața devreme,un baraj de artilerie a precedat atacul trupelor inamice,care au început să avanseze constant,cu încercări sporadice ale românilor de a rezista. Un detașament special trimis a reușit să distrugă calea ferată București-Pitești la sud-vest de Gulia. Printre succesele minore ale românilor s-a numărat „victoria” DI 9/19 în fața DI 217 germane/bavareze,făcând peste 2.000 de prizonieri și capturând artilerie,cai etc. Un succes care însă nu avea cum să răstoarne soarta bătăliei.   

În sudul capitalei,gruparea de Dunăre primise ordin să atace pe direcția Călugăreni,spre Comana-Vlad Țepeș. Românii au fost nevoiți însă să amâne pentru a doua zi ofensiva,fiindcă trupele ruse care trebuiau să le însoțească – DI 40 – au anunțat că nu au unitățile concentrate. DI 30 rusă era și ea așteptată peste o zi-două,iar DI 2 rusă pornise de la Brăila spre capitală. Nu au avut loc lupte în zonă,artileria bulgară trăgând mai multe salve,fără vreun rezultat real.

În data de 20 noiembrie/3 decembrie,probabil stârniți de succesul local al DI 9/19 contra diviziei bavareze,comandanții români au ordonat din nou ofensivă,fără a studia situația reală de pe front și fără a avea informații exacte despre efectivele și mișcările inamicului. De menționat că aviația germană luase parte la lupte,observând și bombardând pozițiile românești,dar aviația română nu apăruse. Diviziile nu comunicau între ele,nici comandamentul neștiind exact unde sunt acestea! Inamicul a continuat să avanseze,luând mii de prizonieri și capturând,în gara Titu,un tren plin cu muniție,fără luptă.

La S-S-V de București s-au dat lupte foarte grele între DI 2/5 și trupe turco-bulgaro-germane,divizia română find aproape distrusă,mai ales de artileria inamică. DI 9/19,aflată în vecinătate,a suferit pierderi grave la rândul ei,ambele retrăgându-se la Bragadiru.

Abia în seara zilei de 20 noiembrie/3 decembrie,generalul Prezan a dat în sfârșit ordin de retragere către toate trupele din subordine,fiecare primind clar direcția pe care urma a da înapoi. De partea cealaltă,Mackensen primea ordin să ocupe Bucureștiul cu armata de Dunăre,celelalte trupe urmând a intra în urmărirea trupelor române,mai departe,spre est și nord-est. În dimineața zilei următoare,la ora 4,trupele române au început retragerea,unele unități în ordine,altele dezmembrându-se și luând-o la fugă după atacurile inamice. Rămășițele fostelor divizii s-au adunat la marginea capitalei pentru reorganizarea și refacere. Abia către amiază,pentru a ușura retragerea,rușii au atacat în forță pe direcția Copăceni-Adunații Copăceni și Comana-Vlad Țepeș,ocupând poziții avansate,unde au și înnoptat. Venită cu două-trei zile întârziere,acțiunea nu a avut nici un efect practic.

La 22 noiembrie/5 decembrie,retragerea a continuat,cu inamicul atacând la baionetă în urmă. S-a ordonat trupelor române să grăbească retragerea spre Râmnicu-Sărat,unde se organiza o nouă linie defensivă înspre Viziru-Dunăre. MCG cerea totuși o retragere ordonată,treptată,pe unități,noaptea,și nu mai mult de 5-8 km o dată. Se ordona totodată o defensivă activă – inamicul trebuia întârziat,pentru a permite rușilor să mai aducă întăriri în zona Buzău. Cerințele erau pur teoretice,trupele abia așteptau să plece din raza vizuală a inamicului și să ajungă într-o poziție mai avantajoasă. Nu toate unitățile au ajuns însă,unele fiind atacate pe drum și căzând în prizonierat. Alte unități au fost distruse lângă și în București,înainte de predarea capitalei.

Pe 23 noiembrie/6 decembrie,Bucureștiul era ocupat de trupele Puterilor Centrale,comandate de feldmareșalul Mackensen,care își sărbătorea astfel ziua de naștere în plin triumf. Printre primele măsuri luate de germani au fost cele de a-i opri pe bulgari din jaf,și mai ales pe comitagiii bulgari să treacă bunurile furate din România,peste Dunăre...                                                                                                               

Armata a 2-a

Chiar dacă nu a fost atât de greu încercată ca A1,A2 a dus lupte în partea de sud a Carpaților Meridionali,retrăgându-se treptat de la Câmpulung și din fața Târgoviștei înspre est,înspre Ploiești și apoi Buzău. Linia de demarcație cu A1 era sudul orașului Ploiești,pe un aliniament de la Brazi înspre Urziceni.

A 2 era compusă din șase divizii și două brigăzi de călărași,comandată fiind de generalul Averescu,având în subordine pe generalul Văitoianu,în zona Predeal,și pe generalul Cotescu,la Nămăiești,nord de Câmpulung. Încă din octombrie,generalul Averescu împreună cu ceilalți comandanți trasaseră direcțiile de retragere,astfel încât,în caz de forță majoră,unitățile să nu se calce în picioare sau să rămână blocate. Cu flancul drept asigurat oarecum de zona subcarpatică,și aflându-se mai aproape de sudul Moldovei,A2 era într-o situație mai bună decât A1. Soarta ei depindea însă de ce se întâmpla cu A1. În fața ei se aflau unități din A 9 germană – 5 divizii germane și austro-ungare,o divizie de trupe de munte și una de cavalerie.

La 13/26 noiembrie,artileria inamică de la Tabla Buții a început să tragă asupra pozițiilor românești de pe dealurile din față;aceeași situație se înregistra și în sectoarele Bușteni,Poiana Țapului și Sinaia. Câmpulungul a fost bombardat o jumătate de oră,bombe fiind aruncate și din avioane asupra gării și cazarmei de infanterie. Artileria română a răspuns,lovind dealurile pe care se afla inamicul.

La 14/27,a continuat bombardamentul inamic asupra pozițiilor românești,unele unități din A1 începând retragerea,lăsând unități din A2 descoperite în zonele Domnești și Dărmănești,unde inamicul în ofensivă avea șanse să ajungă în spatele liniilor A2. Averescu a ordonat imediat celor două grupări de la Nămăiești și Predeal să fie pregătite în orice clipă de o retragere ordonată spre est. În seara aceleiași zi,un mesaj de la regele Ferdinand anunța că a doua zi va începe ofensiva rusă în Transilvania și Galiția,trupele române trebuind să sprijine prin atacuri susținute această manevră. În realitate,încercările de ofensivă ale A9 rusești,împreună cu Armata de Nord română înspre Transilvania,sau ale altor armate rusești pe Frontul de Est nu puteau avea ca finalitate o ridicare a presiunii Puterilor Centrale în România.

Pentru data de 15,Falkenhayn ordonase o ofensivă împotriva A2,care însă a început încă de dimineață să bombardeze pozițiile germano-austro-ungare. Conform ordinului regal,trupele române,în unități mici,au atacat pe toată lungimea frontului,cu scopul de a-l fixa pe inamic. Atacurile și contraatacurile ambelor tabere au fost oprite,unele la rețelele de sârmă ghimpată. Din cauza retragerii unităților A1,A2 se vedea cu flancul stâng foarte expus,neprimind vreo informație asupra evenimentelor militare. La 16/29,în zonele montane,au continuat bombardamentele de ambele părți,românii continuând să atace și cu infanteria în mai multe puncte. Grupul Nămăiești,la ordinul generalului Averescu,a început retragerea ordonată spre est,o retragere executată atât de abil,încât inamicul nu a prins de veste absolut deloc. Inamicul s-a pus în mișcare,pe data de 16 ocupând Câmpulungul,artileria germană punând pe fugă câteva unități române,care și-au abandonat tunurile pe loc. În 17/30,unități bavareze au atacat la Boteni,cauzând românilor pierderi. În sat au mai fost găsiți 2000 de soldați români,îmbrăcați civil. Aceeași unitate a capturat la Poenari un convoi românesc de căruțe și 200 de prizonieri. Unele unități române au luat-o la fugă prin păduri,amestecându-se cu alte trupe care încercau să se retragă ordonat. Alte unități nu au reușit să tragă artileria pe drumurile nămoloase,salvând doar atelajele,după ce au distrus tunurile. În unele cazuri,căile de retragere ale românilor erau blocate de inamic,care se mișcase mult mai repede și ocupase satele de pe drum. Luptele au continuat în zilele următoare,germanii trăgând și cu obuze cu gaze lacrimogene. Cu toate încercările românilor,inamicul avansa aproape constant. La 20 noiembrie/3 decembrie,când se știa clar că A1 suferise un dezastru,A2 lupta cu îndârjire împotriva asalturilor necontenite ale inamicului,retrăgându-se însă treptat,cu toate că defensiva din Valea Prahovei nu voia să cedeze. Totuși,la nivelul conducerii A2,devenise clar că această zonă trebuia abandonată în curând,chiar dacă MCG nu ordonase acest lucru. În aceeași zi,bavarezii ocupaseră Târgoviște. A doua zi,au început atacuri puternice asupra trupelor române din munți,unele unități retrăgându-se cu mari pierderi.

Abia la 22noiembrie/5 decembrie,MCG a ordonat retragerea spre est și distrugerea căilor ferate,șoselelor,tunelurilor,podurilor,liniilor de comunicații,instalațiilor de exploatare petroliere,acestea din urmă fiind scoase din uz cu ajutrul unei misiuni britanice comandate de colonelul Norton Griffiths,care avea ca misiune și distrugerea depozitelor de cereale care nu puteau fi evacuate. În cazul acestora din urmă,s-au iscat conflicte cu autoritățile române și populația locală,care aveau în față spectrul foametei,dacă aceste depozite ar fi fost distruse. Astfel,multe au scăpat,și fiindcă nu ardeau atât de ușor ca instalațiile petroliere.

Retragerea multor unități s-a făcut anevoios,din cauza drumurilor desfundate,a condițiilor meteo,cu inamicul pe urme,dându-se lupte sporadice,românii lăsând sute de prizonieri în mâna bavarezilor. Panica s-a instalat în trupele aflate în retragere,unele luând-o pur și simplu la fugă,părăsind trenul de bagaje,artileria etc,eludând însă etapele retragerii. Din această cauză,dar și fiindcă a primit foarte târziu ordinul de retragere – cu 21 de ore întârziere!! – DI 4 a fost capturată în întregime de inamic pe data de 23 noiembrie /6 decembrie – 130 ofițeri,11.000 soldați,25 mitraliere,20 tunuri. În aceeași zi,unitățile inamice au ocupat Câmpina și Ploiești.

A doua zi,comandanții inamici și-au anunțat oficial trupele despre căderea Bucureștiului,ordonând atac pe toată lungimea frontului,urmând ca ziua 25noembrie/8decembrie să fie zi de repaus. Trupele Puterilor Centrale au împins într-adevăr rămășițele A2 spre est,acestea intersectându-se deja cu rămășițele A1,retragerea pe drumuri fiind îngreunată și de populația civilă aflată în exod. La Mizil și Buzău s-au făcut cordoane de jandarmi pentru a aduna soldații răzleți și a-i interna în tabere temporare,dar și pentru a gestiona problema convoaielor de căruțe cu efecte militare,care au fost adunate în diverse locuri. Era clar că armata trebuia rapid reorganizată și pregătită o nouă linie de apărare,fiindcă Puterile Centrale erau în continuare în plină ofensivă.     

Epilog

Așa cum bine scria generalul român G. A. Dabija-”Bătălia dela Argeș nu numai că nu trebuia dată,dar chiar dacă ni-ar fi fost impusă de inimic,nu trebuia primită.”

În urma luptelor,A1 a fost aproape complet spulberată,iar A2 a pierdut două divizii,rezultatul bătăliei „pentru București” fiind absolut dezastruos. După spusele comandanților germani,A1 mai avea forța combativă a unui batalion,pierderile sale umane,materiale și căderea moralului soldaților ajungând la proporții incomensurabile. În loc să se retragă ordonat,având deja experiența unor înfrângeri drastice din partea inamicilor atât în Transilvania și pe Jiu,dar și la Turtucaia,pe Dunăre și în Dobrogea,România a forțat o acțiune care era din start sortită eșecului. Ajunse la Râmnicu-Sărat,rămășițele armatei române au fost din nou înfrânte de inamic în decembrie,urmând o nouă retragere înspre Focșani și Siret,unde se va stabiliza frontul pe perioada iernii.

Pentru Oltenia,Muntenia,Dobrogea și București,începea ocupația străină,iar pentru populația și trupele refugiate în Moldova,începea un calvar datorat condițiilor de trai și de război. În afară de reducerea drastică a capacității combative românești,pierderea atâtor oameni și a tehnicii militare au îngreunat foarte tare eforturile rusești,Frontul de Est fiind acum prelungit cu câteva sute de kilometri,rușii au dislocat să trupe din zone „fierbinți” pentru a-și proteja flancul sudic și aliatul român. Nimeni nu putea bănui prin ce va trece Rusia peste doar câteva luni...