Basarabia, o „chestiune de orgoliu” a țarilor

Autor 17197 vizualizări


Basarabia nu are istorie proprie. Istoria Basarabiei este istoria Moldovei, căci timp de secole ea a făcut parte din acest principat, alcătuind partea răsăriteană a acestuia. Originea şi evoluţia formelor sale politice, sociale şi culturale sunt aceleaşi ca ale Moldovei.

Până în 1812, pentru această provincie nici măcar nu se folosea denumirea de Basarabia. Vechea Moldova cuprindea următoarele regiuni:Moldova superioară, Moldova inferioară şi Basarabia propriu-zisă, care cuprindea ţinuturile Cetatea Albă, Ismail şi Chilia, adică regiunile care, la un moment dat, au intrat sub dominaţia turcilor. Ruşii au extins denumirea de Basarabiaasupra întregii provincii pe care au anexat-o în 1812.

Ce ne spun documentele despre „teritoriul Basarabiei”

Câteva înțelegeri încheiate între domnitorii moldoveni şi ţarii ruşi ne ajută să înţelegem statutul Basarabiei înainte de anul 1812. Astfel, în 1656 a fost încheiat un tratat între domnitorul Gheorghe Ştefan şi ţarul Rusiei:localităţile, teritoriile şi cetăţilese poate citi în acest act de alianţă pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume:Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recâştiga şi le va reda Principatului Moldovei.„Stăpânirea veşnică” a Basarabiei prin care se înţelegea Bugeacul era deci garantată Moldovei încă din 1656 de către statul moscovit.

Un alt document foarte categoric este proclamaţia lăsată de Dimitrie Cantemir în iunie 1711:„Dar necredinciosul, Păgânul, care nu respectă jurământul dat, ne-a distrus fortăreţele, şi pe altele le-a ocupat:Tighina, Chilia, Cetatea Alba, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului...Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date toate înapoi, aşa cum spune Majestatea Sa Ţarul în proclamaţia sa...”.

O proclamaţie a lui Petru cel Mare adresată moldovenilor conţinea aceleaşi asigurări. Textul rusesc al tratatului conţinea la articolul XI o delimitare foarte precisă:„Frontierele Moldovei, în conformitate cu  vechile sale drepturi, sunt cele formate din Nistru (Cameniţa, Bender cu teritoriul Bugeacului), Dunărea, Valahia, Transilvania şi Polonia, după delimitarea care a fost făcută...”.

Tratatul ruso-moldovenesc din 1711, succedând celui din 1656, recunoaşte fără echivoc importanta Nistrului, frontiera orientală a Moldovei şi consideră „Basarabia”, cunoscută de altfel numai sub numele tătar de Bugeac, ca district modovean ocupat de turci şi care trebuie restituit principatului, din care constituie parte integrantă.

Basarabia nu este alta decât Bugeacul, teritoriu delimitat de cursul inferior al Prutului, braţul septentrional al Deltei Dunării, litoralul Marii Negre şi, vărsarea Nistrului.

Avansul Rusiei

Progresiv, Rusia reuşeşte să se apropie şi ulterior să anexeze ceea ce se va numi „Basarabia”Astfel, va obţine în 1739 prin pacea de la Belgrad, Azovul şi cursul inferior al Kubanului;în 1774, prin tratatul de la Kuciuc-Kainargi, litoralul Marii Negre până la vărsarea Bugului şi independenţa Crimeii;în 1783, anexarea Crimeii şi protectoratul asupra Georgiei;în 1792, prin tratatul de la Iaşi, litoralul Mării Negre între Bug şi Nistru şi coasta Circasiei;în 1793, provinciile poloneze între Bug şi Nistru;în 1801 anexarea Gerogiei, iar în 1812, prin tratatul de la Bucureşti:Basarabia.În fapt, însemna mult mai mult decât indica numele:în afară de Bugeac, provincia anexată se compunea din districtele Moldovei din estul Prutului şi teritoriul cetăţii Hotin, făcută „raia” de turci abia în 1714 după înfrângerea lui Petru cel Mare. Asta însemna dezmembrarea Moldovei care, după anexarea Bucovinei de către Austria, se continuă pe scară mai mare de partea rusă. Procedeul a fost unul al fraudei atât diplomatică, cât şi geografică:să atribui o regiune a cărei întindere nu este exact delimitată, un teritoriu mult mai vast, care nu a purtat niciodată numele respectiv.

Anexarea a ridicat din partea divanului Moldovei proteste puternice;era tot ce putea face, dar şi-a făcut datoria în ciuda mijloacelor sale precare. Memoriul pe care l-a adresat pe 26 octombrie 1812 noului domn Callimachi, subliniază importanţă economică a părţii anexate, de aceea au numit-o „corpul şi inima ţării, hrana vitelor şi grânarul ţării. Într-adevăr, aici se găseau cele mai multe câmpuri de grâu şi orz, Moldova de la Vest de Prut fiind mai mult o regiune de porumb, de când fusese introdusă în Europa Orientală această plantă.

Pentru ruşi, Basarabia era „o îngustă margine de hotar, care nu formează o provincie”, iar pentru moldoveni – „mai mult de jumătate din ţară.

Basarabia sub regimul țarist

După anexare, Basarabia a fost un ţinut care, asemenea regatului Poloniei şi marelui ducat al Finlandei, avea o existenţa politică proprie. Deţinea un Consiliu Suprem, care reunea puterea executivă, legislativă şi justiţia.  Acest consiliu, compus din unsprezece membri, dintre care cinci votaţi de nobilimea provinciei, era în realitate o replică fidelă a vechiului Divan al Domnului Moldovei, care-l asista în funcţiile lui administrative şi juridice.

La 29 aprilie 1818, ţarul Rusiei, Alexandru I (1801-1825), a promulgat el însuşi legea organică pentru administrarea provinciei Basarabia, adevărată constituţie în spirit destul de liberal pentru epocă, şi care lăsa loc nu numai vehcilor obiceiuri, dar şi limbii şi legislaţiei moldoveneşti.

Lucrurile se schimbă odată cu ajungerea la conducerea Imperiului ţarist a lui Nicolae I (1825-1855). El nu putea tolera nici autonomia şi nici experienţa unui regim liberal la hotarele imperiului Astfel, la 29 februarie 1828, apărea un nou stătut pentru administrarea Basarabiei, care suprima Consiliul Suprem şi îl înlocuia cu un consiliu provincial şi în acelaşi timp, introducea în provincia până atunci autonomă, regulamente obişnuite tuturor guberniilor ruseşti.

Prin ucazul din 2 iulie 1836,   Senatul administrativ rus s-a văzut obligat să tolereze timp de încă şapte ani folosirea limbii moldoveneşti în justiţie, „pentru cei care nu ştiu ruseşte”. Actele oficiale, chiar după 1843, când limba romană a fost suprimată în instituţiile Basarabiei, au continuat să fie aduse la cunoştinţa publicului în limba acestuia.

O parte din teritoriul însuşit de ruşi în 1812 va reveni moldovenilor în anul 1856, în urma încheierii războiului Crimeii. Anglia şi Franţa, victorioase la Sevastopol, trebuiau să ţină cont la Congresul de la Paris, de sugestiile Austriei. Aliaţii erau decişi să-i îndepărteze pe ruşi de la gurile Dunării. În aceste condiţii, Moldova reprimeşte judeţele  Cahul, Ismail şi Bolgrad, care reprezentau o întindere de aproximativ 9 000 km2 şi o populaţie de 127 330 moldoveni, lipoveni, găgăuzi şi bulgari.

Însă moldovenii se vor „bucura” de cele trei judeţe doar pentru o perioadă scurtă de timp. Astfel, în urma unui nou conflict ruso-turc, încheiat de această dată cu victoria ruşilor, în anul 1878, la Berlin, se restabileşte frontiera din 1812.

Un demnitar rus afirma că „unul dintre mobiluri, care-l împinsese pe împărat (Alexandru al II-lea) să declare război a fost sentimentul demnităţii rănite, care-l determina să nu scape nicio ocazie de a face să dispară ultimele consecinţe ale tratatului de la Paris şi să i se restituie Rusiei partea din Basarabia care i-a fost răpită în 1856”. În 1812, amorul propriu al lui Alexandru I a revendicat anexarea unei provincii pe care n-o justifica niciun fel de drept;orgoliul nepotului său nu s-a mai exercitat decât asupra întinderii mai reduse a celor trei judeţe din Basarabia meridională...

Astfel, de-a lungul istoriei, teritoriul Basarabiei a reprezentat pentru moldoveni „mai mult de jumătate de ţară”, iar pentru ruşi –„o îngustă margine de hotar”şi o „chestiune de orgoliua ţarilor.

La sfârşitul primei conflagraţii mondiale, situaţia internaţională a fost favorabilă întoarcerii întregii Basarabii la România. Însă, ca în multe alte rânduri, istoria a creat iluzii deşarte, în iunie 1940 România fiind  din nou deposedată de mult râvnitul şi frăţesc teritoriu.

Un bilanţ al perioadei 1812-1991, an în care se prăbuşeste URSS-ul, ne face să ne dăm seamă că, în cazul Basarabiei, de cele mai multe ori, evenimentele au dat câştig de cauză „chestiunilor de orgoliu”  în defavoarea legitimităţii istorice.

           

Surse:

Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Editura Clio, Bucureşti, 1992

Gheorghe I.Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice, Editura Semne, Bucureşti, 1995

""