Baia de sânge de la Melbourne

Autor 37622 vizualizări


În decembrie 1956, la doar o lună după ce Uniunea Sovietică a zdrobit sub şenilele tancului revolta anticomunistă maghiară de la Budapesta, echipele de polo ale celor două naţiuni s-au întâlnit în semifinala turneului din cadrul Jocurilor Olimpice de la Melbourne (Australia). Avea să fie cel mai dramatic, mai brutal şi mai cunoscut meci din istoria acestei discipline sportive. Cunoscută în lumea întreagă sub numele „Blood Bath“ sau „Blood in the Water“, această confruntare a devenit subiectul a două filme:documentarul „Freedom’s Fury“, produs de Quentin Tarantino (2006) şi „Children of Glory“, regizat de Krisztina Goda (2006).

Oraşul Melbourne a fost desemnat să organizeze Jocurile Olimpice din 1956 în detrimentul oraşelor Buenos Aires, Mexico, Montreal şi a şase oraşe americane. În cursa finală pentru dreptul de organizare, Comitetul Internaţional Olimpic (CIO) a decis în favoarea Melbourne-ului (21 de voturi faţă de 20 de voturi pentru Buenos Aires).

S-a considerat că a fost un adevărat succes diplomatic, cu toate că decizia CIO a fost contestată de mai mulţi membri. În opinia contestatarilor, găzduirea Olimpiadei de o ţară cu tradiţii sportive mediocre era o mare greşeală. Însă Comitetul Internaţional Olimpic voia să plaseze Jocurile pe un nou continent.

Discuţii legate de organizare

CIO a trebuit să facă o concesie dificilă pentru a aduce Olimpiada – pentru prima dată – în emisfera sudică. Legislaţia australiană reglementa cu stricteţe deosebită intrarea animalelor pe teritoriul ţării. Aducerea unui animal pe continent era condiţionată de o carantină de şase luni.

Din pricina acestei legi prohibitive, întrecerile ecvestre au fost găzduite de oraşul Stockholm, bucurându-se de ospitalitatea familiei regale suedeze. A fost un caz singular în istoria Jocurilor Olimpice când o ediţie a fost deschisă oficial de două ori (prima dată la Stockholm, pe data de 10 iunie, apoi la Melbourne, la 22 noiembrie).

De asemenea, CIO a fost obligat să ia în discuţie chiar reprogramarea Jocurilor Olimpice, în urma intervenţiei URSS pentru a înăbuşi revolta anti-comunistă din Ungaria şi a crizei internaţionale declanşate de Războiul Suezului (Franţa, Marea Britanie şi Israel atacă Egiptul pentru redobândirea controlului asupra Canalului Suez).

Propunerea reprogramării jocurilor a căzut la vot, ceea ce a determinat o serie de ţări să boicoteze ediţia de la Melbourne. Trei ţări europene au ales această formă de protest împotriva intervenţiei URSS în Ungaria:Olanda liberală, Spania franchistă şi Elveţia. Egiptul, Irakul, Cambodgia şi Libanul au ales să nu mai participe din cauza crizei Suezului.

Dificil de ajuns la Melbourne

Deplasarea delegaţiei olimpice maghiare la Melbourne a fost plină de peripeţii. Din cauza evenimentelor din Ungaria, companiile aviatice au întrerupt orice zbor pe teritoriul Ungariei, astfel încât sportivii maghiari au fost nevoiţi să ia avionul din Praga. Autocarului delegaţiei maghiare i s-a asigurat o escortă militară până la graniţa cehoslovacă.

Mai mult, la Praga, delegaţia maghiară a întâmpinat un alt obstacol:compania Air France a refuzat să emită bilete pentru sportivii maghiari, motivând că statul maghiar, în condiţiile date, nu poate prezenta garanţii pentru achitarea facturii. Până la urmă, sportivii au putut continua drumul mulţumită garanţiei oferite de guvernul cehoslovac, ajungând la Melbourne în 14 zile.

Polo şi sânge

Fotografia poloistului Ervin Zádor, stând în picioare, în decembrie 1956, pe marginea piscinei, uluit, cu faţa plină de sânge, a apărut în ziarele şi revistele din întreaga lume. O imagine concludentă, semnificativă, care arată că, asemenea războiului, şi sportul poate fi o continuare a politicii cu alte mijloace.

Zádor, care a fugit în Statele Unite după Jocurile Olimpice de la Melbourne, împreună cu aproximativ jumătate din delegaţia maghiară, are acum 75 de ani şi este antrenor de înot în oraşului Ripon din California de Nord. „Regret profund că am ajuns cunoscut datorită acestei fotografii“, a declarat fostul poloist, într-un interviu acordat recent  revistei „Smithsonian Magazine“. „Mi-ar fi plăcut să fi fost cunoscut drept unul dintre cei mai buni jucători de polo din lume, mai degrabă decât ca un tip lovit de către ruşi.“  În acel moment Zádor avea 21 de ani şi era student.

Confruntări marcate politic

Când revolta anti-comunistă maghiară a debutat, în octombrie 1956, Ervin Zádor şi colegii lui de echipă se aflau de luni bune în cantonament într-un centru sportiv în apropiere de Budapesta. Izolaţi de exterior, sportivii nu reuşeau decât să audă focuri de armă şi să vadă bufele de fum de deasupra oraşului. Înainte să afle detalii despre întreaga tragedie a ţării lor, au fost scoşi din ţară sub escortă militară şi transportaţi cu avionul de la Praga la Melbourne. În satul olimpic, îşi aminteşte Zádor, toţi sportivii maghiari căutau cu disperare ştiri din ţară.

Un coleg din echipa de polo, care vorbea fluent în limba engleză, i-a ajutat să afle ce se întâmplase, traducându‑le materiale de presă dintr-un ziar din Melbourne:la 23 octombrie 1956, sute de mii de unguri au încercat să răstoarne guvernul comunist pro-bolşevic şi să instaureze un regim democratic. Drept răspuns, aproximativ 200.000 de soldaţi sovietici au trecut graniţa şi au înăbuşit în sânge revolta anticomunistă. Intervenţia URSS s-a soldat cu mii de morţi, 13.000 de răniţi, cu deportarea a 16.000 de persoane şi exilarea a peste 100.000.

Prima reacţie a jucătorilor de polo a fost aceea de a coborî drapelul maghiar cu emblema comunistă din satul olimpic şi de a o înlocui cu banner-ul „Free Ungaria“. În faza rundelor preliminare ale turneului olimpic de polo, jucătorii maghiari erau distraşi şi trişti, nesiguri cu privire la viitorul lor şi îngrijoraţi pentru familiile lor de acasă. Dar echipa, considerată una dintre cele mai bune din istoria olimpică, a avansat uşor spre rundele finale. De altfel, Ungaria este considerată ţara polo-ului pe apă, după ce şi-a impus dominaţia mulţi ani în întrecerile mondiale şi olimpice, câştigând nu mai puţin de opt medalii olimpice de aur, mai mult decât orice altă ţară.

O incursiune în istoria disciplinei ne arată că jocurile de polo pe apă între sovietici şi maghiari au fost, în mod tradiţional, aspre şi intens emoţionale, iar curentul care tulbura întotdeauna apele era cel politic. De altfel, înaintea meciului de la Melbourne, au existat numeroase incidente în vestiare şi chiar lupte în bazin. Nick Martin, o altă stea a echipei maghiare a acelor ani, care predă astăzi franceza la Pasadena City College, a mărturisit că în anul 1956, la un turneu preolimpic de polo pe apă care a avut loc în Ungaria, fanii maghiari au întâmpinat cu spatele spre bazin echipa URSS şi au aplaudat minute în şir boicotând imnul sovietic.

Luptă teribilă sub apă

În ziua de 6 decembrie 1956, peste 5.000 de persoane s-au înghesuit în piscina olimpică din Melbourne, ca să asiste la marea confruntare. Majoritatea erau imigranţi maghiari. Fluturau steaguri şi îşi încurajau favoriţii. La apariţia jucătorilor sovietici, spectatorii s-au dezlănţuit. „Am avut întotdeauna un stimulent suplimentar atunci când jucam cu sovieticii, dar atmosfera de la Melbourne a fost incredibilă“, îşi aduce aminte Zádor. „Jocul însemna atât de mult pentru noi! Nu ne gândeam decât să câştigăm medalia de aur. Jucam pentru noi, pentru familiile noastre de acasă, pentru ţara noastră.“

Înaintea oricărui meci de polo, în mod tradiţional, căpitanii celor două echipe se întâlnesc pe marginea bazinului şi, în prezenţa arbitrului, îşi strâng mâna cu sportivitate. La Jocurile Olimpice din 1956, căpitanul maghiar a refuzat să dea mâna cu cel sovietic.

Încă din primul minut de joc, tensiunea din jurul bazinului s-a făcut resimţită şi în bazin:un jucător sovietic blochează cu brutalitate un maghiar şi este eliminat temporar, iar mulţimea exultă de bucurie. Maghiarii profită de superioritate şi marchează primul gol prin Dezsö Gyarmati. Jocul este presărat cu brutalităţi. Ungurii mai marchează trei goluri, două dintre ele fiind realizate de către Zádor.

Se joacă fără milă. Jocul excelent practicat de formaţia maghiară creează frustrări din ce în ce mai mari în rândul jucătorilor sovietici. Eliminările din joc devin din ce în ce mai multe în tabăra sovietică, în urma confruntărilor din bazin, aceştia fiind nevoiţi să joace perioade lungi de timp chiar şi cu doi oameni mai puţin. „Ţin minte că le strigam:«Nenorociţilor, jegoşilor, aţi venit să ne omorâţi în propria noastră ţară!»“, mărturiseşte Zádor. „Ei ne făceau trădători. Nu a fost o luptă deasupra apei, ci mai degrabă una sub apă“.

„Am simţit că jucăm pentru ţară întreagă“

Ungurii conduceau cu 4-0 şi mai era un minut până la finalul jocului când Zádor a auzit un fluier. S-a uitat în celălalt capăt al bazinului, spre arbitru, şi a făcut greşeala să-l piardă din ochi pe sovieticul Valentin Prokopov, care-l marca.

Profitând de neatenţie, jucătorul sovietic se ridică din apă şi-l loveşte pe Zádor cu pumnul în ochi, provocându-i o rană deschisă. Sângele a ţâşnit în bazin, iar fanii maghiari au luat foc şi au năvălit din tribună în jurul bazinului, huiduindu-i şi ameninţându-i pe jucătorii sovietici. Arbitrul a pus capăt partidei înaintea expirării timpului regulamentar pentru a împiedica un scandal. Sovieticii au reuşit sa iasă din bazin şi să se încuie în vestiarul lor doar după ce a intervenit poliţia şi i-a escortat.

Zádor a fost trimis urgent la centrul de prim-ajutor, unde i s-au aplicat opt copci. „Am simţit că nu jucăm numai pentru noi înşine, ci pentru o ţară întreagă“, avea să declare presei Ervin Zádor, imediat după meci. „Acest joc a fost singura cale prin care puteam să le luăm victoria înapoi.“
 Ochiul lovit s-a umflat atât de tare, încât a ratat finala şi a fost nevoit să-şi privească din tribună colegii cucerind medaliile de aur, învingând Iugoslavia cu scorul de 2-1. Aşa a ajuns să urce pe podium la festivitatea de premiere în îmbrăcămintea de stradă, în timp ce toţi colegii săi erau în echipamentul de înot.

În momentul în care a primit medalia de aur era atât de emoţionat, încât a început să tremure din tot corpul. „Râdeam şi plângeam, în acelaşi timp. Plângeam pentru Ungaria. Am ştiut că nu o să mă mai întorc acasă.“
Dintre toţi membrii echipei maghiare de polo pe apă care au fugit în Statele Unite, sacrificiul lui Zádor a fost cel mai mare, crede Nick Martin, şi el membru al echipei din 1956. „Cei mai mulţi dintre noi eram mai în vârstă şi carierele noastre se apropiau de sfârşit“, îşi aminteşte Martin. „Ervin era cel mai tânăr jucător din echipă.

El ar fi putut fi unul dintre cei mai buni, dacă nu cel mai bun din lume. Polo pe apă este al doilea sport ca popularitate în Ungaria, după fotbal. Ervin ar fi ajuns o mare stea în Ungaria şi, în timp, sunt convins că ar fi devenit chiar o instituţie naţională.“

""