Baba Dochia, legenda fetei de împărat şi tradiţia celor nouă cojoace

Autor 11951 vizualizări


A fost odată ca niciodată, ca de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost o fată de împărat. Sau a fost o simplă ciobăniţă? Sau o babă cu sufletul rău? Indiferent de adevăr, Dochia reprezintă o poveste fundamentală a folclorului românesc. Din legendă în istorie, din mitologie în tradiţie, Dochia a lăsat obiceiuri de primăvară pe care românii le respectă şi astăzi.

Fata împăratului

Conform unei legende culese din popor chiar de Gheorghe Asachi, Dochia era fiica conducătorului dac, Decebal. Fata era nespus de frumoasă, lucru care se ştia în toate cele patru zări. În vremea în care romanii au ajuns pe teritoriul Daciei, liderul lor, împăratul Traian s-a îndrăgostit de Dochia. Ea refuză să devină soţia lui şi fuge pe muntele sacru al dacilor, Ceahlăul. Romanul se pare că a urmărit-o până acolo. Dându-şi seama că nu poate scăpa de el, Dochia s-a rugat zeului Zamolxe. Aşa că frumoasa fată, împreună cu oile sale, a fost transformată în stâncă.

În Bucovina, legenda Dochiei – fata de împărat – este puţin diferită. Fugind de un rege cotropitor ca voia să o ia de nevastă, ea a fugit pe munte. Tot urcând şi purtând nouă cojoace, fetei a început să îi fie cald. Şi rând pe rând a început să arunce câte unul. Când a ajuns în vârf, iarna era în toi. Aşa că Dochia, mânioasă, a început să îl ocărască pe Dumnezeu, iar pentru cuvintele sale, Acesta a pedepsit-o, transformând-o în stană de piatră.

Baba Dochia, soacra din poveste

Se spune că baba Dochia avea un băiat renumit pentru frumuseţea sa-  Dragobete îi spunea lumea. Toate fetele erau îndrăgostite de el, dar băiatul îşi dăruise iubirea doar uneia. Baba Dochia era extrem de rea – copiii fugeau din calea ei când o vedeau, iar oamenii se ascundeau în curţi. Bătrâna nu a acceptat-o pe fată şi, din răutate, i-a poruncit fetei să meargă la râu cu un ghem de lână neagră şi să o spele până ajunge albă, şi abia atunci se poate întoarce le feciorul ei. În mijlocul iernei, când era un ger de crăpau pietrele, fata spăla în continuu lâna primită. Obosită şi un mâinile degerate, fata îşi pierdea speranţa. Lângă ea, la râu, se pare că a venit o bătrână, Sfânta Vineri se crede, care i-a oferit o floare roşie cu care să spele lâna. Ghemul, din negru tuciuriu cum era, a devenit pe dată alb ca laptele. Mânioasă că fata a reuşit şi crezând că floarea este un semn de primăvară, baba Dochia a plecat pe munte cu turma sa de mioare. Şi tot înaintând, mai arunca câte un cojoc. Ajunsese baba să poarte numai o ie. Şi exact atunci, se pare, a pornit un viscol care a făcut-o stană de piatră pe Dochia cea haină şi oile sale.

Mitul şi tradiţia

Se pare că din legenda Dochiei a pornit şi aşa-zisul mit al babelor. Întâlnite adesea în folclorul românesc, babele sunt acele femei înţelepte, care au o legătură strânsă cu divinitatea. De multe ori, ele erau ursitoare, moaşe şi cele care aveau câte un leac pentru orice boală. Zilele Babelor sunt primele nouă zile ale lunii martie, zilele cele mai schimbătoare, capricioase, asemenea unor femei. Tradiţia a rămas ca pe 1 martie, fetele şi femeile „îşi pun o babă”, aşa vor afla cum vor fi tot anul:frumoase sau urâte, vesele sau supărate, în funcţie de vremea din ziua aleasă.

Stânca Dochia din munţii Ceahlău

Stânca Dochia din munţii Ceahlău

Balada Dochiei

În urma unei călătorii pe Ceahlău, în 1838, Gheorghe Asachi, inspirat de legendele locului, a scris o baladă în cinstea mitului Dochiei:

„Între Piatra Detunată

Ş-al Sahastrului Picior,

Vezi o stâncă ce-a fost fată

De un mare domnitor.

Acolo e rea furtună

E locaşul cel cumplit,

Unde vulturul răsună

Al său cântec amorţit.

Acea doamnă e Dochia

Zece oi ş-a ei popor

Ea domnează-n vizunie

Peste turme şi păstori.

 

La frumuseţe şi la minte

Nici-o giună nu-i samana

Vrednică de-a ei părinte,

De Decebal, ea era.

Dar cum Dacia-au împilat-o

Fiul Romei cel mărit,

Pe cel care-ar fi scăpat-o

De-a iubi a giuruit.

Traian vede astă zână

Deşi e biruitor,

Frumuseţei ei se-nchină

Se subjugă de amor.

 

Împăratu-n van cată

Pe Dochia a-mblânzi.

Văzând patria ferecată,

Ea se-ndeamnă a fugi

Prin a codrului potică

Ea ascunde al ei trai,

Acea doamnă tinerică

Turma paşte peste plai

A ei haină aurită

O preface în şăiag,

Tronu-i iarba înverzită.

Schiptru-i este un toiag.

 

Traian vine-n astă ţară

Şi de-a biru-i deprins.

Spre Dochia cea fugară

Acu mâna a întins.

Atunci ea, cu graiu ferbinte

„Zamolxis, o zeu ! striga,

Te giur pe al meu părinte

Astăzi, rog nu mă lăsa!”

Când întinde a sa mână

Ca s-o strângă-n braţ Traian,

De-al ei zeu scutită zâna

Se preface-n bolovan.

 

El petroasa ei icoană

Nu-ncetează a iubi,

Pre ea pune-a sa coroană

Nici se poate despărţi.

Acea piatră chiar vioaie

De-aburi copera-a ei sân,

Din a ei plâns naşte ploaie,

Tunet din al ei suspin.

O ursit-o priveghează,

Şi Dochia deseori

Preste nouri luminează

Ca o stea peste păstori.”