Averea lui I.L.Caragiale - moştenirea, salariul, drepturile de autor

Autor 13204 vizualizări


Articolul de faţă stă sub semnul unei provocări, dar şi a unei curiozităţi pe care o propunem cititorilor noştri: aceea de a prezenta o faţetă anume a vieţii lui nenea Iancu, cea materială. Altfel spus, ce avere a avut maestrul Caragiale – şi cum a dobândit-o? Ce meserii a practicat şi ce salarii a primit pe parcursul anilor? Câţi bani a câştigat dramaturgul din drepturile de autor asociate scrierilor sale? Dezvăluim un altfel de Caragiale, despre care se ştie mai puţin – spre deloc.

A fi scriitor, om de litere, în secolul al XIX-lea, în societatea românească, era un lux pe care nu şi-l permitea oricine – şi nici prea mulţi indivizi nu erau interesaţi de această meserie neproductivă, a cărei practicare însemna asumarea condiţiei de a trece drept neserios, drept pierde vară. Mai mult, cine să te citească şi să te înţeleagă într-o ţară în care probabil 90% din populaţie era analfabetă şi trăia într-o sărăcie cronică?  


Dinicu Golescu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, C.A. Rosetti, Dimitrie Brătianu – ca să luăm doar câteva nume marcante ale culturii româneşti în epocă – proveneau toţi din familii înstărite. Doar aşa şi-au permis unii dintre ei să studieze în străinătate şi, ulterior, să cocheteze cu literatura, istoria sau să practice jurnalismul. Abia Reforma lui Cuza, care a pus bazele învăţământului românesc modern, a mai ameliorat situaţia analfabetismului din ţară – şi rezultatele acesteia s-au văzut în special la oraş, unde locuitorii din clasele mijlocii şi-au trimis copiii la şcoală cu gândul ca aceştia să se procopsească. Inclusiv Caragiale s-a aflat în această situaţie, fiind unul dintre beneficiarii măsurii modernizatoare a lui Cuza.

Totuşi, dacă cineva se încăpăţâna să scrie, cum şi unde publica – şi cine îl plătea? Editurile – astăzi, în număr mare şi distribuite geografic cam peste tot – nu existau la acea vreme, fiind doar câteva tipografii răzleţe, majoritatea concentrate în Bucureşti şi Iaşi. La Ploieşti, oraşul copilăriei şi adolescenţei lui Caragiale, prima tipografie apare abia în 1869, şi în cadrul ei se tipărea singurul ziar local, ,,Democraţia”, al lui Candiano Popescu.

În general, cea mai simplă modalitate de a publica era aceea de a-ţi plăti singur tipărirea lucrării, într-un tiraj modest, şi de a o trimite cadou prietenilor sau oamenilor influenţi. Un exemplu în acest sens este acelaşi Alexandru Candiano Popescu, autorul unui volum de versuri intitulat boiereşte Când n-aveam ce face, publicat în 1866 şi reeditat în 1875. Mai mult succes are acest personaj cu ziarul „Democraţia”, editat tot pe banii săi şi citit de tot Ploieştiul, inclusiv de adolescentul Caragiale. De altfel, ceva mai târziu, viitorul mare dramaturg va prelua maxima de pe frontispiciul ziarului lui Candiano, „Vox populi, vox Dei”, adaptând-o şi tranformând-o în celebra de-acum „box populi, box dei!”.

O a doua modalitate de a-ţi vedea opera tipărită era aceea de a o publica în foileton într-un ziar; aşa a făcut, de pildă, B.P. Hasdeu cu a sa „Răzvan şi Vidra”. Despre drepturi de autor, nici pomeneală! Eminescu o va spune inspirat, cum îi şade bine unui poet de geniu, dar, în egală măsură, realist: „Poezie-Sărăcie!”. Adevărul e însă tocmai acesta: în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea, în Vechiul Regat, scriitorii nu sunt plătiţi pentru operele lor. Noţiunea de drepturi de autor nu exista pe-atunci decât în teatru – doar aici autorii pieselor care au succes şi se joacă pe scenele teatrelor primesc o remuneraţie, mai mult sau mai puţin consistentă. Mai primesc bani şi cei care, cunoscând foarte bine o limbă străină, de preferinţă limba franceză, traduc piese la comanda diverselor teatre. Drepturile de autor se impun la noi târziu şi dificil. Abia în perioada interbelică, autori precum Sadoveanu, Mihail Drumeş, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu trăiesc confortabil pe seama banilor primiţi ca drepturi de autor pentru creaţiile lor; iar Cezar Petrescu reuşeşte chiar, cu aceste sume anume, să-şi cumpere o vilă la Buşteni (astăzi, casă memorială).

O privire asupra preţurilor şi salariilor în România anului 1900 

În intervalul 1880-1914, preţurile şi salariile s-au caracterizat, în general, printr-o anumită stabilitate, fluctuaţiile generate de diverse crize având efecte de scurtă durată. Salariile, în această perioadă, erau în jurul valorii de 50-60 de lei pentru muncitori, de 70-300 de lei pentru funcţionari (un învăţător avea salariul 90 de lei) şi de peste 300 de lei pentru funcţionarii superiori. La 1900, în Bucureşti, preţul unui kg de pâine era de 0,24 lei, un kg de cartofi era 0,12 lei, un kg de carne – 0,67 lei, un litru de lapte costa 0,37 lei, un litru de vin era 0,68 lei, un litru de bere (la 1901) era 0,70 lei. O casă obişnuită, cu 4-5 camere, costa aproximativ 10.000-20.000 de lei .

Caragiale şi moştenirea Momuloaiei 

În 1885, Caragiale avea 33 de ani. Era un autor care începuse să fie cunoscut în spaţiul public, piesele sale aveau succes şi erau apreciate şi susţinute de către mentorul Junimii, Titu Maiorescu. În planul vieţii private, Caragiale tocmai devenise tată: în martie 1885 i se născuse un fiu, Mateiu. La sfârşitul anului, un eveniment avea să-i schimbe întrucâtva destinul.  

Pe 7 noiembrie 1885 s-a stins din viaţă Ecaterina Momolo Cardini, verişoara primară a mamei lui Caragiale . Momuloaia, cum o numea Caragiale, nu a avut copii. Ca atare, averea ei urma să fie împărţită între rudele sale aflate încă în viaţă. La patru zile după moartea acesteia, pe 11 noiembrie, G.T. Mavrus, membru supleant al Tribunalului Ilfov, însărcinat cu inventarierea averii defunctei, însoţit de alte zece persoane, printre care şi potenţialii moştenitori (I.L. Caragiale printre ei), s-a deplasat în strada Batiştei nr. 1, la casa Ecaterinei Momolo Cardini . Pentru că, în trecut, Momuloaia fusese jefuită de hoţi, acum casa a fost păzită de către poliţie, probabil la cererea moştenitorilor.  


Au fost încheiate trei procese-verbale, semnate de toţi participanţii la operaţiunea care a durat două zile. Acestea conţin un inventar amănunţit al averii mobile şi imobile deţinute de Ecaterina Momulo, din care redăm câteva elemente: în „casa de fier” s-au găsit „41 scrisuri funciare rurale 7% a cinci sute lei (500) fiecare... una sută nouă spre zece (119) obligaţiuni de stat 6% a câte cinci sute (500 lei) fiecare cu cuponul pe noiembrie 1885 [...], un act de vânzarea Moşiei Frăteşti semnat Gh.M. Ghica şi Ecaterina Momolu cu data 30 octombrie 1868, […] un testament cu data 22 Aprilie 1841 semnat Girolamo Cardini (soţul Momuloaiei, decedat în 1859 – n.a.), scris în limba italiană [...]. Un pachet cu patru bucăţi acte de proprietate case şi prăvălielor din str.Batiştei nr. 1. Două poliţe asigurare şi opt chitanţe de plata asigurare [...]. 12 furculiţe de argint [...], o pereche cercei diamante mari, un ceasornic de aur” . Inventarul continuă cu obiectele din camera de culcare, salon, sufragerie, bucătărie. Ca avere imobiliară sunt trecute Moşia Frăteşti din plasa Marginea, Judeţul Vlaşca, dar şi casele şi prăvăliile din strada Batiştei nr. 1.

3 milioane de lei în banii de atunci, 14 milioane de dolari în banii de astăzi 

Averea Momuloaiei era una însemnată: moşia Frăteşti (care face parte astăzi din comuna Frăteşti, Giurgiu), din Vlaşca, avea 4.650 de hectare de pământ, iar obligaţiunile din casa de fier însumau 680.000 de lei . La vremea respectivă, bunurile Ecaterinei Momolo au fost evaluate la aproape trei milioane lei . Oare cât ar însemna în zilele noastre această sumă?

Fostul judeţ Vlaşca se afla situat în linii mari pe teritoriul ocupat acum de judeţul Giurgiu şi o mică porţiune din Teleorman. O evaluare simplă ne arată că preţul hectarului de teren arabil în Giurgiu este astăzi undeva între 3.000-4.000 euro . Dacă luăm valoarea minimă de 3.000 euro şi o înmulţim cu numărul total de hectare (4.650), rezultă că moşia ar valora, în banii de astăzi, 14 milioane de euro; şi, în lei, aprox. 61.880.000.

Un alt criteriu de echivalare a averii, mai potrivit, ar fi raportarea la o valută. În 1915, un dolar american se cumpăra cu 5,18 lei . Cele trei milioane de lei, transformate în această valută, însemnau 579.150 dolari. Înmulţind suma cu 24,30, cât valorează astăzi un dolar de la 1915 , rezultă 14.073.345 dolari americani – sau aproximativ 12,5 milioane de euro. Evident, cifrele sunt impresionante astăzi – iar în epocă au fost cu siguranţă la fel. Aşa se explică şi de ce ziarul „L’Indépendance Roumaine” a numit-o pe Momuloaia o adevărată „mătuşă bogată din America”...

Momuloaia nu fusese la fel de prevăzătoare ca soţul ei şi nu lăsase un testament. Ca atare, averea a fost revendicată de rudele ei la tribunal, pe 22 noiembrie 1885, după cum rezultă din următorul document: „Domnule Preşedinte, Dna Ecaterina Momolo Cardini a încetatu din viaţă dupe ce i murise amândoui părinţii şi fără să lase vreun descendent, de ore ce n’a avut nici o dată copii. În lipsă dar de ascendenţi/încetaţi din viaţă astădi şi de descendenţă, singurii moştenitori în gradul cel mai apropiat suntem noi, vere şi veri primari, ai reposatei, după cum se probează cu actele ce alăturăm aci” . Documentul este semnat de următorii potenţiali moştenitori: Constantin Lecca, pictorul; Catinca Tomescu; Zinca Horstmann; Sofia (Carolina) Ioanovici; Maria Ioanovici, prin procurator Constantin Lecca; şi Ecaterina Caragiale (mama scriitorului), prin procurator G. Dissescu. A fost numit un curator al averii, în persoana lui Athanasie Chiriac , care a administrat provizoriu moşia şi celelalte afaceri până când instanţa avea să clarifice aspectele succesiunii. Salariul curatorului a fost de 900 de lei pe lună, o sumă importantă având în vedere şi valoarea bunurilor avute în grijă.

Apar pretinşi moştenitori: o fiică, nepoţi şi nepoate... 

Cei şase moştenitori urmau să primească fiecare 500.000 de lei la valoarea anilor 1900, echivalentul a 96.525 dolari la valoarea din 1915 – iar dacă luăm în calcul estimarea noastră anterioară, în banii de astăzi, 2,34 milioane dolari. O adevărată avere! Realitatea a fost însă alta: în ciuda cererilor moştenitorilor legitimi de a fi puşi în posesia averii, ei nu aveau să se bucure prea curând de aceasta. La doar câteva luni de la moartea Momuloaiei au apărut pretinşi moştenitori, în jurul lor roind avocaţi, intermediari dornici de câştiguri uşoare, obţinute prin şantaj, care au adus tot felul de acte false, care să le dovedească drepturile: o fiică (Maria Tabay, slujnica soţilor Cardini), nepoţi (fraţii Constandi, unguri din Sibiu), o nepoată (Maria Stoicovici), nişte rude de la Belgrad (Darinka şi Lepostava Gheorghevici, acestea din urmă deschizând acţiunea în 1905).

Procesele, foarte costisitoare pentru cei şase moştenitori, s-au stins rând pe rând: în 1886, cu Maria Tabay; în 1903, cu fraţii Constandi; cu cu cele două surori de la Belgrad se pare că procesul s-a încheiat abia în 1908-1909 ori chiar mai târziu.


După cum ne spune Şerban Cioculescu, primul mare exeget al lui Caragiale, abia în 1909 s-au considerat stinse litigiile şi justiţia i-a pus pe moştenitori în posesia întregii averi. Până atunci, în intervalul 1886-1908, cei şase moştenitori s-au bucurat doar de banii rezultaţi din exploatarea moşiei din Vlaşca – 90.000 de lei pe an –, fiecăruia revenindu-i o sumă în jurul valorii de 13.000 de lei. Caragiale, personal, a încasat începând cu anul 1888, anul decesului mamei sale, suma de 6.000 lei anual, diferenţa până la 13.000 mergând la sora sa. A primit această rentă până în anul 1908.

Cât a primit efectiv Caragiale de pe urma rudelor 

În septembrie 1904, moşia Frăteşti şi casele din Bucureşti ale Momuloaiei sunt scoase la licitaţie de către Tribunalul Ilfov pentru suma de 2.600.000 lei. I.L. Caragiale, prin avocatul său, Barbu Delavrancea, contestă suma şi cere amânarea licitaţiei, susţinând că, în realitate, valoarea totală a averii este de peste 3 milioane de lei. Ceilalţi moştenitori nu sunt de acord cu tergiversarea, iar în cele din urmă moşia singură se vinde, cu 2.600.100 lei, lui Ioan G. Cantacuzino . Tranzacţia este definitivată în 15 septembrie 1909.

Din această sumă, lui Caragiale îi revin, se pare, 430.000 lei , dar, exasperat de trenarea afacerii, nenea Iancu îşi vinde partea, în pierdere, pentru suma de 315.000 lei, în aprilie 1908 . Anterior, în 1905, îşi vânduse către generalul Bengescu şi cota sa din casele Momuloaiei, din strada Batiştei.

În 1905, Caragiale mai primeşte, nu fără un alt proces, o parte de moştenire în valoare de 10.000 de lei, de pe urma Anastasiei, sora tatălui său , iar tot în acel an, murind sora sa, Lenci, o moşteneşte şi pe ea. Aceasta era, de altfel, ultima moştenire pe care o primea marele scriitor.

Dacă ar fi să rezumăm cât a moştenit Caragiale de la rudele sale pe parcursul anilor, cifrele aproximative s-ar ridica la cel puţin 450.000 lei (am inclus aici cei 315.000 lei – cota din vânzarea moşiei Frăteşti; moştenirea de la sora tatălui, în valoare de 10.000 lei; dar şi renta anuală rezultată din exploatarea moşiei din Vlaşca – 6.000 de lei, şi apoi 13.000 lei, după moartea surorii). Transformată în valută, suma ar fi astăzi echivalentă cu 2,1 milioane dolari.

După această avalanşă de cifre şi de calcule, o întrebare – chiar dacă ea ţine, evident, de istoria contrafactuală. Ce s-ar fi întâmplat dacă I.L. Caragiale n-ar fi avut moştenirea Momuloaiei? Dumneavoastră, cititorii, puteţi alege din mai multe variante. Ar fi scris, poate, mai mult – spre câştigul literaturii române. Ar fi făcut politică şi ar fi devenit deputat sau senator. N-ar mai fi plecat în exil şi n-ar mai fi murit la Berlin. Poate ar fi trăit mai mult – şi, dacă ar fi prins Marele Război, filogermanul din el ar fi rămas la Bucureşti sau ar fi plecat la Iaşi? Ar fi făcut puşcărie, precum Arghezi sau Slavici?

Banii maestrului. Slujbaşul mărunt, revizorul, directorul, patronul, rentierul şi autorul Ion Luca Caragiale 

În ciuda simulărilor care ne arată ce avere impresionantă convertită în banii de astăzi ar fi moştenit Caragiale, realitatea a fost diferită. Din punct de vedere material, existenţa lui nenea Iancu a fost mai degrabă una în zig-zag: de la lipsurile adolescenţei şi tinereţii, la fluctuaţiile maturităţii şi până la comoditatea traiului din exilul berlinez al ultimilor ani de viaţă. 

Părinţii lui Caragiale nu au fost oameni bogaţi, ei se situau mai degrabă în cadrul micii burghezii: nu aveau o casă proprietate personală, locuiau cu chirie, traiul lor era îndestulător fără să fie prosper, sursa de venit constituind-o numai salariul rezultat din profesia de avocat şi funcţionar (membru supleant al Tribunalului Ploieşti) a tatălui dramaturgului.  


În iunie 1870, la 18 ani, tânărul Caragiale, aflat sub tutela tatălui, îşi începe prima slujbă, aceea de copist la Tribunalul Ploieşti, traiectoria sa profesională, stabilită de părinte, fiind aceea de a-i urma profesia şi a deveni avocat, funcţionar la acelaşi tribunal. Moartea tatălui, la 10 septembrie acelaşi an, deşi îi oferă libertatea de a-şi alege singur drumul în viaţă, îl pune pe tânărul Caragiale într-o situaţie delicată, aceea de a-şi întreţine familia, pe mama şi pe sora sa. Şi face acest lucru multă vreme, cu un devotament remarcabil. „Am împlinit douăzeci de ani. Sunt copil de părinţi sărmani şi fără nume. Am rămas, după moartea lui tată-meu, singurul sprijin al mamei şi al sori-mi. Am învăţat atâta şcoală câtă, la limită, mi-ar fi de ajuns să mă pot apuca de învăţătura dreptului... Am o educaţie nu tocmai îngrijită, fiindcă părinţii meu n-au avut mijloace să-mi dea una aleasă...Pe lângă asta, sunt, slavă Domnului! Sănătos şi voinic; duc bine la tăvăleală; dovadă că pot fi, în acelaşi timp, şi sufleor şi copist la teatru, şi corector într-o tipografie mare, la două ziare, şi dau lecţii la nişte copii; aşa că pot, cu una, cu alta, câştiga destul cu ce să ne susţinem eu şi familia...” .

Perioada 1870-1887, până la moartea Momuloaiei şi puţin după, reprezintă pentru Caragiale o etapă a privaţiunilor de tot felul, iar tânărul este nevoit să muncească din greu, câţiva ani în activităţi obscure, cum numeşte Şerban Cioculescu munca din „bucătăria” gazetăriei: este corector la ziare („Unirea democratică”), redactor („Ghimpele”, „Alegătorul liber”), între 1878-1881 lucrează, alături de Eminescu, la „Timpul”. O vreme este şi sufleur la teatru, muncă plătită la fel de modest precum cea din domeniul ziarelor. Face şi traduceri, retribuite ceva mai bine: primeşte, de pildă, în 1879, 600 de lei pentru o astfel de muncă; numai că solicitările pentru traduceri sunt mai degrabă fluctuante. Un lucru e cert: experienţa acumulată în aceşti ani va constitui baza de mai târziu a remarcabilului gazetar, pamfletar şi scriitor I.L. Caragiale.

„Caragiale mă făcea cal de poştă cu scrisori şi bileţele spre a stoarce câte 2-3 lei” 

Oricum, banii câştigaţi nu-i sunt suficienţi; mai tot timpul trăieşte din mici împrumuturi ori avansuri din leafă. Un astfel de episod, intitulat „Caragiale corector”, ne este povestit de un contemporan: „Caragiale mă făcea cal de poştă cu scrisori şi bileţele spre a stoarce câte 2-3 lei. Când administratorul se da învins la «acont», atunci auzeai pe Caragiale: - Mă, afurisitule! Repede la Bulangerie! Un biftec garnisit – dar să nu-ţi bagi botul în cartofi că te ia dracu’ - ş’o litră cu vin!” . Iată un Caragiale plin de vitalitate, ironie, spontaneitate, asemenea personajelor sale – dar mai mereu cu buzunarele goale. Viitorul mare dramaturg va rezuma cu ironie filosofia de viaţă a datornicului, ipostază care-i era atât de familiară: „Pentr’o datorie veche/ Eşti fudul de o ureche; Pentr’o datorie nouă/ Eşti fudul de amândouă” . Despre datornicul Caragiale ar fi rămas legenda că s-ar fi dus chiar la regele Carol I cerându-i, într-o audienţă, să-l împrumute cu o anumită sumă. Răspunsul regal ar fi fost: „D-ta nu ştii, d-le Caragiale, că regii nu împrumută bani?” . Până la urmă, ne spune legenda, regele i-ar fi dat banii de care avea nevoie...

Mai departe, Caragiale este numit revizor şcolar, funcţie în care stă câţiva ani, perindându-se prin Neamţ, Suceava ori Argeş. Retribuţia unui revizor era, în 1915, de 349 de lei – un salariu mai bun, dar insuficient pentru nevoile lui nenea Iancu. Obligaţiile faţă de mama şi sora sa îi reduc drastic veniturile, de aceea nici nu se grăbeşte cu însurătoarea. După cum rezultă din corespondenţa cu mama şi sora, el le plătea chiria casei, slujnica şi cheltuielile traiului de zi cu zi. În cartea dedicată lui Caragiale, Şerban Cioculescu menţionează sume trimise frecvent acestora, 70 de lei, 200 de lei etc. . Consumându-se episodul revizoratului, Caragiale se angajează ca funcţionar la Regia Monopolurilor Statului.

„Îi place interiorul încăpător, cu odăi largi şi numeroase, unde nu miroase a sărăcie...” 

După 1887, situaţia lui Caragiale începe să se îmbunătăţească: pe lângă sumele rezultate din activităţile sale (în 1888 este numit director general al teatrelor, iar salariul său este de 380 de lei), familia primeşte şi renta anuală a moştenirii Momolo, iar căsătoria cu Alexandrina Burelly, provenită dintr-o familie cu o situaţie financiară bună, îl mai scapă pe Caragiale de presiunea financiară.

În 1889, el pleacă chiar în voiaj de nuntă în Italia, într-o epocă în care astfel de călătorii erau un lux, nefiind la îndemâna omului de rând. Atmosfera din casa şi din viaţa sa se schimbă, evident, în bine: „Când a reuşit să încheie o afacere şi să aducă bani în casă, Caragiale îşi regăseşte voioşia, încarcă masa cu toate bunătăţile... Îi place interiorul încăpător, cu odăi largi şi numeroase, unde nu miroase a sărăcie... Când călătoreşte cu familia, se răsfaţă în vagoane de dormit şi lasă mitocanilor clasa a doua. ...este bucuros să dea mese în cinstea Momuloaiei, poftindu-şi prietenii acasă la veselele parastase ale mătuşii” . După ani de privaţiuni, părea că soarele a venit, în sfârşit, şi pe strada lui nenea Iancu...


Un episod anecdotic, derivat din moştenirea sa de pomină, este acela că, într-o dimineaţă, nemulţumit de faptul că slujnica a adus cornuri care nu erau proaspete, a plecat din casă spunând familiei: „Mă duc să aduc eu nişte cornuri bune!” Au aşteptat câteva ore şi Caragiale nu mai venea. Spre seară o telegramă îi anunţa pe membri familiei: „Sunt în Leipzig pentru două zile. Veniţi şi voi cu cel dintâi tren, diseară este concert simfonic” . Probabil din această întâmplare s-a născut o nouă anecdotă: aflându-se la o masă cu prietenii, unul dintre ei a afirmat că ar fi extraordinar să meargă să bea o cafea în Gara de Nord, la Paris. Brusc, Caragiale ar fi zis: Să mergem!, oferindu-se să plătească el drumul şi cafeaua. Ajunşi la Paris, au băut cafeaua, dar ceilalţi doreau să vadă oraşul. Caragiale ar fi afirmat că dacă nu pleacă acum, pe loc, îşi vor plăti singuri întoarcerea. Neverosimilă întâmplare, dar îi şade bine lui nenea Iancu această asociere cu imaginea unui om de viaţă şi a unui spirit mucalit, calităţi pe care contemporanii săi le-au descris admirativ.

„Îl admir pe Caragiale,/Negustor de băutură/Face şi literatură,/Însă... nu face parale/Semnat I.L. Caragiale” 

Anii 1890-1900 sunt fluctuanţi din perspectiva financiară: deşi are un anumit confort al vieţii casnice, Caragiale este în veşnică goană după bani, pentru că familia a crescut prin apariţia copiilor. Se angajează profesor de istorie la Liceul ,,Sf. Gheorghe” din Bucureşti, deschide un ziar, „Moftul român”, colaborează în continuare la alte ziare, apoi devine cârciumar la Bucureşti şi Buzău, dar tot fără noroc. „Se bea mult la berăria lui Caragiale, dar se plătea puţin...” , mărturisea Cella Delavrancea. Iar nenea Iancu va trage cu amar învăţămintele acestei experienţe: „Îl admir pe Caragiale,/Negustor de băutură/Face şi literatură,/Însă... nu face parale/Semnat I.L. Caragiale” . În epocă, dorinţa lui Caragiale de a face bani îi determină pe unii contemporani să-l deplângă ironic: „Bietul Caragiale! – scrie într-un ziar Scipione Bădescu. Să fii cel mai bun scriitor al ţării şi negustor la Buzău, să n-ai la timp 200 lei pentru a achita poliţa... asta e desigur cea mai genială ironie a soartei”.


Activitatea lui Caragiale continuă prin colaborări, la „Universul” lui Cazzavilan (unde e plătit cu 25 de lei pentru un material), dar şi la alte publicaţii, precum „Epoca”. Un lucru e cert: până spre 1908, când primeşte toţi banii din moştenirea Momuloaiei, maestrul rămâne la fel de strâmtorat, veşnic în căutare de bani, sursele de venit fiindu-i jumătate din renta de 13.000 de lei anual (după moartea surorii, în 1905, renta îi revine integral) şi drepturile de autor rezultate din reprezentarea pe scenă a pieselor sale, ori sumele primite de la diverşi editori pentru operele sale.  

După ce, în 1904, călătoreşte în Italia, Franţa şi Germania pentru a căuta un loc unde să se stabilească, scriitorul se mută definitiv la Berlin, unde-şi consumă ultima parte a moştenirii. Aşa cum se cuvenea unui personaj de valoarea şi reputaţia sa, Caragiale are un trai liniştit şi dulce, fără a fi opulent. Franzela exilului îi mai îndulceşte din amărăciune celui care toată viaţa a muncit în slujbe mediocre, deşi era genial, a fost contestat de adversari, acuzat de plagiat şi respins de Academie, pentru că „şi-a bătut joc de societatea românească” în operele sale...

Caragiale şi drepturile de autor 

Aşa cum am menţionat în debutul articolului nostru, noţiunea de drept de autor nu prea exista în epocă în România, excepţie făcând doar domeniul teatrului. Cu toate acestea, Caragiale a avut încheiate câteva contracte (nu s-au păstrat, din păcate, toate) cu editura fraţilor Şaraga din Iaşi şi cu editurile Socec, Gobl şi Minerva, din Bucureşti.  

În 1893, Caragiale a încheiat primul sau contract, pentru editarea a două volume de Teatru, într-un tiraj de 6.000 de exemplare, primind în schimb suma de 300 de lei . Volumele conţineau, după propria mărturisire, piesele „Noaptea Furtunoasă, Scrisoarea pierdută, Conu Leonida, Năpasta, D-ale Carnavalului, şi încă o piesă într-un act netipărită încă până acum nicăieri, precum şi trei articole din volumul meu Note şi schiţe”. În 1894 semnează un nou contract, pentru Nuvele (Păcat, Făclie de Paşti, Poveste, Răzbunare), primind 500 de lei . În 1897 îi apare volumul Schiţe, tot la editura Şaraga – iar cu 800 de lei, la acea vreme, îţi puteai acoperi cheltuielile unei gospodării pe câteva luni.  

În 1889, 1897, 1901 tipăreşte ediţii ale operei sale la Socec. Nu cunoaştem suma primită de Caragiale, dar nu poate fi mai mare de 1.000-2.000 de lei. La ediţia din 1901, Caragiale beneficiază şi de reclamă în presa vremii. George Ranetti îi anunţă, astfel, pe cititorii publicaţiei „Zeflemeaua”: „Caragiale a scos de sub tipar un nou volum în care a reunit delicioasele-i schiţe şi nuvele. Volumul cuprinde 350 pagini, costă numai 3 lei şi e intitulat Momente. Nu Momente, Maestre, ci Monumente trebuia să botezi admirabilul volum…” .

Contractul cu editura Minerva, încheiat în 1907, prevede vânzarea drepturilor de autor „pe veci a Operelor sale”, iar suma este de 4.000 de lei. Broşura-pamflet 1907 a avut, la rândul ei, succes, vânzându-se în 10.000 de exemplare, iar suma primită a fost, probabil, de 2.000 de lei.

Dacă ar fi să avansăm o cifră posibilă – bazându-ne pe informaţiile enunţate mai sus, şi acelea eliptice prin lipsa unor evidenţe clare, a unor contracte de editare – putem avansa ipoteza, fără a avea garanţia şi pretenţia exactităţii, că din publicarea operelor sale Caragiale ar fi câştigat o sumă cuprinsă între 7.000-10.000 de lei. Şi cum Caragiale s-a manifestat ca scriitor în intervalul 1878-1912, dacă am împărţi ipotetica suma de 10.000 de lei la cei 34 de ani ar rezulta 294 de lei pe an – şi 24,5 lei lunar, bani primiţi ca drepturi de autor din publicarea operelor sale. Ca redactor sau corespondent al unor ziare, Caragiale a mai scris alte câteva sute (300-400?) de articole , pentru unele fiind plătit cu salariu lunar, pentru altele „la bucată”.

Cotă parte din încasări 

Mult mai consistente au fost sumele revenite din punerea în scenă a pieselor sale de teatru. Caragiale este prezent pe scenele teatrelor din Vechiul Regat începând cu anul 1884 şi, timp de 28 de ani, primeşte fluctuant o cotă parte din încasările reprezentărilor pieselor sale: „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „D’ale Carnavalului”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „Năpasta”, „O soacră”. De multe ori trebuie să îşi apere cu toate mijloacele drepturile de autor, în faţa tentativelor diverselor companii teatrale private, care joacă în provincie piese fără să plătească dramaturgilor sumele cuvenite.


După cum reiese din documentele de arhivă consultate, autorul primeşte 10% din încasări; spre exemplu, în stagiunea 1908/1909, pentru trei reprezentaţii ale pieselor „Scrisoarea pierdută” şi o reprezentaţie a piesei „D’ale Carnavalului”, în decembrie 1908-ianuarie 1909, Teatrul Naţional a încasat 3.150 de lei, din care 315 lei îi remite lui Caragiale.

Piesele sale au succes şi încep să fie jucate cu o frecvenţă mai mare în special după 1895, când maestrul domină scena literaturii române. Pe 3 octombrie 1898, spre exemplu, la Teatrul Naţional din Bucureşti se joacă piesa „O scrisoare pierdută”. Se pun în vânzare 745 de bilete, iar numărul biletelor cumpărate este de 650. O sală aproape plină, cu 90% din bilete vândute – încasările se ridică la 2.641 de lei. O chitanţă a TNB către Caragiale arată că pentru reprezentaţiile „Scrisorii pierdute” în serile de 3, 4, 5 octombrie şi în ziua de 11 a aceleiaşi luni acesta este remunerat cu 1.152 de lei. Pe 13 octombrie, doar 333 de bilete sunt cumpărate, iar pe 25 octombrie, la aceeaşi piesă, se vând 691 de bilete. Spectacolul cu piesa „O noapte furtunoasă”, din 26 octombrie, vinde 595 de bilete . Din păcate pentru dramaturg, frecvenţa jucării pieselor sale nu este mereu aceeaşi. Şi, probabil, sunt şi ani în care operele sale nu figurează pe lista spectacolelor din Bucureşti, Iaşi sau Craiova.

Oricum ar fi, veniturile lui Caragiale din drepturi de autor, furnizate de teatrele româneşti, le depăşesc clar pe cele rezultate din publicarea operelor sale. Estimăm că din dreptul de autor pentru reprezentarea pieselor sale, dramaturgul a primit un minim de 500-1.000 de lei anual, până spre 1900, când sumele au început să fie mai mari. Vârful a fost atins în ultimul an de viaţă al lui Caragiale, când, alături de un premiu de 2.000 de lei, într-o singură stagiune, 1911-1912, a primit 10.000 de lei, cam cât toată suma câştigată din publicarea operelor sale în câteva ediţii.


""