Autor 24992 vizualizări


Despre viața amoroasă a regilor Franței s-ar putea scrie mult și bine. Pentru că dacă de altceva ar fi dus lipsă, de amor, sau mai bine zis de amoruri, au avut parte din plin. Numai enumerarea numelor amantelor suveranilor ar putea umple pagini întregi. Ne vom opri însă la cazurile cele mai elocvente.

Tânără, frumoasă, “fertilă”, de familie bună (dar nu neapărat); nu era nici o problemă dacă era măritată. Cam acestea erau criteriile după care se selectau amantele. Nici măcar faptul că trecuse prin brațele altora nu era un impediment. Carol al VI-lea (1380 - 1422), spre exemplu, s-a iubit cu Odette (sau Odinette) de Champdivers, pe care a „preluat-o” de la fratele său, ducele de Orleans, și a „transmis-o” fiului său, Carol al VII-lea; soția celui din urmă nu a avut nici o obiecție, ba chiar a fost de acord, atâta timp cât și ea s-a consolat cu fratele soțului său.


O altă amantă a regelui Carol al VII-lea (1417 - 1461) al Franței a fost Agnes Sorel (foto sus), care a exercitat o mare influență asupra monarhului francez. Extrem de frumoasă și inteligentă, a fost „racolată” de rege pe când lucra în casa cumnatului său, Rene de Neapole. De altfel, ea a fost prima amantă recunoscută oficial din istoria Franței. Și-a creat numeroși dușmani, care se pare că i-au provocat și moartea. Oficial s-a spus că a murit de dizenterie, dar neoficial s-a vorbit de otrăvire cu mercur. Bănuit de această crimă a fost chiar fiul lui Carol al VII-lea, viitorul rege Ludovic al XI-lea.

Francisc I (1515 - 1547) spunea: “O curte fără doamne e ca o primăvară fără roze”. Și a avut și el porția sa de “doamne”. Printre cele mai cunoscute, s-a numărat și Françoise de Foix, soția contelui de Chateaubriand și doamnă de onoare a reginei. Ea avea să sfârșească tragic, pentru că, întorcându- se acasă, după ce regele a înlocuit-o cu Anne de Pisseleu, a fost împușcată de soțul gelos. Înlocuitoarea ei, amintită mai sus, va rămâne alături de rege până la sfârșitul domniei acestuia.


De o mare notorietate s-a bucurat relația dintre regele Henric al II-lea (1547 - 1559) și Diana de Poitiers (foto sus). Mai mare cu 20 de ani decât regele (trecuse și prin patul tatălui acestuia, Francisc I), a avut o influență copleșitoare asupra monarhului. Se bucura de prerogative aproape regale, francezii tratând-o pe ea ca pe o regină, și nu pe Caterina de Medici, soția lui Henric. Toți marii pictori și sculptori ai epocii s-au grăbit s-o imortalizeze, la fel cum regele s-a grăbit să-i satisfacă toate capriciile, printre altele, construindu-i castelul de la Anet, o capodoperă a Renașterii.

Moartea lui Henric, la un turnir, a pus capăt vieții de basm a Dianei, care a avut de suportat, până la sfârșitul vieții, răzbunarea, servită în doze mici, a Caterinei de Medici. Henric al II-lea și Diana de Poitiers au avut o fiică, Diana de France, despre care unele surse afirmă că ar fi fost fiica Fillipei Ducci, o altă amantă a regelui, și că Diana de Poitiers doar a crescut-o. Cu Jane Fleming sau Jane Stewart (fiica nelegitimă a regelui Iacob al IV-lea al Scoției), Henric al II-lea a avut un fiu, Henri de Valois, viitor guvernator al Provenței; iar cu Nicole de Savigny, un alt fiu, pe care nu l-a recunoscut, pentru că nu era sigur că e al lui, dar pe care l-a făcut totuși conte de Saint Remy.

În contul lui Henric al III-lea (1574 - 1589) sunt puse mai multe aventuri amoroase, printre care și una, de scurtă durată ce-i drept, cu Veronica Franco, celebra curtezană și poetă venețiană.

Henric al IV-lea (1589 - 1610) poate fi luat drept model, dacă putem spune așa, de rege iubăreț. Numărul amantelor sale a fost foarte mare, cunoscute fiind vreo cincizeci. Dintre acestea: Gabrielle D’Estrèe, ducesă de Beaufort, care i-a făcut și trei copii. Pentru ea, Henric a vrut să divorțeze de soție, Margueritte de Valois, care nu era în stare să-i facă moștenitorii mult doriți. Desigur că nevasta n-a vrut să-i acorde divorțul și s-a pornit un lung șir de procese, la sfârșitul cărora Henric și-a redobândit libertatea. Amanta între timp a murit, locul ei fiind luat de Henriette de Balzac d’Entragues, căreia i-a promis că o ia de nevastă, dar în schimb s-a căsătorit cu Maria de Medici.

Henriette și-a revenit repede din șoc și i-a născut și doi copii – Henri și Gabriele Angelique. Ea a complotat cu spaniolii pentru a-l recunoaște ca moștenitor pe bastardul regelui, și nu pe fiul legitim al acestuia, Ludovic; ba chiar a fost bănuită că a avut legătură cu asasinarea regelui în 1610. Alte amante, cunoscute, ale lui Henric al IV-lea au fost: Jacquelinne de Bueil (de la care a avut un copil), Charlotte de Essarts (doi copii), doamna de Sauve (care a fost și amanta ducelui de Guise), dra. de Fosseuse, Esther de Boyslambert (i-a făcut un fiu care a murit la o vârstă fragedă), Suzane de Moulins, dra. de Tignonville, dra. Dayelle, contesa de Gramont (cu care a avut un fiu), Marie de Bourdaisiere.

Ludovic al XIII-lea (1610 - 1643) a fost ceva mai discret decât tatăl său, cea mai cunoscută relație extraconjugală a sa fiind cea cu Marie de Hautefort, care se pare că îl influența destul de mult pe rege în deciziile politice. De aceea, cardinalul Richelieu a încercat să i-o bage în pat pe Louise de la Fayette, care făcea parte din suita soției regelui, Ana de Austria. Aceasta i-a făcut jocul pentru o perioadă, devenind confidenta suveranului, dar întorcându- se și ea împotriva cardinalului. La Fayette nu a devenit însă și amanta lui Ludovic, nu pentru că n-ar fi vrut el, ci – demn de menționat – pentru că n-a vrut ea și s-a retras la o mănăstire.

Și astfel ajungem la Ludovic al XIV-lea (1643 - 1715), cel mai galant și mai experimentat în astfel de aventuri amoroase. Primi Visconti, ambasadorul Lombardiei pe lângă tronul Franței, relata:

„Nu există doamnă de familie bună care să n-aibă ambiția de a deveni amanta regelui. Numeroase femei, măritate sau nu, mi-au declarat că nu-l jignesc nici pe soțul, nici pe tatăl, nici pe Dumnezeu, dacă ajung să fie iubite de prințul lor. Dar, ce e mai rău este că familiile, tații, mamele și chiar unii soți își fac o mândrie din asta”.

Unele dintre amantele lui Ludovic făceau parte din suita mamei sale, Ana de Austria, așa cum erau domnișoarele La Mothe - Argencourt și La Mothe - Houdancourt; se spune că regele ajungea în dormitorul acestora cățărându-se pe burlanele de apă. O mare pasiune a făcut pentru Maria Mancini, nepoata lui Mazarin, de care a fost nevoit să se despartă din rațiuni politice. A avut o slăbiciune și pentru sora Mariei, Olimpia Mancini (mama marelui strateg Eugeniu de Savoia), la care a renunțat pentru Louise de la Valliere, care devine amantă „declarată” în 1664.

Soția regelui, Maria Tereza, e batjocorită pe față; scandalul public se instalează la Curte și crește odată cu venirea doamnei de Montespan, care împarte o vreme cu La Valliere, atențiile regelui. Ludovic organizează în onoarea lor serbări fastuoase, care durează câteva zile și pentru care se cheltuie cu nemiluita. Ba mai mult: regele circulă prin țară însoțit de regină și de cele două amante. Tot Primi Visconti ne spune:

„Regele trăia cu favoritele sale, cu fiecare în parte, ca într-o familie legitimă; regina primea vizitele lor și ale copiilor naturali (cu La Valiere a avut patru și cu Montespan vreo șapte), ca și când asta ar fi fost datoria ei, căci totul trebuia să se petreacă potrivit voinței regelui”.

Celor amintite mai sus li se mai pot adăuga: Henriette d’Angleterre, cumnata regelui; Angelique de Fontanges, rămasă celebră prin „coafura aiurită” care a făcut furori în epocă; Catherine de Gramont, prințesă de Monaco; Claude des Oeillets și multe altele. Viața de aventuri a luat sfârșit brusc, pe la 1680, când la Curte și-a făcut apariția doamna de Maintenon. Văduva poetului Scaron se ocupa de educația copiilor lui Ludovic al XIV-lea și ai doamnei de Montespan. Numai că din bonă se transformă în amantă și, după moartea Mariei Tereza, se căsătorește în secret cu regele, asupra căruia are o mare influență religioasă.


Ludovic al XV-lea (1715 – 1774) este un demn urmaș al Regelui Soare. De altfel, el a fost supranumit „cel Iubit”. Lista sa de amante este impresionantă. Cea mai cunoscută este, desigur, Jeanne Antoinette Poisson, marchiză de Pompadour (foto sus); regele a cunoscut- o la un bal mascat, în 1745, la scurt timp a divorțat-o și a prezentat-o la Curte. Pompadour s-a înțeles bine cu regina și s-a implicat temeinic în afacerile interne și externe ale statului.

O mare pasiune a avut Ludovic al XV–lea pentru Marie Louise O’Murphy (foto jos), fiica unui soldat irlandez; ea a pozat pictorului Francois Boucher, iar portretul a fost văzut de valetul regelui, căruia i-a plăcut și care a prezentat „modelul” suveranului. Marie Louise a încercat s-o înlăture pe Madame de Pompadour, dar fără succes, așa că a fost nevoită să părăsească curtea și să se mărite cu un mic nobil. Foarte mare succes a avut la Ludovic al XV-lea, Madame du Barry, ca și fiicele marchizului de Nesle, toate patru (Louise-Julie, Pauline-Felicite, Diane-Adelaide și Marie-Anne), trecând prin patul monarhului francez.


Și Napoleon Bonaparte (împărat între 1804 - 1814) a fost prins în jocul lui Cupidon. Marea sa dragoste a fost Josephina. Aceasta era născută în Martinica, crescuse pe o plantație de sclavi și era căsătorită cu Alexandre Beauharnais; soțul ei a fost executat în timpul Revoluției franceze, ea însă a reușit să scape. A trecut prin paturile mai multor generali înainte să ajungă în cel al lui Napoleon; s-au căsătorit în 1796. Nici pe el, nici pe ea nu i-a dat fidelitatea afară din casă. Josephine însă nu i-a putut face moștenitorul mult așteptat, și Napoleon a divorțat în 1809.

Soție i-a devenit Maria-Luisa, fiica lui Francisc I al Austriei și nepoata Mariei Antoaneta, fosta regină executată în timpul revoluției. Avea 19 ani când s-a măritat cu Napoleon, căruia i-a dăruit un fiu; a fost o căsătorie dictată de rațiuni politice. O pasională poveste de iubire a trăit Napoleon  cu Maria Walewska. Pe ea a cunoscut-o în anul 1807, după ce a ocupat Varșovia. Walewska, ce i-a făcut și un copil – Alexandre, a fost singura care l-a vizitat pe Insula Elba.

Desirèe Clary se înscrie și ea pe lista lui Napoleon, în al cărui pat a ajuns după ce fusese curtată și de fratele acestuia, Joseph. Desirèe s-a căsătorit cu generalul Bernadotte, care fusese adoptat de regele Suediei, aceasta neavând moștenitori. Pauline Faures a cucerit inima lui Napoleon în timpul campaniei din Egipt, ea însoțindu-și soțul ofițer, de care, de altfel, a și divorțat când a început aventura cu corsicanul. El nu a avut probleme s-o lase în urmă după ce s-a întors în Franța. Pauline s-a consolat repede, cu generalul Kleber. Marguerite Weimer sau Mademoiselle Georges, o celebră actriță, a avut o scurtă aventură cu Napoleon în 1803. Tot din domeniul artistic a provenit o altă amantă, Giuseppina Grassini, cântăreață de operă la Scala; atât ea, cât și Georges au fost bănuite că au avut relații cu marele rival al lui Napoleon, ducele de Wellington.

Nici conducătorii francezi de factură republicană nu au fost lipsiți de plăcerile interzise ale adulterului. Președintele Felix Faure (1895 - 1899) și-a dat obștescul sfârșit în brațele amantei sale, Margueritte Steinheil. Oficial, s-a spus că a făcut un atac de apoplexie, dar gura lumii a afirmat chiar că Faure ar fi murit ca urmare a folosirii în exces a pilulei Yse, un fel de Viagra a timpului.


Mazarine Pingeot și tatăl său natural, François Mitterand

Mai aproape de zilele noastre, a făcut vâlvă aventura amoroasă a lui François Mitterand (1981-1995). O aventură bine ascunsă de ochii presei și care a durat peste 20 de ani. El a avut practic o viață dublă: una alături de soție, Danielle, cu care a avut și doi copii, și alta cu amanta, Anne Pingeot, cu care a avut o fiică - Mazarine, născută în 1974. Mitterand a făcut publică relația sa cu puțin timp înainte de a muri (8 ianuarie 1996). Antologică a rămas imaginea de la înmormântarea fostului președinte francez, condus pe ultimul drum de amantă și de soție.