Aventurile coloniale ale Scoţiei

Autor 3821 vizualizări


Personalitatea marcantă a regalităţii scoţiene medievale a fost regele Iacob IV (1488-1513) care s-a implicat activ în politica externă a timpului, chiar dacă resursele regatului Scoţiei, cu o populaţie care în anul 1500 nu depăşea o jumătate de milion de oameni, erau departe de a-i permite astfel de ambiţii. Iniţial a păstrat relaţiile paşnice cu Anglia, mai mult, căsătorindu-se cu fiica regelui englez, Margareth Tudor (din dinastia Tudorilor), când aceasta avea doar 13 ani. A reînnoit alianţa cu Danemarca dar s-a implicat într-un alt război anglo-francez de partea Franţei, care i-a promis câştiguri teritoriale în dauna Angliei.

Invadând nordul Angliei, armata scoţiană a fost înfrântă de cea engleză în timpul bătăliei de la Flodden, tactica engleză surprinzându-l pe Iacob IV care, în ciuda sfaturilor primite de la comandanţii scoţieni, nu a acceptat să stea în spatele liniei centrale scoţiene, fiind ucis pe câmpul de luptă. Printre realizările lui se pot enumera: pacificarea şi preluarea controlului asupra Highlands şi insulelor Hebride care până atunci erau controlate de caste nobiliare locale, aproape independente, construcţia unei mici dar foarte active flote militare, adoptarea unei legi a educaţiei în 1498 prin care nobilii erau obligaţi să-şi trimită fiii cei mai mari la şcoală, introducerea tiparului în 1507 de către Andrew Myllar şi Waler Chepman. Iacob IV a fost şi ultimul rege scoţian care avea cunoştinţe de gaelica scoţiană, încurajând la curtea sa cântecele tradiţionale scoţiene. Pierderea lui a fost resimţită profund de o Scoţie care abia reuşise sa ajungă la stadiul unei minime coeziuni interne. Relativ slab populată, cu resurse naturale limitate, regatul medieval al Scoţiei chiar dacă independent de jure şi de facto, a fost condus mai bine sau mai rău de regi care aveau ambiţii mult mai mari, mai ales de a fi monarhi ai Angliei (mult mai populată şi bogată). Probabil că alăturarea rudei sărace celei bogate a avut loc cu câteva decenii înainte de 1707. Pe de alta parte faptul că a existat un regat scoţian care şi-a negociat adeziunea la Regatul Unit a reprezentat un avantaj însemnat pentru scoţieni, spre deosebire irlandezi. Irlanda a fost privită de englezi şi, mai apoi, chiar şi de către scoţieni, drept o colonie înapoită, cea mai săracă chiar dacă nărăvaşă provincie britanică.  

Până în 1707 Scoţia nu s-a implicat foarte intens în adevăratul boom colonial care captivase marile puteri occidentale (Spania, Portugalia, Franţa, Olanda şi, mai spre final chiar şi Anglia) care deja aveau mai bine de un secol sau chiar două de experienţă în materie. Şi aceasta chiar dacă situarea geografică a Scoţie era ma favorabilă decât cea a Franţei, de exemplu, mai ales luând în considerare preluarea arhipelagurilor Orkney şi Shetland care aparţinuseră regatului Danemarcei şi Norvegiei, fiind cucerite în perioada furiei vikinge. În anii 1460 cele două case regale au negociat înrudirea lor prin căsătoria prinţului Iacob II cu prinţesa daneză Margaret (care avea numai doisprezece ani) ceremonia având loc în abaţia scoţiană Holyrood la 10 iulie 1469. Însă regele danez nu avea fonduri suficiente pentru dota inerentă prinţesei (care iniţial se ridica la 10.000 de florini) astfel încât a gajat iniţial insulele Orkney. Mai apoi nu a găsit decât 2.000 de florini şi a fost de acord sa cedeze şi Shetland. Cum regele danez nu a mai trimis nici o sumă scoţienilor, la 20 februarie 1472 cele două arhipelaguri au fost în mod oficial anexate regatului Scoţiei. Care nu a ezitat să trimită colonişti în zonă, vorbitori de gaelică mai degrabă decât de engleză, care făcea progrese în toată Scoţia. Datorită izolării geografice chiar şi astăzi se vorbeşte un dialect gaelic în aceste insule slab populate. Cu greu se poate vorbi despre colonizare scoţiană în cazul Irlandei de Nord, având în vedere circulaţia în ambele sensuri care a avut loc între cele două ţări celtice dar la jumătatea secolului al XVII-lea, 40.00 de scoţieni se stabiliseră în provincia istorica Ulster din Irlanda. Ulterior ei se vor apropia mai degrabă de englezii decât de verişorii lor irlandezi, un factor important avându-l religia protestantă (chiar dacă de denominări diferite) 

Prima aventură colonială demnă de acest nume a avut loc la începutul secolului al XVII-lea când regele Sir William Alexander a obținut o chartă regală de la regele Iacob IV, reconfirmată în 1625 de către regele Charles I, prin care putea explora (pe cheltuială privată a celor care solicitau documentul şi nu a regatului) şi exploata teritorii în America de Nord, unde deja vecinii scoţienilor de la sud încercau să întemeieze colonii1. În această zonă pe care atât spaniolii cât şi portughezii au neglijat-o din motive evidente (lipsa resurselor şi mai ales a aurului) se luptau francezii cu englezii, în final ajungându-se chiar la un război deschis pentru supremaţie, Războiul de Sapte Ani (1754-1763). Regatul Scoţie nu avea resurse să concureze nici cu Anglia şi nici cu Franţa. Totuşi câteva nave cu colonişti scoţieni au fost expediate în zona pe care francezii o numeau Acadia, zonă locuită de secole de tribul india mi’kmaq, refractar la penetraţia europeană, o regiune împădurită, cu o climă aspră iarna. Coloniştii scoţieni au înfiinţat Nova Scotia dar în 1632 francezii i-au obligat să părăsească America, numele de Nova Scotia (Alba Nuadh- gaelica) revenind doar după alungarea regatului francez din Canada (nu şi a coloniştilor francezi din Quebec căci acadienii au fost deportaţi de englezi în timpul războiului) După Războiul de Independenţă american 33.000 de loialiști au părăsit cele 13 colonii care şi-au obţinut independenţa, stabilindu-se în Nova Scotia, care rămăsese sub control britanic, fiind una din coloniile fondatoare ale Canadei2. Nova Scotia a devenit şi prima colonie britanică ce a primit dreptul de a se autoguverna în 1848, model pe care britanici l-au patentat în restul coloniilor albe. 

În 1695 copiind modelul englez şi olandez, Parlamentul scoţian a adoptat o lege prin care se înfiinţa Compania Scoţiană de Comerţ cu Africa şi Indii şi trebuia să aibă monopolul comerţului colonial al Scoţiei. Compania, încercând să atragă capital a vândut rapid acţiuni în valoare de 300.000 de lire la Londra, investitorilor englezi. Auzind de apariţia unui potenţial competitor, Compania englezească a Indiilor s-a plâns regelui care i-a obligat pe englezii care investiseră în compania scoţiană să retragă capitalul subscris (285.000 de lire). Încercările scoţienilor de a face rost de fonduri din Hamburg sau Ţările de Jos au eşuat la presiunea Companiei Olandeze a Indiilor. Cea mai temerară încercare de a înfiinţa o colonie independentă scoţiană în America a avut loc înainte de formarea Regatului Unit, fiind o adevărată aventură scoţiană. Idea era de a stabili o colonie în istmul Darrien din Panama, în zona pe unde trece acum canalul Panama.

Evident, scoţienii nu aveau mijloacele tehnice pentru a săpa un canal de o asemenea anvergură dar ideea de bază, deloc exagerată, era de a oferi servicii de transfer a mărfii dintr-o parte în alta, economisindu-se astfel foarte mult timp de care aveau nevoie navele pentru a ocoli Capul Horn (sau al Bunei Speranțe - de altfel o zonă foarte periculoasă pentru corăbii, plină de stânci şi curenţi) şi intra în Oceanul Pacific (s-ar fi economisit luni de zile). Întreaga ţară a luat parte cu mult entuziasm la organizarea expediţiei. Dar scoţienii nu au luat în calcul că acea zonă aparţinea, cel puțin teoretic, spaniolilor, care nu erau deloc entuziasmaţi de prezenţa unor protestanţi între Mexic şi restul imperiului lor colonial sud-american. Scoţienii au construit trei nave noi (Caledonia, St. Andrew şi Unicorn) care au părăsit ţărmurile scoţiene la 17 iulie 1698, transportând 1.200 de colonişti. Se credea că în Panama clima era suportabilă iar terenul fertil, abia așteptând să fie cultivat de fermierii scoţieni.

Mai mult, se spera că se vor descoperi şi zăcăminte aurifere. Cu toate acestea, realitatea a fost mult mai dură şi după un an, coloniştii care supravieţuiseră malariei şi foamei, s-au văzut nevoiţi să abandoneze colonia. Nici de comerţ nu prea au avut parte. Cum în Scoţia nu cunoştea situaţia coloniei, alte două corăbii au plecat doar pentru a găsi aşezarea scoţiană abandonată. Una dintre cele două a luat foc iar cealaltă s-a îndreptat către Jamaica, principala bază engleză din zonă. O a treia expediţie, transportând alţi 1.300 de oameni a plecat din Scoţia, reconstruind colonia, fiind însă asediată de forţele spaniole. Supravieţuitorii blocadei navale spaniole şi-au negociat plecarea onorabilă spre Jamaica. Pierderile atât de capital investit cat şi umane (2.000 de scoţieni au murit, mai degrabă datorită diferenţelor uriaşe de climă între Scoţia şi Panama decât datorită luptelor cu indienii şi spaniolii).    

Unul din motivele pentru care pentru care pentru anumite segmente din societatea scoţiană Legea Unificării (Act of Union-1707) a fost considerată benefică a fost şi accesul negustorilor scoţieni pe o piaţă mult mai întinsă şi populata faţă de mica Scoţie. Chiar dacă în primele decenii de după apariţia Regatului Unit nu s-a simţit o creştere a volumului afacerilor, ulterior accesul a contribuit la o prosperitate mult mai mare decât, de exemplu, în Irlanda. Scoţienii s-au aruncat cu mult entuziasm în aventurile coloniale engleze, indiferent dacă vorbim despre personalul civil, marinari sau militari. În anii 1750 cu toate că scoţienii nu reprezentau decât o zecime din populaţia insulelor britanice, în cadrul Companiei Indiilor de Est ei formau cel puţin jumătate din personal.

Două din personalităţile remarcabile de origine scoţiană care şi-au adus aportul la extinderea şi consolidarea Imperiului Britanic au fost Livingston (născut în oraşul industrial Blantyre3, iniţial predicator presbiterian, ajungând în Africa pentru a-i creştina pe „păgâni” însă ulterior convertindu-se în explorator al continentului, poate cel mai important, fiind primul european care a traversat continentul de la Atlantic la Oceanul Indian, adept al stabilirii unei colonii în zona muntoasa a Zambiei- fapt ce s-a dovedit un eşec răsunător, iubind şi murind în Africa) şi Lachland Macquarie (nascut în insulele Hebride, vorbitor de gaelică, comandant de regiment în India iar apoi guvernator luminat chiar dacă dur în New South Wales, luând măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor în care erau transportaţi deţinuţii, moralitatea scăzând de la 1 din 31 la 1 din 122 de deținuți transportați spre Australia, colonia penitenciar model). Chiar dacă rolul dominant în istoria Imperiului Britanic l-au jucat englezii şi Londra şi scoţienii au profitat din plin, după cum o mărturiseşte şi istoricul britanic de origine scoţiană Niall Ferguson, în introducerea volumului său. Ca el, multi alţi scoţieni în vârstă au crescut printre urmele unui imperiu care se întindea pe un sfert din suprafaţa terestră. 

Bibliografie: 
David Ross Scotland. History of a Nation, Lomond, 2014. 
The Penguin Atlas of British&Irish History. From earliest times to the present day  
Consultant Editors Barry Cunliffe, Robert Bartlett, John Morrill, Asa Briggs, Joanna Bouke Penguin Books 2001
Robert Aldrich editor, Epoca imperiilor, Editura All, Bucureşti, 2008. 
Niall Ferguson Imperiul. Cum a creat Marea Britanie lumea modrenă, Editura Polirom, Iasi, 2018 


NOTE
1 Prima încercare de a întemeia o colonie engleză în America a fost în anul 1587, eşuată, dar au urmat altele, cea mai importantă fiind apariţia oraşului Jamestown din Virginia
2 Ca o altă curiozitate a istorie, tot în Nova Scotia s-au stabilit tot acum şi 3.000 de loialişti africani care, la fel ca cei albi, au părăsit Statele Unite, după ce luptaseră pentru Coroana Britanică în timpul războiului. Aceştia au înfiinţat aşezarea de la Birchtown. Tratamentul discriminatoriu la care i-a supus marea majoritate albă i-a făcut pe o mie din ei să plece în Sierra Leone în 1792 unde au înfiinţat oraşul Freetown. Paradoxal în Africa aceştia au fost desemnaţi drept coloniştii din Nova Scotia!.
3 Din South Lanarkshire. In amintirea exploratorului scotian cel de-al doilea oras ca marime din Malawi, fosta colonie britanica Nyasaland, se numeste inca din perioada coloniala Blantyre si este capitala financiara si economica a statului Malawi.


""