Autor 5593 vizualizări


Prima mea amintire despre Tudor Vladimirescu datează de la vârsta de patru ani. Eram în sala unui cinematograf bucureştean, iar mama îi şoptea cu subînţeles tatei:„Uite, asta e Lica Gheorghiu, fata lui Dej...”. N-am înţeles atunci insinuarea mamei, dar am ţinut-o minte.

Filmul „Tudor”, lansat în 1962, era prima superproducţie cinematografică românească istorică şi îmi amintesc că m-a impresionat foarte tare, cu scenele lui de masă, cu charisma foarte convingătoare a lui Emanoil Petruţ, cu decorurile şi costumele de epocă, chiar dacă erau toate numai alb-negru. Desigur, la acea vârstă nu mi-au fost mie prea clare subtilităţile intrigii, dar înţelesesem limpede că Tudor era personajul cel drept şi viteaz, care moare trădat la sfârşit, luptând pentru cei mulţi, că boierii erau nişte egoişti, perfizi şi trădători, la fel ca şi grecii, numiţi în film eterişti, iar turcii erau cei răi şi cruzi. În acel film am văzut-o pentru prima dată pe ecran pe marea actriţă Olga Tudorache, foarte puternică şi convingătoare în rolul demonicei soaţe a domnitorului Şuţu. Oricum, îmi amintesc că toată lumea era foarte mândră că, iată, reuşiseră şi ai noştri să facă un film istoric mare, poate nu chiar la fel de spectaculos precum „Vikingii”, cu Kirk Douglas şi Tony Curtis, sau „Cidul”, cu Charlton Heston şi Sophia Loren, dar era un început plin de speranţă. Peste ani, Mihnea Gheorghiu, iniţiatorul şi scenaristul filmului, la concurenţă cu Sergiu Nicolaescu, îşi va revendica paternitatea conceptului de „Epopee naţională cinematografică”.

Nu aveam cum să aflu atunci, în 1962, şi nici în anii ce au urmat, câte presiuni şi intervenţii se făcuseră asupra regizorului Lucian Bratu şi scenaristului Mihnea Gheorghiu de către politrucii din structurile de propagandă ale partidului pentru a fi subliniat caracterul social al revoltei lui Tudor, împreună cu rolul maselor ţărăneşti, care nu mai puteau suporta exploatarea boierilor cei lacomi, presiunile pentru distribuirea Licăi Gheorghiu într-un rol somptuos (boieroaica Aristiţa, ce pusese ochii pe Tudor, un bărbat frumos) sau pentru ca organele judeţene Olt, unde se făcuseră filmările, să suporte o parte din uriaşele cheltuieli de producţie. Tot aşa, abia după 50 de ani de la apariţia filmului, citind cartea Aureliei Vasile, Le cinema Roumain dans la periode communiste. Representations de l’histoire nationale(2011), am aflat de pretenţiile consilierului sovietic al filmului, J.M. Jejelenko (pe care scenaristul Mihnea Gheorghiu a reuşit să-l eschiveze doar prin mită), sau de cercetările istoricului Andrei Oţetea, care-l calificau pe Tudor (în realitate Teodor) drept membru al societăţii greceşti Eteria, el acţionând conform planurilor acesteia şi, deci, nu ca un patriot independent român.

Dorind cu ardoare să-l integreze pe Tudor printre marii lideri politici ai Europei acelei epoci, scenaristul Mihnea Gheorghiu a imaginat episodul cu Vladimirescu primit şi ascultat de aceştia în timpul balurilor Congresului de la Viena din 1814-1815, context în care eroul român se dovedea, desigur, imun la orice frivolităţi, el fiind cu gândul doar la norodul său. Aceste secvenţe au fost considerate chiar la vremea respectivă de istoricul Andrei Oţetea drept prea bizare şi dificil de acceptat fie şi de un simplu spectator. Şi totuşi, acesta, publicul românesc le-a acceptat şi a crezut în ele (mai mult decât în cărţile pe care oricum nu prea le-a citit), la fel cum a făcut-o şi în cazul multor altor falsuri şi deformări istorice în scop propagandistic din filmele lui Sergiu Nicolaescu şi ale altora.