Aura legendară a mănăstirii Curtea de Argeş: Meşterul Manole, biserica lui Negru-Vodă, mistreţul din Valea Dracilor

Autor 5342 vizualizări


Nu este deloc neobișnuit ca un loc sau monument să fie spațiul sau chiar actorul principal al unei legende sau povestiri miraculoase. Legendele oferă cu generozitate informaţii despre geneza ori caracterul special al unui lucru, al unei persoane, al unei zone anume – aşa sunt la noi legende arhicunoscute, precum cea a fondării Bucureștiului de către țăranul Bucur, sau altele mai puțin faimoase, precum povestea construirii turnului Goliei din Iași, de către boierul Golia, pentru a obține mâna unei pretențioase domnițe. Însă ca un singur loc, mănăstirea Curtea de Argeș, să se afle în centrul atâtor legende este cu adevărat ieşit din comun.

Credem că nu greşim când spunem că toată lumea cunoaște legenda meșterului Manole. Prin multiplele interpretări sau comentarii, ea a trecut de mult teritoriul literaturii fanteziste și a ajuns simbol pentru literatura populară română. Însă puțini știu și celelalte legende care înconjoară mănăstirea şi pe creatorul ei.  


În cel de-al doilea episod al seriei dedicate monumentului de la Curtea de Argeş aflăm cum a urmărit Neagoe Basarab mistrețul cel mare în Pădurea Dracilor, cum a fost educat în arhitectură la Constantinopol și cum a adus marmura bisericii la Curtea de Argeș într-o vreme când acest lucru nu era permis; ce rol aveau păsările din bronz de pe mănăstire, dar și povestea misteriosului Negru-Vodă. Dacă în textul din ediţia de august a revistei „Historia” ne-am concentrat pe istoria modernă a monumentului, ne întoarcem acum în trecut, până la momentul legendar al fondării Țării Românești.

„Manole, Manole/ Meștere Manole!” 

Legenda meșterului Manole nu este una singură. Ea a circulat în zeci, chiar sute de variante, până să fie definită într-o formă standard literară și popularizată ca baladă de un alt personaj de legendă al poporului român, Vasile Alecsandri. Având poate la bază un personaj real, opera literară a lui Vasile Alecsandri, reprodusă în sute de ediții, i-a conferit meşterului imaginea unui mare iubitor de neam, făuritor de cultură românească și exemplu de urmat pentru toți românii.

Balada „Monastirea Argeșului” apare mai peste tot ca fiind „culeasă” de Vasile Alecsandri. În fapt, a fost mai degrabă „adaptată”: poetul s-a inspirat dintr-o poveste populară pentru a crea o baladă în versuri, cu o structură literară (expozițiune, intrigă, acțiune, punct culminant, deznodământ), ușor de citit și de transmis mai departe.

Balada a fost publicată pentru prima oară în 1852, ca parte a culegerii Balade adunate și îndreptate. Era un moment esențial, de naștere a literaturii române, când mulți intelectuali români publicau literatură populară pentru a fi sursă de inspirație unor posibile viitoare creații culte. De aceea poate, Alecsandri își începea culegerea de balade cu celebra afirmație: „Românul e născut poet” – un îndemn sau o încurajare pentru afirmarea talentului literar al unui popor ce nu poseda încă literatură cultă. Însă fraza a fost luată mai degrabă ca un adevăr absolut de mulți critici literari de mai târziu – și astfel poezia românească a ajuns cu anii un motiv de mândrie națională, văzută ca o calitate intrinsecă a românilor.

„Pân-om hotărî/ Ȋn zid de-a zidi...” 

Balada lui Alecsandri conține toate ingredientele unei lecturi cu priză la public: tensiune, dramatism, caractere puternice, idealuri înalte, povețe moralizatoare etc. Poetul ȋncepe chiar cu referire la o altă legendă, cea a lui Negru-Vodă, considerat întemeietorul Țării Românești. Acesta l-ar fi adus pe Manole și alți nouă „meșteri mari” la locul de construcție a mănăstirii, ales tot de el; un loc cu valențe magice, la „Un zid părăsit/ Și neisprăvit”.


Construcția ȋnsă nu avansa căci, ca prin miracol, noaptea se surpa toată munca de cu ziuă. Atunci Manole a avut un vis ce spunea că nu vor putea construi mănăstirea „Pân-om hotărî/ Ȋn zid de-a zidi/ Cea-ntâi soțioară,/ Cea-ntâi surioară/ Care s-a ivi/ Mâini în zori de zi”. Cel ghinionist a fost chiar meșterul Manole, a cărui soție, Ana, a ajuns la el, deși a trebuit să înfrunte ploaia și vântul trimise la rugile lui Manole pentru a o întoarce din drum. Urmează scena dramatică a zidirii, cȃnd Ana se roagă de Manole să o salveze nu numai pe ea, dar și pe viitorul lor copil: „Manole, Manole/ Meștere Manole!/ Zidul rău mă strânge,/ Țâțișoara-mi plânge,/ Copilașu-mi frânge!”. Manole nu o ascultă și o zideşte mai departe în zidul mănăstirii.

Odată clădirea finalizată, Negru-Vodă nu este pe deplin mulțumit. El vrea să se asigure că nu se va mai construi niciodată „Altă mănăstire/ Pentru pomenire/ Mult mai luminoasă/ Și mult mai frumoasă”. De aceea, ȋi abandonează pe acoperișul clădirii pe cei zece meșteri, care se aruncă în gol, încercând, în zadar, să zboare cu aripi improvizate. Pe locul unde cade meșterul Manole răsare un izvor şi se face o fântână „Cu apa puțină,/ Cu apă sărată/ Cu lacrimi udată!”. O fântână în memoria acestui moment există la Curtea de Argeș, nu departe de mănăstire, ocazie pentru turiști de a rememora impresionanta legendă.

Mitul jertfei prin zidire 

Privind retrospectiv, Alecsandri și-a atins în bună măsură scopul de a da un imbold creativ autorilor români prin publicarea baladei. Aceasta a trecut rapid în mitologia națională și multe dintre temele legendei au fost refolosite de alți autori, iar unii, ca G. Călinescu sau Lucian Blaga, s-au referit în mod direct la baladă în creațiile lor. În drama „Meșterul Manole”, scrisă în 1927, Blaga ne oferă o versiune prelucrată, cu adevărat cultă a baladei, în care motivele de o largă circulație populară se transformă în prilej de reflecție asupra relației cu divinitatea, a destinului omului-creator și al operei de artă.

Din punct de vedere literar, balada cunoaște variante asemănătoare în multe alte zone geografice din toată lumea. Mitul ei fundamental – al sacrificiului pentru creație, ideea că nimic durabil sau special nu se poate face fără un sacrificiu – este foarte răspândit la toate popoarele și în toate timpurile. S-au găsit în Balcani și alte legende care aveau ca temă chiar mitul jertfei prin zidire pentru a săvârși o construcție. Ideea sacrificiului și a bisericii-mormânt poate fi pusă, de altfel, în legătură și cu cea mai cunoscută istorie a popoarelor creștine, cea a patimilor și sacrificiului lui Iisus.

Legenda trece graniţele 

Mai puțin cunoscut este faptul că baladele lui Alecsandri, inclusiv „Monastirea Argeșului”, au fost folosite și ca vector de imagine a României în afara țării.

În prima ediție, culegerea de balade era scrisă cu litere slavone, în alfabetul de tranziție utilizat la jumătatea secolului, și deci accesibilă unui număr limitat de intelectuali. A fost însă destul de repede tradusă în cele mai utilizate două limbi europene ale perioadei, franceză și germană, ȋn 1855 și, respectiv, 1857. Balada mănăstirii Argeşului a beneficiat și de un studiu aparte, scris de folcloristul Johann Karl Schuller, sas din Hermannstadt (Sibiu), ȋn 1858 – iar legenda a devenit rapid celebră și în afara țării, înaintea mănăstirii însăși.


De altfel, Alecsandri era la curent cu popularitatea literaturii folclorice ȋn Europa și spera să demonstreze că și România are o cultură folclorică valoroasă, prin publicarea culegerii de balade. Pe de altă parte, intelectualii din Imperiul Austro-Ungar au fost interesați inițial de legenda mănăstirii și abia apoi de istoria și arhitectura clădirii, prin studiul lui Ludwig Reissenberger apărut mai târziu, ȋn 1860. Privind invers lucrurile, legenda a fost prima care a stârnit interesul ȋn Europa, ȋnaintea monumentului efectiv, al istoriei și arhitecturii sale.

O suită de întrebări – şi câteva răspunsuri posibile 

Cum explicăm acest aparent paradox? Cum a putut o povestire fantastică, cu origini folclorice, să atragă atenţia oamenilor de ştiinţă din Europa mai mult decât monumentul în sine, atât de neobişnuit şi el?

Ne putem gândi în primul rând la capacitatea logistică limitată de a investiga pe viu un monument aflat ȋntr-o zonă greu accesibilă chiar și pentru oamenii de știință din Sibiu. Apoi, disciplina istoriei și mai ales a istoriei artei de-abia apăruse în mediile intelectuale europene. Până și la Viena exista doar o mȃnă de specialiști ȋn domeniu. Ludwig Reissenberger ȋnsuși era departe de a fi un istoric de artă. Era mai degrabă un om de știință polivalent, cu interese ȋn geografie, meteorologie, arheologie, situaţie caracteristică climatului științific din Europa secolului al XIX-lea. Studiul literaturii, pe de altă parte, era mult mai dezvoltat, având o tradiție mai bogată și cu mult mai mulți practicanți.

Popularitatea legendei s-a datorat însă și modei romantice de la acea vreme de a descoperi povești captivante, personaje seducătoare și creații culturale de mult uitate. În prima jumătate a secolului XIX, în spațiul german se publica și republica colecția de povești folclorice a celebrilor frați Grimm, în Franța se scria Istoria Franței de Jules Michelet, în stilul romanelor de aventuri, și ȋn Romȃnia, ȋn aceași perioadă și ȋn același stil captivant, se publica Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu. Şi aşa cum istoria lui Nicolae Bălcescu se citește și astăzi fără a se ȋnțelege exact contextul cultural ȋn care a fost scrisă, și balada mănăstirii Curtea de Argeș se citește și se analizează textual fără a se ȋnțelege de ce și cum a fost ea redactată. Motivele principale sau părțile componente ale baladei au fost memorate de generații de elevi, însă semnificația acestora a rămas de multe ori neînțeleasă.

Biserica lui Negru-Vodă – a fost sau n-a fost? 

Legenda Meşterului Manole cunoaște, se pare, peste 200 de variante. Alecsandri nu a ales una dintre ele, ci mai degrabă a luat părți din diverse variante și a compus o baladă în versuri. Cu siguranță s-a orientat către o poveste dramatică, dinamică, la care a adăugat un personaj-cheie pentru istoria românilor: Negru-Vodă.

Acesta apare în diverse povești și legende ca fiind cel dintâi întemeietor al Valahiei, cu capitala la Curtea de Argeș, undeva la finalul secolului al XIII-lea. Personajul a căpătat o importanță majoră odată cu constituirea statului național independent România, la jumătatea secolului al XIX-lea, când Negru-Vodă dovedea existența unei formațiuni statele românești înainte de invazia maghiarilor. Marea problemă era însă că nu exista nicio dovadă istorică a existenței lui Negru-Vodă. Dar fosta mănăstire Curtea de Argeș oferea un indiciu nesperat. Cronica de curte a lui Neagoe Basarab, Viața sfântului Nifon, vorbește, de pildă, despre o altă biserică pe care Neagoe ar fi „spart-o” pentru a construi catedrala. Așadar, ar fi existat o biserică mai veche, poate chiar cea a lui Negru-Vodă.

Afirmația este reluată și de alte surse, cum ar fi Letopisețul Cantacuzinesc, dar este contrazisă de cronica lui Paul din Alep, care spune că Neagoe a asanat o baltă mlăștinoasă pentru a construi biserica, dar și de săpăturile arheologice care nu au găsit urmele unei alte biserici. Însă simpla posibilitate a existenței unei biserici mai vechi, care ar fi confirmat într-o măsură legendele, a aprins imaginația istoricilor aflați în avidă căutare a dovezilor privind existența cât mai veche a românilor în spațiul subcarpatic. Ca pentru a alimenta și el aceste speculații, Vasile Alecsandri a ales să-și înceapă balada cu: „Pe Argeș in gios/ Pe un mal frumos,/ Negru-Vodă trece/ Cu tovarăși zece”, introducând într-un peisaj idilic, pastoral, în spațiul faimoasei legende, pe, probabil, cel mai enigmatic personaj din istoria României.


O altă variantă a baladei, puțin cunoscută de marele public, publicată de Tudor Pamfile, insistă încă și mai mult pe descoperirea de către Negru-vodă a unor vechi ziduri și ne poartă la momentul fondării Curții de Argeș: „Iată, cum mergeau/ Si cum tot zoreau,/ Pe cale, cărare,/ Pe drumul cel mare,/ Ei mi-s ajungeau/ Mândru flăcăuaş,/ La oi strungăraș./ Oile-mi păzea,/ Din fluier doinea/ Și nu bindisea/ Negru-vodă sta/ Și se tot chitea,/ Din gură zicea:/ «Mândru flăcăuaş,/ La oi strungăraş,/ Pe unde-ai trecut/ Nu ai fost văzut?/ De-un zid învechit/ Și nemântuit?» /[…]/ «-Doamne Negru-vodă,/ Pe unde-am trecut/ Cu turma păscând,/ Spun drept c-am văzut/ Un zid învechit,/ Un zid părăsit/ Și neisprăvit,/ Foarte mucezit:/ Și că mi-i de turmă,/ Că nu-i dau de urmă,/ Că v-aș arăta/ Si v-aş îndrepta»/ Vodă ce-mi zicea?/ «- I-hai! Strungăraş,/ Mândru flăcăuaş,/ Pui de românaş,/ De ţi-a pieri una,/ Ție ţi-o da două;/ Şi de piere două,/ Ție ţi-oi da la loc nouă»”.

Arhitectul Neagoe Basarab? 

Un personaj deopotrivă enigmatic a fost și Neagoe Basarab. Cronicile scrise la comanda sa, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie și Viața Sfântului Nifon, ca și pisaniile bisericilor au lăsat în istorie imaginea unui domn foarte credincios, pios, dar și cu o învățătură aleasă. De aceea, mulți au încercat să explice aspectul excepțional al fostei mănăstiri Curtea de Argeș prin personalitatea de excepție a lui Neagoe Basarab.

Despre domnitor s-a spus că studiase în Italia și la Istanbul, unde sultanul Baiazid al II-lea l-ar fi pus să lucreze ca arhitect la construcția unei moschei. Cu experiența acumulată în arhitectură, dar și cu ajutorul unui arhitect armean, un anume Manoli din Niaesia, ar fi construit el însuși mai târziu mănăstirea Curtea de Argeș. Iar cunoștințele acumulate la Istanbul l-ar fi făcut pe Neagoe să dea bisericii caracterul pronunțat oriental.

Varianta Neagoe Basarab-arhitect al mănăstirii pare însă puțin probabilă – şi, din nefericire, numele adevărat al arhitectului sau al arhitecților nu a fost consemnat în sursele istorice.

Marmura pentru mănăstire – vicleşugul domnitorului 

Dar un alt mister, cel al marmurei folosite la construcția bisericii, pare a fi și mai frapant. În mod normal, bisericile din țările române erau ridicate dintr-un amestec relativ simplu de piatră de râu și cărămidă, lipite între ele cu mortar. Însă la Curtea de Argeș s-au folosit, pe lângă cărămidă, piatră lustruită și plăci de marmură în părțile esențiale, ca pardoseala, arcele bolților, coloanele sau în toate detaliile sculpturale. Se știe din cronici și din comparație directă că piatra a fost extrasă din carierele de la Albești (azi Albeștii de Muscel) de lângă Curtea de Argeș și a fost transportată 60 de kilometri în care trase de boi. Însă de unde au putut arhitectul și echipa lui să aducă marmura, când nu se cunoștea nicio carieră în Țara Românească? Mai mult, sultanul ar fi interzis explicit folosirea materialelor mai prețioase ca marmura pentru alte construcții în afara moscheilor, cum, de altfel, era interzis și ca orice construcție să depășească în înălțime moscheile din localitate.

Iată cum povestește sursa noastră pe această temă, călătorul sirian Paul din Alep (traducere: Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru), soluția găsită de Neagoe Basarab: „Se spune că neputându-și găsi niciun fel de marmură în această țară, spre a-şi face rost din belșug de acest material, voievodul a folosit următorul meșteșug. El a dobândit un hatișerif (ordin) de la sultanul turcilor pentru a clădi o moschee în orașul Vidin. Și cu această viclenie a adus marmură și piatră din țara turcească pe râul Dunărea, în corăbii, până în această localitate. În același timp, el a tocmit, ca pentru clădirea unei moschei, arhitecți și alți meșteri pietrari și cioplitori de marmură și i-a pus să lucreze la această biserică”. Moscheea din Vidin nu s-a mai construit, în schimb, la Curtea de Argeș, a răsărit o minunată biserică din marmură albă.

Tot Paul din Alep e cel care menționează un alt element misterios al mănăstirii, cel al păsărilor din bronz cântătoare. El auzise cum în trecut deasupra fiecăruia dintre cele 84 de discuri ceramice de pe fațadă era montată câte o pasăre din bronz, cu aripile tot din bronz și cu mici clopoței atârnați de aripi. Când bătea vântul, păsările scoteau un zgomot șuierat, iar clopoțeii se clătinau. Se pare că păsările au existat cu adevărat, căci Paul din Alep chiar a văzut trei dintre ele încă la locul lor, iar mult mai târziu restauratorul monumentului, André Lecomte du Noüy, confirmă și el că a descoperit câteva resturi din aceste păsări cu ocazia săpăturilor arheologice. Astăzi putem doar să ne imaginăm sunetul produs de sutele de clopoţei, pe măsură ce te apropiai de biserică...

Valea Dracilor 

Legendele sau sursele istorice analizate până acum nu explică totuşi un fapt cheie: care să fi fost motivul pentru care Neagoe Basarab a construit mănăstirea Curtea de Argeș? Ctitoria i-a slujit imens imaginii, ca monument simbol pentru opera sa culturală și religioasă, iar într-un final ca necropolă domnească. Legenda mistrețului din Valea Dracilor ne propune și o explicație a momentului declanșator care l-a convins pe domnitor să construiască biserica.

Se pare că legenda a fost pentru prima oară publicată la finalul secolului al XIX-lea, dar ea se bazează pe o veche istorie populară. Neagoe Basarab împreuna cu cei de la Curte erau la vânătoare în zona Câmpulung, unde animalele sălbatice se înmulțiseră necontrolat și terorizau localnicii. Aceștia se temeau în special de un mare mistreț, pe care Neagoe îl zări și se porni în urmărirea lui. În goana după mistreț, domnitorul a ajuns la marginea pădurii seculare dintr-o vale numită a Dracilor, loc în care se spunea că oricine intră nu mai iese vreodată viu. Localnicii și oamenii de la Curte au încercat să-l întoarcă pe Neagoe din drum, căci se mai știa şi că în mijlocul pădurii se afla chiar palatul satanei, ce captura pe vecie pe oricine ar fi ajuns la el. Dar Neagoe nu a ascultat de nimeni și a intrat în pădure, în urmărirea mistrețului.


Deodată s-a pornit şi o furtună teribilă, care a întunecat cerul, l-a udat până la piele pe voievod și l-a făcut să piardă definitiv urma animalului. Orbecăind prin beznă, Neagoe a ajuns la un moment dat la un templu în ruină unde se adăposti de ploaie peste noapte. Știind că poate se află chiar în palatul satanei, s-a rugat toată noaptea să scape viu promițând să răsplătească pe oricine l-ar ajuta. A doua zi a reușit într-un final să găsească drumul afară din pădure, teafăr și nevătămat. În semn de recunoștință, Neagoe a ordonat ca pe locul templului în ruină din pădure, ce l-a salvat de la moarte, să înalțe cea mai măreață mănăstire din regat. Aşa s-a născut, conform poveştii, mănăstirea Curtea de Argeș. Legenda confirmă totodată și ipoteza construirii bisericii pe locul unei alte construcții, poate chiar biserica lui Negru-Vodă de la începutul statalității pe teritoriul Munteniei.

Istoria artei medievale din România a fost scrisă în mare măsură din informațiile de pe pisaniile bisericilor, din cronicile de curte ale voievozilor și din descrierile călătorilor străini. Toate aveau ca scop preamărirea imaginii și personalității domnitorului, erau lucrări menite să creeze un adevărat cult al personalității liderului în evul mediu românesc. Istoricii de mai târziu, care au prezentat și au comentat sursele istorice, au continuat și ei tradiția proslăvirii ctitorului-voievod. Exemplul perfect sunt laudele aduse domnitorului Neagoe Basarab și celei mai importante ctitorii a lui, mănăstirea Curtea de Argeș. Dar iată că și legendele sprijină această imagine, la marginea miraculosului, a voievodului. La fel, domnitorul este preamărit și de biserica ortodoxă română, ca sprijinitor al ortodoxismului pe teritoriul Țării Românești.

Imaginea lui Neagoe Basarab s-a confundat de multe ori cu cea a vestitei lui ctitorii. Loc deopotrivă al legendelor și al faptelor cu semnificație istorică, monumentul a întărit imaginea ctitorului și a profitat de pe urma faimei acestuia, devenind unul dintre marile simboluri ale artei românești. Mai mult, trecând de-atâtea ori graniţa dintre mit şi realitate, dintre viaţă şi legendă, mănăstirea a reuşit să își păstreze importanța în istoria și cultura română până în ziua de astăzi.