August 1865 vs. 13-15 iunie 1990: Diferenţe şi asemănări

Autor 6986 vizualizări


Două evenimente istorice care au avut loc la o distanţă de 125 de ani suscită controverse aprinse între istorici din pricina numeroaselor similitudini dintre ele. Poate fi comparată revolta din timpul lui Cuza, din Bucureşti, 3/15 august 1865, cu evenimentele care au avut loc în acelaşi oraş la 13-15 iunie 1990? Răspunde la această întrebare istoricul Adrian Cioroianu.

 
Aşadar, despre ce evenimente vorbim:pe de o parte, în vara lui 1865, o mişcare cvasi-politică plecată din stradă şi îndreptată împotriva regimului deja instalat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, aflat către finalul domniei sale. Pe de altă parte, în vara lui 1990, o mişcare tot cvasi-politică şi tot plecată din stradă, îndreptată împotriva regimului pe cale de a se instala al preşedintelui Ion Iliescu – aflat atunci la începutul primului său mandat. Cei pasionaţi de Istorie sunt totdeauna sensibili la similitudini, chiar dacă privesc spre diferite epoci. Ideea că Istoria se repetă („mai întâi ca tragedie, apoi ca farsă“ – cum spunea altădată Marx) este aproape la fel de veche precum Istoria însăşi – dar la fel de clar este faptul că oamenii (ne asigură Hegel) nu învaţă totuşi mai nimic din Istorie. 
 

Câteva diferenţe...

 
Exemplele noastre nu fac excepţie. La o primă vedere, diferenţele predomină, chiar dacă este vorba despre acelaşi fenomen social:proteste de stradă, ambele în Bucureşti, ambele motivate politic, opuse liderului aflat la putere (şi regimului acestuia). 
 
O primă diferenţă este aceea că, într-un caz (1865), vorbim despre o răzmeriţă care a durat câteva ceasuri;în celălalt (1990), despre un autentic maraton al disidenţei civice, întins de-a lungul a peste 50 de zile. Cauzele ambelor tulburări par şi ele diferite:primul incident, cel din 3/15 august, pleacă de la decizia Primăriei Bucureştiului de a interzice precupeţilor să-şi vândă produsele în afara pieţelor girate de municipalitate;celălalt incident, cel din 13-15 iunie, pleacă din decizia unor protestatari (ce participaseră la un miting al PNŢCD, în Piaţa Aviatorilor, pe 22 aprilie 1990) de a prelungi sine die contestaţia şi de a ocupa Piaţa Universităţii – loc simbolic al revoluţiei din decembrie 1989. Într-un caz, principalii animatori ai răscoalei au fost comercianţii din pieţe, alături de care apoi au apărut liderii politici ai opoziţiei anti-Cuza (Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti ş.a. care aveau să fie arestaţi), iar în cazul mai recent animatorii au fost liderii informali ai Opoziţiei civice, care au sperat (şi reuşit în mai mică măsură) să atragă de partea lor populaţia Bucureştiului. 
 
O altă diferenţă constă în rolul jucat de liderul momentului în fiecare din aceste episoade:în august 1865, domnitorul Cuza era în străinătate, în concediu („la băi“ – cum se spunea în limbajul timpului), şi va asista pasiv la manifestaţia de protest şi la consecinţele ei;în aprilie-mai 1990, preşedintele (provizoriu el însuşi, din moment ce tocmai se pregăteau alegerile din 20 mai acel an) era la Bucureşti şi chiar a fost bănuit multă vreme că s-ar fi aflat la „butoanele“ represiunii din 14 şi 15 iunie. 
Pe de altă parte, despre primul episod – spunea Alex. Lapedatu în 1943 – avem suficiente materiale documentare în măsură să ne edifice asupra cauzelor şi participanţilor la manifestaţie – inclusiv rapoarte diplomatice străine, memorii ale participanţilor etc. Din acest punct de vedere, „bibliografia“ lui 13-15 iunie este cu mult mai stufoasă, dar şi mai săracă. Avem în acest ultim caz o avalanşă de interviuri, rechizitorii judiciare care s-au întocmit şi s-au abandonat cu o egală frenezie şi, mai ales, avem o totală lipsă de surse în privinţa eventualelor implicaţii străine în desfăşurarea fenomenului Piaţa Universităţii. Probabil, în acest ultim dosar, trebuie să mai aşteptăm încă 20 de ani pentru a ne edifica, măcar cât de cât.
 

... şi o mare de asemănări

 
Şi totuşi, similitudinile între cele două episoade istorice sunt cu mult mai numeroase. Iată un succint inventar al lor, fără pretenţia de a le epuiza. 
 
I.Prima dintre ele priveşte statutul de tranziţie (magic şi prea des folosit cuvânt în istoria noastră modernă!) pe care ambele epoci îl au. La mijlocul secolului al XIX-lea, domnia lui Cuza era o graniţă în istoria noastră:cum spunea Lapedatu, „transiţie, de la regimul cel vechi, feudal şi oligarhic al Regulamentelor organice, la regimul cel nou, liberal şi democratic, al Convenţiunii“. La fel, la finele secolului al XX-lea, începutul primului mandat Iliescu era el însuşi o bornă istorică:tot o tranziţie, de la regimul vechi, comunist şi autocratic al partidului comunist, la regimul cel nou, democratic şi capitalist-liberal al post-comunismului.
 
II. A doua constantă priveşte vălul de enigmă şi de mister ce învăluie deopotrivă desfăşurarea celor două episoade. Au fost ele premeditate de guvern, pentru a compromite Opoziţia? Au fost ele pregătite de forţele oculte ale Opoziţiei, pentru a compromite guvernul? Au fost implicaţi agenţi străini? La drept vorbind, nici astăzi nu ştim foarte multe. Ba încă avem o imagine mai clară asupra mişcării din 1865 decât asupra celei din 1990 – deşi participanţii direcţi la cea din urmă încă sunt în viaţă şi deşi avem arhive întregi de înregistrări video, audio sau fotografice.
 
III. În ambele cazuri există un raport invers proporţional între represiune şi judecarea penală a incidentelor:represiunea a fost deopotrivă de dură – peste 100 de arestări în 1865, apoi o cifră poate similară în 1990 –, dar, în cele din urmă (cum ar spune Lapedatu), „nu s’a putut stabili cine au fost organizatorii şi conducătorii răzvrătirii“. Această incertitudine planează pe mai departe – şi tocmai faptul că avem încă mistere despre 1865 sugerează o perspectivă mai curând pesimistă asupra „rezolvării“ vreodată a episodului 13-15 iunie 1990.
 
IV.Ceea ce este frapant în ambele cazuri este discuţia referitoare la implicarea unor state străine în aceste episoade. Pentru epoca lui Cuza, Lapedatu vorbeşte despre „agenţi moscoviţi“ şi despre diplomaţi (inclusiv „de la Budapesta şi Viena“). La drept vorbind, asta facem şi noi astăzi, atunci când analizăm fenomenul Piaţa Universităţii, mineriada aferentă ş.c.l. Personal, cred că serviciile speciale sovietice au fost mult mai prezente în România, în întreg anul 1990, decât suntem pregătiţi s-o acceptăm. Să nu uităm că atunci URSS încă nu dispăruse de pe hartă, Moscova se aştepta ca, după dispariţia lui Ceauşescu, noua conducere română să fie ceva mai prietenoasă faţă de ea, şi chiar şi parteneri (de azi) din Occidentul de atunci ne vedeau mai curând în sfera de influenţă a Moscovei. Desigur, nu numai serviciile speciale ruse/sovietice au fost prezente aici de-a lungul lui 1990 (ca şi înainte, ca şi după acest an), ci mai multe – în fond, acesta este rolul acestor instituţii:să fie prezente acolo unde se petrece ceva interesant. Iar Bucureştiul devenise, în decembrie 1989, un punct de interes pe harta lumii.
 
V. Aşadar, în continuarea ideii de mai sus, să reţinem că, la aproape un secol şi jumătate după Cuza, România nu a ieşit din logica aceloraşi suspiciuni... geopolitice:ori de câte ori apare o cumpănă în destinul nostru statal, bănuielile ne pleacă mai întâi către Budapesta şi Moscova. Aşa s-a întâmplat în 1865, la fel în 1907, la fel în 1914, în 1940, în 1945, în 1968, în 1989 etc. Uneori, s-au confirmat, alteori, nu – dar ţintele suspiciunilor noastre au rămas aceleaşi.
 
VI.Nu poate să nu surprindă, totodată, observaţia lui Lapedatu despre „agenţii poliţieneşti deghizaţi“ care ar fi fost la originea răzmeriţei din 1865. Adevărată sau nu, ea face o pereche stranie cu temerea noastră (argumentată, din păcate) privind faptul că unii dintre „minerii“ zilelor de 14 şi 15 iunie 1990 aveau mai puţin de-a face cu mina şi mai mult cu fosta Securitate.
 
VII.În fine (dar poate lucrul cel mai important), atât incidentul din 1865, cât şi mineriada din iunie 1990 s-au soldat cu enorme pierderi la nivelul imaginii – pentru unii dintre protagonişti şi pentru România în genere. Datorită informaţiilor care s-au propagat imediat în media străine, „nu e de mirare deci că, în atari împrejurări, se formase, (...) în alte Capitale ale Europei, convingerea că mişcarea de la Bucureşti era justificată (...) şi că mijloacele prin care s’a înăbuşit (...) au fost mult mai crude decât era necesar“ – acest citat din Lapedatu, scris despre 1865, se potriveşte perfect situaţiei nostre din 1990. Chiar mai mult decât compromiterea în exterior a lui Al.I. Cuza, compromiterea României imediat după revoluţia ei anticeauşistă ne-a adus daune materiale şi morale substanţiale şi ne-a lăsat un gust amar care încă n-a dispărut cu totul.
 
Care să fie, aşadar, explicaţia pentru aceste multe similitudini de formă şi de fond? Cel mai la îndemână răspuns este acela că 130 de ani, la scara unei istorii, înseamnă relativ puţin. Practicile de a guverna şi de a te lăsa guvernat, indiferent de regimul politic propriu-zis, se înscriu în ceea ce Braudel numea durata medie a Istoriei. Se pare că, indiferent de epocile cât de cât recente, cultura politică a societăţii româneşti este preponderent aceeaşi – la fel şi provocările interne, la fel şi suspiciunile către exterior. Din acest motiv, de exemplu, noi înşine suntem uimiţi de cât de contemporan ni se pare azi I.L. Caragiale.
""