Autor 6169 vizualizări


Înainte ca Vespasian să se întoarcă la Roma pentru a prelua frâiele puterii, se spune că ar fi avut o revelaţie în Serapeum-ul din Alexandria şi că, în calitate de noul Serapis, ar fi vindecat doi oameni[1]. Vindecările miraculoase au devenit un element definitoriu al şederii sale în Egipt, dar se pare că fericitul eveniment nu are o logică prea mare în povestea ascensiunii sale la putere. Acelaşi împărat care glumea pe patul de moarte în legătură cu divinizarea sa jucase rolul unui zeu la începutul domniei?

Cam pare o contradicţie, iar contradicţiile, ce-i drept, nu lipsesc niciodată din relatările uneori spumoase ale vieţilor împărăteşti. Acest episod este însă foarte interesant de studiat pentru semnificaţiile pe care le comportă în dezvoltarea concepţiei asupra divinităţii împăratului. Şi, cel mai probabil, a fost plămădit nu atât de însuşi Vespasian, cât de Domitian.

Pentru Domitian ar fi avut un sens mai adânc, căci ar fi arătat că în ciuda lipsei sale de popularitate, făcea parte totuşi dintr-o familie domnitoare capabilă de fapte măreţe. Vespasian ajunge în Egipt prin noiembrie 69, probabil ca să îşi asigure proviziile de grâne, necesare pentru lupta împotriva regimului vittelian din Italia. Cât a stat aici, au început să circule zvonuri despre mai multe minuni[2], înregistrate însă în surse mai târzii. Ce ne spun acestea? După ce Egiptul îl proclamă împărat la 1 iulie 69, Tiberius Iulius Alexander pregăteşte un mare adventus pentru Vespasian, care este primit în Alexandria ca Noul Serapis. Doi cetăţeni se apropie de el, unul orb şi altul şchiop, implorându-l să îi vindece.

Deşi sceptic la început, în uralele mulţimii Vespasian încearcă şi chiar reuşeşte. Şi minunile nu se termină aici. Petrecându-şi ceva vreme în sanctuarul lui Serapis, Vespasian are o viziune în care îi apare un om pe nume Basilides, ţinut la pat de boală, care îi înmânează anumite obiecte –coroane, crengi şi pâini – asociate cu regalitatea ptolemaică. O experienţă onirică ce pare a fi un soi de încoronare miraculoasă.

Episodul narativ, deşi se petrece în est, contribuie la conturarea mitului împăratului. Faptul că participă la cultul lui Serapis se justifică prin nevoia de susţinere din partea preoţimii, care ar fi putut produce nişte “semne” pentru a-l mai legitima puţin. Cu toate acestea, la momentul respectiv, situaţia izolată din Egipt este improbabil să fi avut un impact major asupra imaginii sale de la Roma, sau cum ne spune Suetonius, să fi dus la creşterea de auctoritasşi maiestas. Până la urmă, vindecase doi provinciali de rând dintr-o zonă îndepărtată. Iar tăcerea lui Iosephus (care îl însoţise la Alexandria) asupra întâmplării este grăitoare, însemnând că miracolele nu făceau parte din propaganda timpurie a Flavienilor.

Miracolele au fost totuşi atrase în naraţiunea ascensiunii la putere a lui Vespasian mai târziu, impregnată de elemente elenistice care cumva îl aseamănă cu Alexandru cel Mare, un mit al teologiei ptolemaice. Dorinţa lui Vespasian de a vizita Serapeumul face aluzie la nevoia lui Alexandru de a vizita oracolul lui Ammon. Minunile însă nu au legătură cu tradiţiile despre Alexandru, ci cu o încercare de apropiere de Ptolemei, devenind un succesor al acestora şi un potenţial candidat la împlinirea profeţiilor sibilinedespre reînnoirea Egiptului sub un al şaptelea rege[3]. Observăm deci că se dezvoltă în est un mit care, după cum era de aşteptat, se mula pe concepţiile şi interesele egiptene.

Dar moştenirea elenistică a lui Vespasian nu ar fi avut vreo influenţă benefică asupra imaginii de la Roma, dacă ne gândim la anxietatea cu care romanii au privit dintodeauna relaţiile dintre stat şi Ptolemei (cazul Celopatrei sau şederile îndelungate în est ale lui Caligula şi Nero, despre care se zvonea chiar că va pierde imperiul şi se va muta acolo, profeţie pe baza căreia vor apărea mulţi impostori pe acolo). Dacă într-adevăr Vespasian juca rolul unui “împărat al estului”, cum îl numeşte şi Iosephus, cu siguranţă că la Roma nu ar fi îndrăznit să se prezinte astfel.

Vespasian s-a concetrat mai mult asupra imaginii de împăciuitor al Iudeii, care se potrivea imaginii mai generale de învingător în războiul civil.Interesele lui de a se portretiza ca un contra-Nero, care era filoelen, nu se mulau foarte bine pe ideea de succesor al Ptolemeilor şi de alesul lui Serapis. Un climat mai primitor ar fi găsit acest episod în timpul lui Titus. De pildă, epidemia de ciumă din 80 ar fi fost un prilej bun de a vehicula un astfel de mit, dar dovezi concrete nu avem. Mai degrabă însuşi Titus este sursa unor miracole, pe câmpul de luptă sau în amfiteatru, potrivit lui Iosephus şi Martial[4].

Dar povestea s-ar fi integrat foarte bine în propaganda lui Domitian, potrivindu-se cu egiptomaniasa. Domitian organizează jocurile capitoline după model panelenic, aduce 24 de estici în senat, este primul care numeşte un senator oriental într-o provincie de rang consular, mai nueşte alţi doi în provincii militare[5]. Poate că se simtea legat de spiritualitatea orientală pentru că a scăpat de forţele vitteliene ascunzându-se printre preoţii zeiţei Isis;atunci s-ar fi simţit onorat de posibilitatea de a reconstrui Iseum Campense. A ridicat în curte un obelisc cu hieroglife care îl aclamă faraon.

Totodata a reconstruit templul lui Isis de la Beneventum, ridicând o statuie care îl reprezintă ca faraon, probabil prima de acest gen din Italia[6]. Apare şi Serapeum-ul pe monede. Toate aceste elemente ne arată că Domitian dorea să integreze simboluri egiptene în propaganda puterii.Totuşi, să nu uităm că vorbim despre un imperiu cosmopolit, în care identitatea roamnă se naşte prin interacţiunea cu diversele culturi, iar alegerea împăraţilor de a se apropia de civilizaţia greacă sau egipteană vorbeşte atât despre nişte înclinaţii personale, cât şi despre un anume context politico-cultural. Vespasian şi Titus trebuiau să se poarte mai circumspect, căci restaurau autoritatea romană într-un spaţiu estic turbulent, pe de altă parte Domitian ar fi dorit să stabilizeze legăturile cu orientul.

Un alt aspect interesant este că povestea lui Suetonius şi reconstrucţiile din Campus Martiusrealizate de Domitian, printre care Iseum Campense, templul Minervei Chalcidia şi templum Divorum, par să se înscrie amândouă pe aceeaşi linie a asimilării elenităţii în propaganda imperială. Suetonius vorbeşte despre vindecările miraculoase de la Alexandria, după care pomeneşte doi preoţi din Tegea care descoperă prin divinaţia nişte vase cu chipul lui Vespasian, pentru ca apoi să prezinte revenirea la Roma şi realizările întru ordinea statală.

Minunile de la Serapeum pot fi asociate cu restaurarea templului lui Isis, iar minunea de la Tegea (petrecută probabil la Athena Alea) a fost şi ea inspirată din peisajul monumental, în care Minerva Chalcidia se află la mică distanţă de templul lui Isis, zeită cu care de multe ori era sinonimă. În templum divum aveam reliefurile din Cancellaria, care ni-I înfăţişează pe Vespasian revenind la Roma şi o profectiocu Domitian în compania zeilor, imagine care i-o completează pe cea de ales al zeilor egipteni. Cu alte cuvinte, Suetonius îl ghidează pe cititor într-o călătorie religioasă în care minunile şi întoarcerea împăratului se leagă de câte un monument, o reflexie a ascnesiunii la putere prin ochii lui Domitian. Este o celebrare a dinastiei flaviene, dar cu accent pe rolul lui Domitian ca favorit al zeilor.

Ne întrebăm acum:are cumva povestea despre vindecări o corespondenţă cu practicile cultului imperial? Mai avem referinţe despre puterea vindecătoare a unor împăraţi, dar nicăieri detalii ca la Vespasian. Detalii care sunt de găsit însă în corpus-ul cu leacuri al lui Asclepios. În ambele cazuri regăsim o descriere a bolii, o epifanie (monitu dei Serapis), o descriere a leacului (Vespasian freacă ochii unuia cu salivă şi îşi pune piciorul peste piciorul celuilalt), o confirmare a reuşitei. Mai apar şi tema refuzului de a crede în minune, dar şi consultarea medicilor înainte de miracol, ceea ce ne duce cu gândul la existenţa unui fel de cult care a inspirat izvoarele latine. Minunile zeităţilor au influentat cultul imperial, doar că împăraţii se fereau de fapte supranaturale din pricina sensibilităţilor romane privind divinitatea lor.

Dar în provincie regula acesta se mai încălca, unde apar relatari despre diverse fapte miraculoase. Chiar concepţia lui Octavian s-ar fi petrecut la intervenţia lui Apollo, ne spune Asclepiade din Mendes în Theologumena, o care care adună tot felul de poveşti despre lideri şi zei. Şi dovezile epigrafice indică un context cultic pentru vindecări miraculoase. Divorum, în secolul al doilea, devine un loc important pentru activităţile a două grupuri:paenii lui Zeus Helios Serapis şi ai divinilor auguşti şi colegiul lui Aesculap şi al Hygiei. Întâlnim inscripţii de pildă, în cinstea lui Serapis, căruia i se mulţumeste pentru intervenţii, donaţii în onoarea unor liberţi ai lui Domitian sau care menţionează întâlniri în aedes divi Titi pentru celebrarea împăraţilor de atunci.

Să ne amintim că şi pentru Titus se invocă încercări ale acestuia de a vindeca. Având în vedere topografia cultică, se prea poate ca cei în nevoie să fi fost direcţionaţi către Divorumde la Serapeum-ul din Iseum Campense. În Divorum se aflau temple ale împăraţilor pe platforme, cu statui de cult înăuntru, deci iar avem o paralelă cu alexandrinii care l-au găsit pe Vespasian intr-o tribună. Se invocă şi imaginea unui magistrat tradiţional, iar faptul că personale sunt oameni de rând calmează spritele în rândul celor care erau îngrijoraţi de participarea elitelor la cultul imperial.

Prin urmare, există o posibilitate destul de mare să se fi stabilit la Roma un cult al vindecării presărat cu elemente egiptene, unul destul de original în reprezentarea împăraţilor ca Asclepius şi Serapis. Dar nu atât cultul era important, cât combinarea religiei şi topografiei cultice într-o propagandă care să afirme puterile miraculoase ale Flavienilor. De asemenea, se putea face aluzie la natura divină a împăratului fără însă a o evidenţia ostentativ, lucru de care Domitian cu siguranta că a beneficiat.

Evoluţia generală a ideologiei din vremea lui Domitian la rândul său se armonizează cu ideea împaratului-vindecător. Domitian reiniţiază venerarea lui genius Augusti, iar la scurt timp fraţii Arvali sacrifică acestuiua pe Capitoliu. Salus, bunăstarea statului şi a împăratului, capătă o notă mai personală, referindu-se la sănătatea fizică a persoanei imperiale, sinonimă cu prosperitatea statală. Pe monede salus Augusti capătă înfăţişarea Hygiei, fiica lui Asclepius, ceea ce iarăşi duce cu gândul la capacitatea de vindecare. Împăratul, care este numit dominus et deus, devine puterea miraculoasă care poate salva atât indivizii, cât şi instituţiile. Restaurarea imperiului este o continuare a vindecărilor miraculoase, care capătă semnficaţii ideologice.Nu degeaba la Suetonius Vespasian se interesează de firmitas(rezistenţa) imperiului, termen care înseamnă şi sănătate.  



[1]Suetonius, Vesp. 7;Tacitus, Hist. 4.81-82;Dio Cass. 65.8.1-2.

[2]Levick, Vespasian, Londra, 1999.

[3]R. Buitenwerf, Book III of the Sybiline Oracles and its Social Setting, Leiden, 2003.

[4]Iosephus BI 5.409-410.

[5]T. Luke, Vespasian’s Wonders in Domitianic Rome, The Classical Assoiciation, 2010.

[6]Ibidem.