Autor 3854 vizualizări


„Tactica lipsită de strategie reprezintă sunetul dinaintea înfrângerii”, obișnuia să spună Sun Tzu. Deși aplaudat pentru mutările tactice împotriva regimului Assad, Trump este criticat, inclusiv din interiorul propriului partid, pentru absența unei strategii mai ambițioase în Orientul Mijlociu.  

Loviturile chirurgicale împotriva lui Assad au vizat inima programului sirian de dezvoltare a armelor chimice și bacteriologice. S-a optat pentru ținte din sfera producției (laboratoare de cercetare, infrastructură de stocare), nu pe mijloace de livrare (cum s-a întâmplat în aprilie 2017). Misiunea coaliției occidentale a urmărit „paralizarea“ pe termen lung a arsenalului Damascului căutând totuși să nu degenereze într-o escaladare a ostilităților cu puterile protectoare ale regimului – Rusia și Iranul. Premisa răspunsului Vestic a fost din primul moment atent circumscrisă și limitată: implementarea Convenției privind interzicerea folosirii armelor chimice și în mod explicit “descurajarea utilizării și proliferării armelor chimice” în cuvintele Secretarului Apărării, James Mattis. Obiectivul nu a fost nici schimbarea regimului și nici interferența propriu-zisă în dinamica războiului civil pentru a modifica în vreun fel echilibrul din teren. Așa se explică și reținerea Moscovei: existența, supraviețuirea regimului Assad nu a fost niciun moment pusă în pericol.

Rezumând, a fost un moment de triumf personal pentru Donald Trump, care într-un an electoral a demonstrat că nu are ezitările care l-au paralizat pe Obama. Însă dincolo de prestația în registrul tactic (în general aplaudată), criticile nu au încetat să apară în plan strategic. Pentru a reuși pe termen lung, „avem nevoie de o strategie cuprinzătoare pentru Siria și pentru întreaga regiune. Nu doar cu privire la ISIS, dar și față de influența malignă rusă și iraniană. Singure, loviturile aeriene nu vor realiza obiectivele americane în Orientul Mijlociu“, observa influentul senator republican John McCain. În aceeași cheie s-a exprimat și senatorul Lindsey Graham: “ne transformăm într-un fel de poliție a armelor chimice dar nu avem o strategie care să răspundă de ce Siria contează”.

Spectrul retragerii 

Pentru mulți, esența problemei stă în graba președintelui de a anunța retragerea trupelor din Siria. Poate nu este accidental faptul că Assad și-a folosit armele chimice la puțin timp după ce Trump exprimase într-un miting electoral intenția de a-și aduce trupele acasă. Vorbim de un regim Assad tot mai încrezător în propriile forțe, convins că, sub umbrela complice a Rusiei, supraviețuirea sa nu mai este sub semnul întrebării și poate acționa discreționar. În fond, chiar în momentul în care anunța americanilor loviturile aeriene, Trump creiona premisele dezangajării din regiune: „sub nicio formă, SUA nu caută o prezență nelimitată în Siria. Pe măsură ce alte națiuni își intensifică contribuțiile, așteptăm cu nerăbdare ziua în care ne putem aduce războinicii acasă. (...) Soarta regiunii se află în mâinile locuitorilor săi“. Mai mult misiunea de a nu lăsa Iranul “să profite de pe urma eradicării ISIS” revine statelor locale. Discursul este util și pentru că tinde să contureze modul în care Trump înțelege rolul Americii în Orientul Mijlociu – minimalist din perspectiva costurilor și a angajamentelor, cu o prezență mai degrabă offshore, care lucrează pentru păstrarea echilibrului regional prin intermediul unor coaliții flexibile de “parteneri locali care împărtășesc aceleași preocupări de îndiguire a ambițiilor puterilor revizioniste” cum spune Walter Russell Mead. Dar oare toată discuția despre retragere nu subminează întregul efort? Surse din interiorul administrației ar fi scurs presei americane informația că Trump și-ar fi dorit o retragere imediată (în 48 de ore) a trupelor din Siria, fiind ulterior convins de Pentagon să extindă răgazul la 4-6 luni. 

Mesajul retragerii ar putea avea o greutate mai mare decât atacurile punitive asupra lui Assad, afectând calculele forțelor din regiune (în special percepția actorilor care se bizuie pe America precum Forțele Democratice Siriene, esențiale în dislocarea ISIS). Într-o lume desprinsă parcă din Urzeala tronurilor, unde Moscova și Teheranul își consolidează domeniile vasale, unde alianțele sunt fluide, devine tot mai greu să crezi în cuvântul Americii și în capacitatea sa de a rămâne o variabilă care să conteze local. Între timp, umbra Iranului capătă tot mai multă adâncime regională. Pe de o parte, Gărzile Revoluționare iraniene (Forțele Quds) își consolidează prezența balistică și aeriană în baze siriene aflate în proximitatea teritoriului israelian. Pe de altă parte, Irakul intră într-o secvență delicată, cu alegeri parlamentare decisive pentru configurația politică responsabilă de guvernarea țării după extincția ISIS, cu un proces de întărire a suveranității irakiene – inclusiv prin demobilizarea forțelor paramilitare (așa numitele “miliții populare”) șiite manevrate de la Teheran – încă departe de a se fi încheiat. Emma Sky avertizează că o eventuală denunțare a acordului nuclear cu Iranul de către Statele Unite va amplifica discursul antiamerican, sporind influența Teheranului la Bagdad și a actorilor șiiți care cer retragerea prezenței SUA. În general, o prematură dezangajare americană din Siria și Irak riscă să tulbure și mai mult apele, subminând fragilul echilibru post’ISIS, lăsând Levantul la îndemâna noului aliniament strategic al regiunii Rusia-Iran (ambele maestre în instrumentalizarea faliilor societale), suplimentat de o Turcie tot mai decisă să țină în șah politicile Vestului. Pe acest fond vin și cele mai recente afirmații făcute de ambasadoarea SUA la ONU, Nikki Haley, menite să tempereze semnalele date de președintele Trump, sugerând că dezbaterea privind retragerea este departe de a se fi încheiat la nivelul administrației: „ISIS trebuie învins într-un mod care stabilizează regiunea. În același timp, vrem să fim siguri că influența iraniană nu se extinde în regiune“. În ultimele zile însă, Nikki Haley a fost serios contrazisă de Casa Albă pe o serie de aspecte importante (de exemplu a anunțat public impunerea unor sancțiuni asupra companiilor rusești care au avut legături cu dezvoltarea programului chimic al lui Assad, numai că în ultimul moment Trump s-a răzgândit), astfel că rămâne incert în ce măsură poziția sa este împărtășită și de președinte.

“Ziua cârtiței” sau istoria se repetă 

Pentru mulți dintre observatori sentimentul este unul familiar, de déjà-vu. Ei văd întregul episod prin lentila repetării erorilor monumentale făcute de Administrația Obama în 2011, în Irak, când vidul lăsat de forțele americane a creat în parte condițiile premergătoare ascensiunii ISIS, exact în momentul în care regiunea atingea punctul de fierbere.  

Aceasta este și una dintre principalele lecții asimilate de cei care s-au aflat în mijlocul campaniilor de stabilizare post 9/11. De exemplu, generalul H.R. McMaster, fostul consilier pe probleme de securitate națională al președintelui Trump și cel care a coordonat redactarea Conceptului Operațional al armatei terestre americane obișnuia să spună că “secvența consolidării câștigurilor militare este parte integrală din designul campaniei și este cea care permite succesul, creând premisele unui rezultat durabil.” Pe scurt consolidarea victoriilor operaționale, potențial reversibile, este esențială pentru transformarea lor în victorii în afara câmpului de luptă, în victorii politice, sustenabile. La o concluzie similară a ajuns și Nadia Schadlow, cea care a coordonat elaborarea primei Strategii de Securitate Națională (NSS) a Administrației Trump:”succesul în război depinde în cele din urmă de consolidarea ordinii politice. (...) eșecul de a reconstrui în urma unor operațiuni militare aparent de succes mai degrabă a perpetuat amenințările la adresa securității naționale și internaționale”, spune ea în teza sa de doctorat publicată de Georgetown University Press anul trecut, cu puțin timp înainte de a se alătura administrației Trump. În sfârșit, șeful diplomației americane, Rex Tillerson avertiza în ianuarie asupra lecțiilor din 2011, „când plecarea prematură din Irak a permis Al-Qaida în Irak să supraviețuiască și să se metamorfozeze în ISIS. Acest vid a oferit Statului Islamic un safe haven. Nu putem lăsa istoria să se repete în Siria“. Este motivul pentru care recomanda menținerea unei prezențe militare în Siria. Să fie un accident faptul că niciunul dintre cei trei nu mai face astăzi parte din administrația Trump? 

 În războiul împotriva terorismului, administrațiile americane au suferit de sindromul „misiunii îndeplinite“, căutând imediat exit-ul. Nici Obama și nici Trump nu fac excepție. Și deși Trump a acceptat recomandările echipei sale în dosarul afgan anul trecut (o suplimentare a forțelor și o dezangajare strict condiționată de realitățile din teren), a făcut-o în ciuda instinctelor sale. Este probabil și motivul pentru care a dorit să-și clarifice preventiv poziția pe Siria. Se uită însă că prezența americană din Irak și Siria este una limitată, sustenabilă economic. Nu poți să faci nation-building cu 2.000 de militari (este cel mult un cap de pod scalabil), iar efortul de stabilizare rămâne în proporție de 75% o contribuție a coaliției anti-ISIS. Dar, oare, fără leadershipul și prezența americană, ar exista toate acestea? Și fără o prezență americană, ar exista un efort sunit de îndiguire regională a Iranului?