Asistența socială în Anglia secolului al XVI-lea

Autor 1658 vizualizări


Originea politicilor sociale care vizează săracii din spațiul englez poate fi identificată avându-se în vedere consecințele socio-economice ale Marii Ciume de la mijlocul secolului al XIV-lea. Dintre acestea, o importanță deosebită le-au avut disoluția sistemului feudal (și mai ales dispariția sistemului de obligații feudale reciproce care legau seniorul de vasalii săi) și apariția unui tip uman nou, așa-numitul ”om fără stăpân”, care nu era proprietar de pământ și care migra dintr-un teritoriu într-altul fără a avea o sursă de subzistență sigură.

 

Acești indivizi, numiți cu dispreț de către contemporani drept ”vagabonzi”, erau priviți drept o amenințare de către ceilalți membri ai comunității și erau catalogați drept delincvenți[1]. Legislația de secol XIV a încercat să rezolve această problemă a vagabondajului, acționând în două moduri:pe de-o parte, au fost stabilite valori fixe pentru salarii;pe de-altă parte, migrația a fost interzisă. Aceste măsuri urmăreau să oprească deplasarea continuă a celor lipsiți de loc de muncă. Marea Ciumă dintre anii 1348 și 1350 a creat un deficit de mână de lucru important, a dus la destructurarea sistemului feudal (în interiorul căruia lucrătorii erau legați de pământul pe care îl exploatau) și a condus la creșterea mobilității indivizilor[2].

Legile din anii 1349 și 1351, în acest sens, vor încerca să atenueze efectele acestor noi realități sociale. Astfel, ele interziceau datul de pomană cerșetorilor care erau apți pentru muncă și care refuzau acest lucru, au stabilit un nivel al salariilor care era similar celui anterior Ciumei, au restricționat mobilitatea geografică și ocupațională și au stabilit valori maxime ale salariilor pentru anumite ocupații. De asemenea, măsurile coercitive s-au înăsprit:pentru anul 1361, plata unei amenzi pentru vagabondaj este înlocuită cu trimiterea în închisoare și marcarea cu fier încins pe frunte a literei ”F” (prescurtare pentru ”falsitate”)[3]

În ceea ce privește actele de caritate, s-a produs în epocă o distincție clară între două categorii de săraci:săracii îndreptăți să primească de pomană și cei care refuzau să muncească și deci, care nu meritau să fie ajutați de către comunitate.

 

Arestarea vagabonzilor

În Anglia secolului al XVI-lea, săracii erau văzuți ca un grup social omogen și capabil de acte destabilizatoare. Însă, unele delimitări în interiorul acestui grup social au fost făcute chiar de către contemporani. Astfel, cei mai vizibili membri ai acestui grup erau, la începutul secolului al XVI-lea, așa-numiții vagabonzi. Datorită faptului că migrau în grupuri restrânse, în căutare de locuri de muncă sau de hrană, ei au devenit un fel de țapi ispășitori pentru toate problemele societății engleze. Este de necontestat faptul că o parte din acești vagabonzi erau infractori;însă, o bună parte erau oameni onești care își pierduseră locul de muncă sau pământul și care căutau fie mila comunității, fie un loc de muncă stabil mai ales în orașe[4]. O a doua categorie de săraci îii cuprinde pe cei bolnavi, pe bătrâni, pe văduve și pe orfani. A treia categorie era formată din familii care nu își mai puteau asigura subzistența datorită unor calamități naturale, a bolilor sau a ciumei. În fapt, cei sărăciți nu vor beneficia de prea mult ajutor din partea autorităților engleze pe parcursul secolului al XVI-lea;acestea își vor concentra eforturile mai ales pentru prinderea și pedepsirea amintiților vagabonzi[5].

Primele măsuri care vizau săracii din Anglia dinastiei Tudorilor au fost adoptate în timpul lui Henric al VII-lea (1485-1509). O lege votată de către Parlamentul englez în anul 1495 obliga autoritățile locale să rezolve problema așa-zișilor ”vagabonzi”, prin arestarea tuturor persoanelor despre care se știa sau care erau suspectate că trăiesc pe străzi. Aceste persoane urmau să fie cazate în spații special amenajate timp de trei zile, timp în care erau hrănite numai cu apă și cu pâine. După trei zile de cazare forțată (în fapt, detenție), vagabonzii urmau să fie eliberați și le interzicea accesul viitor în orașe.

Această lege nu propunea însă o soluție viabilă și reală pentru cei catalogați drept vagabonzi, cea mai importantă consecință a ei fiind crearea unui flux migrator de săraci care treceau dintr-un oraș în altul. De asemenea, legea nu crea o distincție între adevărații vagabonzi (cei care își aleseseră un stil de viață nomad și care își asigurau subzistența prin cerșetorie) și persoanele sărace, care doreau să-și găsească un loc de muncă și să trăiască conform normelor sociale ale timpului. Ambele categorii de săraci erau etichetate de către autorități drept vagabonzi sau cerșetori care trebuiau închiși și apoi alungați[6]. Mai mult, o a treia categorie de săraci, cea care îi cuprindea pe bolnavi, persoane cu dizabilități sau bătrâni, era în mare măsură ignorată. Legea amintită proteja doar femeile însărcinate și persoanele grav bolnave, care nu trebuiau să fie închise și obligate să părăsească orașul. Însă, deși excluse din calea cestor măsuri coercitive, aceste persoane nu beneficiau de nici un fel de asistență din partea autorităților. De altfel, majoritatea actelor legislative din primele decenii ale dinastiei Tudorilor nu făceau distincții între diferitele categorii de săraci, sărăcia însăși fiind percepută ca un delict ce trebuia pedepsit și nu ca o realitate socială care trebuia ameliorată.

Către anii 1530, problema sărăciei și a vagabondajului era mult mai acută decât la începutul secolului al XVI-lea. Cauzele sunt dictate de creșterea demografică importantă care a făcut ca populația Angliei să crească de la 2 milioane de locuitori în anul 1485 la aproape 3 milioane către anii 1540. În ciuda faptului că agricultura a avut un randament slab și că numeroase epidemii au afectat Regatul pe parcursul domniei reginei Mary I (1553-1558), creșterea demografică va fi constantă în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ajungându-se la o populație de aproximativ 4 milioane de locuitori către debutul secolului al XVII-lea. Așadar, pe parcursul dinastiei Tudorilor, populația Angliei se va dubla, fapt care nu va antrena schimbări la fel de accelerate la nivelul economiei – o mare parte din populație va sărăci și va migra în căutare de locuri de muncă. Rămânând la sfera economică, prețurile vor cunoaște un trend ascendent începând cu anii 1530, un exemplu fiind cel al prețului unui sfert de livră de grâu (~113 g), care va crește de la 6 șilingi în anul 1500 la 10 șilingi (1540), apoi la 30 de șilingi către anul 1600[7].

Politica de împrejmuire se credea a fi o altă cauză a creșterii numărului săracilor, contemporani ai procesului argumentând că dislocarea familiilor de pe propriul pământ și crearea de pășuni în locul suprafețelor arabile au avut efecte negative asupra economiei engleze. Cercetările istorice contemporane au demonstrat, însă, că împrejmuirea a avut un efect marginal asupra propagării sărăciei în timpul dinastiei Tudorilor, majoritatea acțiunilor de împrejmuire fiind încheiate până în anul 1485[8].

 

Lenea-sursa tuturor viciilor sociale

Regalitatea își va exprima punctul de vedere cu privire la săraci printr-o proclamație din anul 1530, potrivit căreia inactivitatea (lenea) este catalogată drept principala sursă a tuturor viciilor sociale. Aceeași proclamație va stabili și pedepse corporale pentru vagabondaj. Această mutație la nivelul politicilor sociale va fi confirmată și de către Parlament, care va vota o nouă lege în anul 1531, înlocuind-o, astfel, pe cea din anul 1495. Această nouă lege distingea între săracii incapabili de muncă și cerșetorii apți pentru muncă, oferindu-le celor bolnavi, bătrâni și cu dizabilități autorizații pentru cerșit. Din nou, autoritățile nu dădeau o soluție viabilă pentru ameliorarea vieții săracilor, fiind ocolit subiectul lipsei locurilor de muncă. Astfel, săracii apți pentru muncă erau confruntați cu a alege între două situații absurde:nefiind capabili să-și găsească un loc de muncă, ei trebuiau fie să piară de foame, fie să cerșească, încălcând astfel legea[9]. Regimul Tudorilor considera sărăcia drept o sursă constantă de neliniște socială. Din acest motiv monarhii au urmărit rezolvarea acestei probleme, nefiind vorba de motive umanitare sau filantropice. În fapt, această teamă de posibilele conflicte sociale a fost forța motrice a tuturor actelor legislative de pe parcursul secolului al XVI-lea.

Pe parcursul anilor 1530 pot fi observate primele indicii ale unei schimbări de atitudine a autorităților față de problema sărăciei. Regimul lui Henric al VIII-lea a sesizat inadvertențele legii din 1531, o nouă lege (creată de William Marshall, un apropiat al lui Thomas Cromwell – principalul consilier al monarhului) creată în anul 1535 recunoștea numărul insuficient de locuri de muncă valabile pentru săraci. Această problemă urma să fie soluționată prin demararea unui plan administrativ ambițios, care viza crearea de șantiere publice pentru construirea de drumuri, fortărețe, porturi și pentru amenajarea cursurilor râurilor[10].  Locurile de muncă libere urmau să fie anunțate public, săracii apți pentru muncă urmând să primească un salariu decent, în timp ce infirmii, bolnavii și bătrânii erau îngrijiți de către parohiile locale. Fondurile necesare acestui proiect ambițios urmau să fie colectate prin impunerea unei taxe speciale pe venituri. S-a creat chiar și o agenție specializată în demararea acestui proiect, numită Consiliul pentru anularea vagabondajului (The Conciul to avoid vagabons). Măsurile care formau această lege anticipează, astfel, multe dintre politicile de asistență socială care se vor cristaliza către secolul al XIX-lea și chiar al XX-lea (o paralelă poate fi făcută cu programul New Deal al președintelui american F.D. Roosevelt).

Însă, în ciuda faptului că proiectul legii a fost sprijinit de către Henric al VIII-lea, el va suferi modificări importante în cadrul Parlamentului. Legea care va fi votată în cele din urmă în anul 1536 era mult mai rezervată în ceea ce privește soluțiile oferite pentru problemele săracilor. Această lege nu mai amintea de proiectul marilor construcții publice și nici de Consiliul pentru anularea vagabondajului. Deși săracii incapabili de a munci vor fi plasați în grija autorităților parohiale sau municipale, fondurile pentru îngrijirea lor vor fi generate de donații voluntare și particulare și nu de taxe[11].  La nivel principial, legea din anul 1536 confirmă încă o dată faptul că regimul Tudorilor nu făcea distincții la nivelul săracilor apți pentru muncă și că singura soluție pentru limitarea vagabondajului și sărăciei este supunerea acestor realități legii penale.   

Următorul act legislativ care va încerca să remedieze problema săracilor va fi elaborat în timpul protectoratului ducelui de Somerset și va fi publicat în anul 1547. Conform acestei noi legi, vagabondajul urma să fie limitat (dacă nu eradicat) printr-o serie de măsuri draconice. Astfel, vagabonzii prinși de către autorități erau transformați în sclavi ai Coroanei engleze vreme de doi ani. De asemenea, aceste persoane erau marcate cu un fier încins, fiindu-le înscrisă pe piept litera ”V”. Dacă sclavul încerca să fugă de autorități în acești doi ani, sentința se prelungea pentru tot parcursul vieții sale, la care se adaugă marcarea literei ”S” pe frunte[12]. A doua încerca de a fugi se pedepsea prin condamnarea la moarte.

Singurul aspect pozitiv al acestei legi ținea de prevederea ca cerșetorii incapabili de a munci să fie îngrijiți de către parohiile de care aceștia țineau, mijloacele pentru îngrijirea lor urmând să fie organizate în urma unor campanii de strângeri de fonduri organizate de către bisericile locale[13]. Eșecul legii din anul 1547 a constat în lipsa unui aparat coercitiv care să sprijine aplicarea pedepselor amintite. Judecătorii de pace, a căror îndatorire era de a veghea la aplicarea legii, erau reticenți în a executa pedepsele inumane la care trebuiau să fie supuși săracii. Legea din 1547 va fi înlocuită de un alt act legislativ, în anul 1550. Această lege venea în continuare celor din anii 1531 și 1536 și recunoștea severitatea cu care actul legislativ precedent hotărâse să pedepsească vagabonzii. Un nou act legislativ, votat în anul 1552, obliga autoritățile parohiale și municipale să numească doi perceptori care să strânge de la membrii comunității donații pentru ajutorarea săracilor[14]. Aceste donații aveau, în fapt, un caracter obligatoriu, în sensul că perceptorii trebuiau să îi ”sfătuiască” să contribuie pe cei care refuzau acest lucru. Dacă membrii comunității îi refuzau pe perceptori, datoria încasării donațiilor cădea în sarcina vicarului sau altui membru al Bisericii. Dacă puterea lor de persuasiune se dovedea a fi insuficientă, se putea ajunge ca însuși episcopul să intervină pentru a-i convinge pe cetățenii intransigenți. Legea din 1552 condamna, de asemenea, cerșitul ca activitate independentă și descuraja pomenile individuale în favoarea donațiilor colectate și gestionate de către autorități[15].

 

Statul elisabetan își asumă răspunderea pentru săraci

Începând cu domnia reginei Elisabeta I (1558-1603), atitudinea guvernării față de problema săracilor și a vagabondajului nu diferea foarte mult de principiile statuate de legea din 1531. Însă, o serie de mutații notabile s-au produs în anii 1563 și 1572. În anul 1563, primii pași către instituirea unei rate obligatorii de ajutoare pentru săraci. Aceste măsuri au fost luate în lumina slabelor performanțe pe care sistemul de donații voluntare instituit de legile din 1536 și 1552 le-a oferit. Începând cu anul 1563, enoriașii care refuzau să facă donații pentru săraci putea fi aduși în fața justiției de către episcop, iar pentru cei care refuzau în mod repetat să facă aceste donații se putea institui pedeapsa cu închisoarea. Enoriașul putea fi eliberat numai după ce accepta să contribuie la fondurile pentru săraci. Aceste noi prevederi legale nu au reușit să-și atingă pe deplin scopul, deoarece valoarea donației era stabilită de către fiecare individ. Principial, însă, noile prevederi au reușit să impună idee obligativității contribuției personale a enoriașilor în vederea ajutorării săracilor. În următorii ani, însă, se va produce o reinstalare a metodelor severe de a pedepsi vagabondajul.

La începutul anilor 1570, devenise suficient de clar pentru autoritățile engleze că acțiunile voluntare de ajutorare a săracilor nu erau suficient de eficace. Societatea engleză de sfârșit de secol XVI devenise densă, iar mobilitatea și numărul tot mai mare al săracilor nu puteau fi administrate de puținele acțiuni filantropice individuale. În acest sens, responsabilitatea pentru asistarea săracilor va fi asumată în mai mare măsură de către stat. Între anii 1569 și 1572 a fost demarată o campanie de încurajare a Judecătorilor în vederea aplicării de sancțiuni severe săracilor. Astfel, în anul 1572 va fi votată o lege care aplica pedepse aspre pentru cerșit, printre care se numără găurirea urechilor drept primă sancțiune, putându-se ajunge și la pedeapsa capitală pentru cei ce recidivau (cea mai recurentă metodă fiind spânzurarea)[16]. Astfel, numai legea din 1547 stipula pedepse mai aspre pentru cerșetori. Sper deosebire de legea din 1547, există dovezi că cea din 1572 a fost aplicată cu mai multă strictețe – documente din arealul Middlesex datând dintre 1572 și 1574 atestă faptul că un număr de 44 de vagabonzi au fost pedepsiți prin marcarea cu fierul încins, 8 au primit pedeapsa de a intra în sclavie, iar 5 urmau a fi spânzurați[17]. Această lege va inaugura și un sistem național de colectare de taxe pentru săraci. Un corolar al acestei prevederi este faptul că optica asistenței socială s-a deplasat de la încurajarea de pomeni și donații particulare către un sistem public de colectare a donațiilor mult mai disciplinat și mai bine organizat. Judecătorii de pace trebuiau să întocmească liste cu săracii din fiecare parohie, să estimeze sumele de bani care urmau să asigure subzistența fiecărui sărac și să numească observatori care să vegheze asupra fluxului de venituri, astfel încât sumele care depășeau necesitățile de îngrijire a săracilor să fie redirecționate către crearea de școli de corecție pentru vagabonzi.

Cu toate acestea, legea din anul 1572 a avut o însemnătate care depășește sfera coerciției;a fost prima lege care a definit riguros vagabondul ca fiind acel individ liber și apt pentru muncă, care nu deține pământ și care  nu acceptă să muncească și nici nu prezintă sursele sale de subzistență. În această categorie erau incluși comercianții ambulanți, muncitorii necalificați, muncitorii greviști, prezicătorii și trubadurii. Marinarii și soldații care cu brevet care se întorceau din misiuni, strângătorii de recolte și servitorii ai căror stăpâni îi alungaseră sau muriseră nu erau incluși în această categorie.

Regimul elisabetan recunoscuse, deci, că există oameni apți pentru muncă, dar care nu avea un loc de muncă, fără ca acest lucru să depindă de ei (să fie din vina lor).  În ciuda importanței acestui act legislative, există cel puțin două aspecte în care acesta nu a fost eficient. În primul rând, autoritățile nu au fost capabile să susțină numărul mare de săraci apți pentru muncă, dar neangajați. Acest aspect va fi parțial remediat printr-un nou act legislativ, votat în anul 1576, prin care au fost create stocuri de cânepă, in și de fier pe care aceștia urmau să le prelucreze[18].

De altfel, preambulul acestei legi recunoștea faptul că unii indivizi nu lucrau datorită neșansei mai degrabă decât din pricina lenei, fapt care demonstrează o importantă modificare la nivelul mentalității epocii legată de statutul social al săracilor. În al doilea rând, aparatul administrativ care urma să aplice noile prevederi legislative nu a funcționat corespunzător. Singura funcție nou-creată a fost cea de supraveghetor al săracilor, care era numit anual din rândurile gospodăriilor înstărite de la nivelul fiecărei parohii[19]. Acest supraveghetor îl asista pe conetabilul local și pe reprezentanții bisericii în îndeplinirea sarcinilor lor. Supraveghetor nu era remunerat și nici nu putea să refuze această funcție. Prevederile legii urmau să fie aplicate în totalitate la nivel local, nefiind creat nici un mecanism care să supravegheze activitatea oficialilor locali. De aici, se poate presupune că nu în toate parohiile și municipiile engleze prevederile acestei legi au fost aplicate sau au avut efectele dorite de către autoritățile centrale[20].

Pe tot parcursul secolului al XVI-lea, numeroasele inițiative legislative au încercat să rectifice și să completeze măsurile de asistare a săracilor de proveniență medievală. O importantă reușită a acestor legi este aceea că s-a realizat o distincție clară între diferitele categorii de săraci – între cei care nu erau capabili de a munci, cei care nu aveau un loc de muncă și cei care refuzau să muncească. Mai mult, legile din perioada Tudorilor au creat un aparat administrativ și fiscal care, deși în multe momente ineficient sau depășit de numărul mare de cazuri care trebuiau a fi rezolvate, a creat un pivot esențial în calea aplicării politicilor de asistență socială. Cu toate acestea, o componentă importantă a procesului de asistare a săracului a reprezentat-o donația cu caracter personal, în acest sens parohii și comunitățile locale păstrând chiar și spre începutul secolului al XVII-lea întâietatea față de inițiativele tot mai ambițioase ale administrației centrale.

 

 


Surse

Beier A.L, Masterless Men:The Vagrancy Problem in England, Methuen

Elton G.R, An Early Tudor Poor Law

Guy John, Tudor England, Oxford UniversityPress, Oxford

Heal Felicity, Hospitality in Early Modern  England, Oxford University Press. Oxford

Slack Paul, Poverty and Policy in Tudor and Stuart England, Oxford University Press, Oxford

Slack Paul, Poverty and Social Regulation, în, The Reignof Elizabeth I

Solar M. Peter, Poor Relief and English Economic Development Before the Industrial Revolution

Webb Sideny &Beatrice, English Local Government:The English Poor Law History

 

 

 


[1]Paul Slack, Poverty and Social Regulation, în, The Reignof Elizabeth I, 1984

[2]John Guy, Tudor England, Oxford UniversityPress, Oxford, 1998, p. 403

[3]Ibidem, p. 405

[4]Peter M. Solar, Poor Relief and English Economic Development Before the Industrial Revolution, în, Economic History Review, I, 1995, pp. 2-6

[5]Ibidem

[6]Felicity Heal, Hospitality in Early Modern  England, Oxford University Press, Oxford, 1990, p.17

[7]Ibidem

[8]G.R. Elton, An Early Tudor Poor Law, în., Economic History Review, 6, 1955-1956, p. 3-5

[9]A.L. Beier, Masterless Men:The Vagrancy Problem in England, Methuen, 1985, p. 22

[10]Ibidem, p. 24

[11]Ibidem, p. 27

[12]Ibidem, p. 28

[13]Ibidem

[14]Paul Slack, Poverty and Social Regulation, în, The Reignof Elizabeth I, 1984

[15]Ibidem

[16]Peter M. Solar, Poor Relief and English Economic Development Before the Industrial Revolution, în, Economic History Review, I, 1995, pp. 10-12

[17]Ibidem, p. 13

[18]Sidney &Beatrice Webb, English Local Government:The English Poor Law History, p. 29

[19]Ibidem

[20]Ibidem

""