Autor 6663 vizualizări


În lunile ce au urmat predicii de la Clermont (1095) din ce în ce mai mulți prinți latini s-au alăturat mișcării cruciate. De multe ori, istoricii au considerat că aceștia erau motivați doar de dorința de a stăpâni viitoarele teritorii care urmau să fie cucerite pe drumul către Ierusalim. Într-adevăr, privind retrospectiv, unii dintre participanți au reușit să își întemeieze principate latine în Orient.  

Cu toate acestea, dorința lor de a pleca la Ierusalim nu era motivată doar de câștigurile materiale, ci și de cele spirituale. Cel mai probabil, prinții cruciați au crezut că îndeplinesc voia lui Dumnezeu și că luptă pentru binele creștinătății. Bineînțeles că în unele cazuri au existat și motive pragmatice (din cauza unor probleme politice, Robert al II-lea al Normandiei, Godefroi de Bouillon și Bohémond de Tarento nu aveau siguranța că nu urmau să își piardă teritoriile pe care le stăpâneau; ei nu aveau nimic de pierdut dacă luau drumul spre Ierusalim), însă posibilitatea înființării unui stat în Orient, bogățiile rezultate din pradă, dorința de a lupta pentru eliberarea Orașului Sfânt și de a beneficia de răsplata spirituală se îmbinau fără nicio problemă.  

Oastea cruciată a fost formată din trupe aflate sub comanda mai multor prinți: Raymond al IV-lea de Toulouse, Robert al II-lea al Normandiei, Robert de Flandra, Ștefan de Blois, Godefroi de Bouillon, Bohémond de Tarento și Hugo de Vermandois. Contingentele cruciate au parcurs drumul spre Constantinopol, punctul de întâlnire, pe rute diferite.  

În primăvara anului 1097, prinții au ajuns în capitala bizantină. Pentru Alexios I, numărul mare de cavaleri latini putea reprezenta o amenințare, astfel că s-a grăbit să îi treacă Strâmtoarea Bosfor, pentru a împiedica acumularea de trupe în fața zidurilor orașului. Împăratul a încheiat o înțelegere cu prinții cruciați: în schimbul sprijinului logistic și al consilierii militare, latinii urmau să îi cedeze bazileului toate orașele pe care le cucereau și care fuseseră parte a Imperiului Bizantin. Pentru a fi sigur că aceștia își vor ține cuvântul, Alexios i-a pus să presteze un jurământ de credință.  

Numărul cruciaților îl pune pe fugă pe sultan  

Cruciații sperau ca Alexios I să preia conducerea expediției, însă pentru el au primat interesele statului pe care îl guverna, în detrimentul cauzei pentru care luptau latinii. Având în vedere numărul mare al participanților la cruciadă (între 60.000-100.000 de participanți, dintre care 7.000-10.000 de cavaleri, 35-50.000 de infanteriști și restul noncombatanți), Alexios a hotărât să profite de colaborarea cu occidentalii și să recupereze o parte din teritoriile pierdute în favoarea selgiucizilor.  

Cei patru lideri creștini: Godefroi de Bouillon, Bohémond de Tarento, Raymond al IV-lea de Toulouse și Tancred de Hauteville

Astfel, în mai 1097 au început să sosească primele trupe cruciate care au înconjurat orașul Niceea, capitala Sultanatului Selgiucid de Rum, pregătind un asediu. Niceea era protejată de fortificații puternice, iar latura vestică oferea acces la lacul Ascanian, astfel că nu putea fi încercuită complet. Fără o blocadă maritimă, garnizoana musulmană putea rezista o perioadă lungă de timp, primind întăriri și provizii de pe malul opus.  

Kilij Arslan, care era plecat în teritoriile din estul Anatoliei, a fost înștiințat că orașul fusese asediat și s-a grăbit să revină, iar în data de 14 mai și-a așezat tabăra în munții din jurul Niceei. După două zile a lansat un atac asupra taberei creștine, alături de garnizoana din oraș. În aceeași zi au sosit și trupele lui Raymond de Toulouse, care rămăsese în urma celorlalți cruciați. Kilij Arslan sperase să obțină o victorie facilă și rapidă, așa cum se întâmplase în cazul trupelor conduse de Petru Eremitul, însă sosirea oastei provensale a dublat numărul cruciaților, iar odată ce prinții l-au atacat pe sultanul selgiucid, acesta a realizat că nu avea cum să câștige lupta și a fugit. 

Nemulțumiri la poarta Niceei 

În ciuda acestei victorii, cruciații tot nu puteau intra în oraș. Au fost lansate mai multe atacuri asupra fortificațiilor, însă fără succes. În cele din urmă, prinții au trimis o solie la Alexius, care își așezase tabăra la câțiva kilometri depărtare, cerându-i să le pună la dispoziție bărci cu care să blocheze portul Niceei. Împăratul a fost de acord și a trimis câteva ambarcațiuni la Civetot, iar de acolo au fost trecute pe uscat până la lacul Ascanian. Conștient că orașul urma să fie cucerit, Alexios l-a trimis pe un general de-ai săi să negocieze cu comandantul garnizoanei, asigurându-i pe turci că vor beneficia de mila sa, ba chiar vor primi și daruri, dacă îi vor preda Niceea. Garnizoana turcă a acceptat, astfel că în data de 19 iunie, când frâncii au luat cu asalt orașul, deasupra Niceei a fost arborat steagul imperial.  

În contextul în care orașul a devenit proprietate bizantină, latinii nu îl mai puteau prădui, fapt ce a atras nemulțumirea unora dintre prinți. Chiar dacă împăratul a împărțit daruri atât prinților, cât și unora dintre participanți, marea masă a cruciaților a rămas nemulțumită, considerând că uciderea trupelor lui Petru Eremitul de către selgiucizi a rămas nepedepsită. Din acest moment, colaborarea latino-bizantină a început să fie pusă sub semnul întrebării și a slăbit din ce în ce mai mult pe măsură ce cruciații au traversat Asia Mică și au ajuns în fața zidurilor Antiohiei.  

Mica mare confruntare 

Următoarea etapă avea să testeze atât coeziunea cruciaților, cât și anduranța lor. Pe 29 iunie, oastea latină a plecat din Niceea și a urmat „Drumul pelerinului”, care traversa Asia Mică în diagonală până în nordul Siriei. Pe drum, trupele s-au împărțit în două grupuri. Motivele sunt incerte: fie așa au decis liderii cruciați pentru a evita apariția unor probleme legate de aprovizionarea trupelor, fie lipsa organizării a determinat ruperea oastei cruciate.  

În noaptea de 30 iunie, frâncii au primit de veste că sultanul Kilij Arslan le pregătea o ambuscadă. În data de 1 iulie, la câteva ore după răsăritul soarelui, primul grup al cruciaților, condus de Bohémond și Robert al II-lea al Normandiei, s-a ciocnit cu trupele turcești, lângă orașul Dorylaeum. Selgiucizii au folosit o tactică ce le asigurase faima: i-au încercuit pe cruciați și au lansat salve de săgeți, una după alta, iar dacă vreunii dintre cavaleri lansau o șarjă împotriva lor, aceștia se retrăgeau până ce îi îndepărtau pe urmăritori la o distanță suficientă de restul trupelor latine, după care îi anihilau.  

Atacul turcilor a răspândit panica în tabăra cruciată, însă Bohémond și Robert au reușit să își organizeze trupele: cavalerii au descălecat și au format un zid circular în jurul taberei. Chiar dacă unii călăreți turci au reușit să străpungă rândurile apărătorilor, formația latinilor a rezistat până ce a sosit cel de-al doilea grup, comandat de Godefroi de Bouillon și Raymond de Toulouse.  

Apariția întăririlor l-a luat prin surprindere pe Kilij Arslan, care crezuse că primul grup reprezenta, de fapt, întreaga oaste cruciată. Selgiucizii au fost prinși între două armate și forțați să lupte corp la corp, situație care le-a oferit frâncilor un avantaj major, datorită echipamentului militar greu pe care îl purtau. Atacurile cavaleriei latine au redus rândurile trupelor musulmane, iar Kilij Arslan a fost nevoit, din nou, să părăsească câmpul de luptă și să se retragă în interiorul Asiei Mici.  

Foto sus: Asediul Niceei: armata sultanului Kilij Arslan I luptă împotriva cruciaților conduși de Godefroi de Bouillon. Pictură de secol XIX, semnată de Joseph Serrur.

Acest text este un fragment din articolul "Prima cruciadă. După trei ani de marş, de lupte, foame, sete, boli, cruciaţii cuceresc Ierusalimul" apărut în numărul 225 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 octombrie - 14 noiembrie 2020, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum