Autor 67094 vizualizări


Doi ani și jumătate și un milion de victime:acesta este bilanțul unuia dintre cele mai brutale asedii din timpul celui de-Al doilea Război Mondial. Victima:Leningradul, vechea capitală imperială a Rusiei, considerat unul dintre cele mai frumoase orașe ale Europei de Est.

Asediul a început în data de 8 septembrie 1941, ziua în care armata germană încheie manevrele de încercuire completă a orașului. În războiul său fulger direcționat către Moscova, pe care o voia cucerită, Hitler a luat decizia de a ocoli Leningradul pentru a-l asedia, distrugându-l prin epuizare, decât să irosească resurse importante printr-un atac direct.

Frigul și foamea, inamici mai teribili decât germanii

Astfel, cu germanii la porțile orașului, cei mai mari inamici ai Leningradului au devenit frigul și foamea. Până la sfârșitul lui septembrie, resursele de gaz și cărbune erau pe sfârșite, ceea ce însemna că – exact în pragul iernii rusești – orașul era lipsit de căldură. Mai mult, pe măsură ce se apropia iarna, conductele de apă înghețau și se spărgeau, lăsându-i pe oameni și fără apă potabilă.

Aprovizionarea cu mâncare a avut și ea de suferit. Până în noiembrie, rația individuală ajungea deja la 1/3 din necesarul zilnic pentru un adult. Populația de câini, pisici, cai, șobolani și chiar ciori se împuțina zi de zi, animalele ajungând pe mesele norocoșilor care reușeau să le prindă. Au apărut chiar și zvonuri privind cazuri de canibalism. Atât de mare ear disperarea oamenilor.

Încet, din lipsa hranei și a căldurii, oamenii au început să moară:11.000 în noiembrie;apoi, în decembrie, 53.000. Iar numărul victimelor va continua să crească. Însă din cauza terenurilor înghețate, oameni nici nu puteau să-și îngroape morții. Cadavrele se adunau, așadar, pe străzile orașului, în parcuri și alte zone deschise. La aceste chinuri zilnice ale localnicilor se adăugau atacurile germanilor, care bombardau în fiecare zi Leningradul.

La venirea iernii, cu toate greutățile ei, cetățenii au avut totuși o speranță:lacul Ladoga, din estul orașului, a înghețat complet și a creat posibilitatea transportului pe gheață de alimente și alte provizii. Drumul a fost folosit, de asemenea, ca rută de evacuare pentru cei care au dorit să plece. Cei rămași au primit rații de mâncare ceva mai mari, iar situația orașului s-a stabilizat. Oamenii au continuat să moară, în număr mare chiar, dar nici după aproape 900 de zile, Leningradul nu a cedat. Apoi, în ianuarie 1944, Armata Roșie a reușit să-i împingă pe nemți dincolo de granițele orașului.

„Unii oameni înnebuneau din cauza foamei.”

Alexander Werth a fost corespondent de război pentru London Sunday Times și BBC și a însoțit Armata Roșie în ofensiva împotriva germanilor după 1943. După ridicarea asediului, a intervievat mai mulți locuitori din Leningrad. Mărturiile adunate de Werth sunt cutremurătoare.

Anna Andreievna-manager Astoria Hotel:

„Astoria arată ca un hotel acum, dar trebuia să-l fi văzut în timpul foametei. A fost transformat în spital – un adevărat iad. Aduceau aici tot soiul de oameni, majoritatea intelectuali, care mureau de foame. Le dădeau tablete de vitamine, încercau să-i mai întremeze un pic. Dar mulți dintre ei erau prea bolnavi și mureau aproape în momentul în care ajungeau aici. Știu ce înseamnă să-ți fie foame. Eram atât de slăbită încât abia puteam să merg. Trebuia să folosesc un baston pentru sprijin. Casa mea e doar la 1.5km distanță, în cartierul Sadovaia... Trebuia să mă opresc și să stau jos la câțiva zeci de pași. Îmi lua mai bine de o oră să ajung acasă.

Nu știți cum a fost. Trebuia să treci peste cadavre pe stăzi, pe scări. Pur și simplu nu te mai gândeai la nimic. Nu avea rost să-și faci griji. Se întâmplau lucruri teribile. Unii oameni înnebuneau de foame. Iar practica de a-i ascunde pe morți undeva în casă și a le folosi cartela de rație era o practică foarte întâlnită. Erau atât de mulți oameni care mureau încât autoritățile nu puteau ține pasul cu toate decesele... Trebuia să mă fi văzut în februarie 1942! O, doamne, arătam de-a dreptul ciudat! Slăbisem de la 70 de kilograme la 40 în doar patru luni. Acum am ajuns la 62 – mă simt chiar grăsuță...”

Personalul Institutului de Arhitectură:

„Am continuat să lucrăm la un proiect în iarna 1941-1942... A fost o binecuvântare pentru noi, arhitecții. A fost cel mai bun medicament care ni se putea da în timpul foametei. Efectul moral era că un om înfometat știe că are o muncă folositoare de făcut. Nu încape nicio îndoială :un muncitor rezistă mai bine greutăților decât un intelectual.

Mulți dintre oamenii noștri au încetat să se mai bărbierească – primul semn că un bărbat se prăbușește. Mulți dintre ei își reveneau când li se dădea de muncă. Dar, în general, bărbații se prăbușeau mai repede decât femeile, iar la început rata mortalității era mai ridicată în rândul bărbaților. Cu toate acestea, cei care au supraviețuit celei mai grele perioade ale foametei au supraviețuit până la sfârșit. Foametea avea efecte ciudate asupra oamenilor. Femeile erau atât de doborâte fizic încât nu mai aveau menstruație...

CLICK AICI PENTRU GALERIA FOTO:Imagini din timpul asediului

Au murit atât de mulți oameni încât a trebuit să-i îngropăm fără sicrie. Oamenii aveau deja sentimentele tocite și nici nu prea mai plângeau la înmormântări... Totul se desfășura în tăcere totală, fără ca cineva să-și arate sentimentele. Când lucrurile au început să se îmbunătățească, primul semn a fost că femeile au început să-și pună ruj pe fețele palide, slăbite. Da, am trăit în iad, dar trebuia să fi fost acolo în ziua în care blocada a fost spartă – oamenii pe străzi plângeau de bucurie, iar străinii se îmbrățișau! Acum viața e aproape normală. Incă sunt bombardamente, desigur, iar oamenii încă mor, dar viața a devenit valoroasă din nou.”

Maiorul Lozak, ofițer în Armata Roșie:

„În acele zile era ceva pe fața unui om care îți spunea că va muri în următoarele 24 de ore...

Am trăit la Leningrad toată viață, la fel și părinții mei. Ei sunt oameni bătrâni, iar în acele luni de foamete le dădeam jumătate din rația mea de ofițer, altfel ar fi murit. Ca ofițer de stat major primeam, evident, mai puțin decât oamenii de pe front:250g pe zi în loc de 350.

O să-mi amintesc întotdeauna cum mergeam în fiecare zi de la casa mea [...] la locul de muncă în centrul orașului, pe o distanță de 2-3 kilometri. Mergeam puțin, apoi mă așezam să mă odihnesc. De multe ori vedeam pe câte cineva prăbușindu-se în zăpadă. Nu aveam ce să fac. Pur și simplu mergeai mai departe. Apoi, la întoarcere, vedeam o formă umană acoperită de zăpadă în locul în care, dimineață, văzusem pe cineva căzând.

Nu-ți făceai griji;la ce folosea ?

Oamenii nu se spălau cu săptămânile;nu existau băi în case și nici gaze. Dar oamenilor li se cerea măcar să se radă. Iar în timpul acelei ierni nu cred că am văzut vreodată pe cineva zâmbind. A fost înspăimântător. Exista însă un soi de disciplină interioară care-i împingea pe oameni să continue. Un nou cod de maniere a fost dezvoltat de oamenii înfometați. Evitau, cu atenție, să vorbească despre mâncare. Îmi aduc aminte că am petrecut o seară înfometată cu un băiat de la radio. Aproape că m-a înebunit:a vorbit toată seara despre Kant și Hegel. Și totuși nu ne-am pierdut spiritul. Bătălia Moscovei ne-a dat încrederea că totul va fi bine în final. Cu toate acestea, a fost o schimbare majoră, o ușurare, când a venit luna februarie, iar drumul gheții a început să funcționeze cum trebuie.”

 

 

 

 

Sursa: "The Siege of Leningrad, 1941 - 1944" EyeWitness to History, www.eyewitnesstohistory.com (2006).