Autor 10831 vizualizări


Asediul cetății Arqa a fost abandonat, iar cruciații s-au grăbit să ajungă la Ierusalim. Pe lângă dorința de a încheia acest pelerinaj militar, existau și considerente practice care trebuiau luate în considerare: Al-Afdal, vizirul fatimid de origine armeană, a profitat de înfrângerea lui Kerbogha și a ocupat Ierusalimul în august 1098.  

Pe măsură ce se apropiau de Orașul Sfânt, latinii au încercat să negocieze cu reprezentanții fatimizi un schimb de orașe: cedau Antiohia în schimbul Ierusalimului, însă fără succes. Al-Afdal știa că expediția cruciată se îndrepta spre Palestina, astfel că prinții trebuiau să ajungă cât mai repede acolo pentru a nu fi nevoiți să se confrunte cu puternica oaste a Egiptului.  

Cruciații au urmat ruta de coastă până la Arsuf, iar după ce au realizat un ultim popas la Ramla, la data de 7 iunie 1099 au ajuns în fața Ierusalimului. Bucuria frâncilor a fost mare, după cum a relatat un cronicar: aceștia au căzut în genunchi și au plâns la vederea celui mai sfânt oraș, pentru care înduraseră atâtea necazuri și privațiuni timp de trei ani. Însă misiunea pe care o aveau de îndeplinit nu era deloc ușoară. Ierusalimul era unul dintre cel mai bine fortificate orașe ale Orientului Apropiat: era înconjurat de dealurile Iudeii, care erau străpunse de trei văi în est, sud-est și vest, și era protejat de aproximativ 4 kilometri de ziduri, care puteau atinge 20 de metri în înălțime și 3 metri în grosime. Fortificațiile erau întărite și prin prezența a două citadele: Turnul Cvadrangular și Turnul lui David. Pentru a cuceri orașul, cruciații aveau la dispoziție în jur de 15.000 de ostași, dintre care aproximativ 1.300 erau cavaleri. Cel mai probabil, comandantul garnizoanei fatimide, Iftikhar ad-Daulah, putea arunca în luptă câteva mii de ostași. Însă el avea două avantaje: se putea folosi de fortificațiile formidabile ale Ierusalimului și aștepta ajutor din partea lui Al-Afdal.  

Harta Ierusalimului, într-o cronică medievală de secol XIII

Odată cu începutul asediului, au apărut și dispute în rândul prinților: Raymond de Toulouse spera că va putea cuceri și guverna orașul, de aceea și-a așezat oastea în fața zidului de sud-vest, pe când majoritatea trupelor, sub comanda lui Godefroi de Bouillon, care în ultima etapă a marșului se remarcase drept lider al cruciadei, și-au așezat tabăra în zona de nord-vest. Chiar dacă pare că alegerea contelui provensal a slăbit efectivele latinilor, în realitate, acesta i-a forțat pe apărătorii fatimizi să își împartă trupele. 

La data de 13 iunie, frâncii au luat cu asalt zidurile orașului, însă au fost respinși, fapt ce i-a forțat să își regândească strategia. Nu aveau destui soldați pentru a realiza o încercuire completă a Ierusalimului și nici nu dispuneau de mașini de asediu pe care să le folosească pentru a distruge fortificațiile. Salvarea a venit din partea unei flote genoveze care, la jumătatea lunii iunie, a ancorat în portul Jaffa. Aceasta le-a adus cruciaților provizii, materiale de construcție și meșteri. Cu aceste resurse, combinate cu cele pe care le-au găsit cu ajutorul creștinilor locali, latinii au construit mașini de asediu, printre care și un turn care a fost amplasat în fața zidului de nord-vest.  

Pe când se pregăteau de un asalt asupra orașului, prinții au fost înștiințați că vizirul fatimid Al-Afdal a început să adune trupe pentru a depresura Ierusalimul. Așadar, frâncii trebuiau să ocupe Ierusalimul cât mai repede. În acest moment de cumpănă s-a remarcat un preot provensal, Petru Desiderius, care a profețit că Orașul Sfânt urma să fie cucerit numai dacă latinii efectuau un ritual de purificare de trei zile, care era format din predici, mărturisirea păcatelor și o procesiune în jurul zidurilor în care cruciații trebuiau să poarte ramuri de măslin.  

După ritual, asediul 

În dimineața zilei de 14 iulie, după ce au îndeplinit ritualul prescris de Petru Desiderius, cruciații au luat cu asalt zidurile orașului. În momentul în care au auzit goarnele latine ce anunțau atacul, garnizoana musulmană din nord-vestul orașului și-a dat seama că a fost păcălită. Începând cu mijlocul lunii iunie, Godefroi de Bouillon construise un turn de asalt în fața zidului nord-vestic, fapt ce l-a determinat pe comandantul fatimid să își concentreze grosul trupelor acolo. Însă fatimizii nu știau că latini construiseră acest turn astfel încât să poată fi demontat rapid și să fie mutat în altă parte.  

Astfel că în zorii zile de 14 iulie, fatimizii au constatat că Godefroi de Bouillon (foto jos), alături de Tancred de Hauteville, Robert de Normandia și Robert de Flandra, își mutaseră trupele, alături de turnul de asalt, în fața porții lui Irod, în zona de nord a orașului. Întreaga zi, frâncii s-au chinuit să spargă zidul exterior, pentru a se putea apropia cu turnul de asediu de principalele fortificații ale orașului. După ore întregi de luptă, cruciații au reușit să creeze o breșă destul de largă astfel încât să apropie turnul de asalt de zidul Ierusalimului. Concomitent cu atacul din nord fusese pornită și o ofensivă din sud, însă trupele lui Raymond nu au înregistrat un succes asemenea celui de care se bucurau latinii din nordul orașului.  

Ultimul asalt a fost lansat în dimineața zilei de 15 iulie. Raymond a încercat să ajungă cu turnul său de asalt la zidurile orașului, însă a eșuat, mașinăria de asediu fiind incendiată. În nord, Godefroi a beneficiat de faptul că o parte din trupele fatimide au fost mutate pentru a-i respinge pe provensali, astfel că, după un atac puternic și îndelungat, la puțin timp după trecerea amiezii, cruciații au reușit să străpungă apărarea fatimidă și să intre în Ierusalim.  


Ce a urmat reprezintă unul dintre episoadele cele mai sângeroase din istoria cruciadelor. La capătul a trei ani de marș, în timpul căruia au îndurat foamea, setea, boala și atacurile inamicilor, cruciații s-au dedat unui masacru împotriva musulmanilor din oraș. Prinții latini au încercat să minimalizeze pagubele, însă fără succes. Tancred a declarat că refugiații musulmani de pe acoperișul moscheii al-Aqsa se aflau sub protecția sa, însă și ei au fost omorâți. Opiniile cu privire la numărul victimelor ce au căzut pradă masacrului variază: istoricul irakian Ibn al-Athir a declarat că aproximativ 70.000 de musulmani au fost uciși, în timp ce unele estimări mai moderne au oferit cifre mai modeste, ca de pildă 10.000 sau chiar 3.000. Însă indiferent de valoarea numerică, acest episod a rămas viu în memoria musulmanilor chiar și la mult timp după încheierea Primei Cruciade.  

Bătălia finală 

Chiar dacă se aflau în posesia Orașului Sfânt, cruciații nu terminaseră luptele. La începutul lunii august a sosit vestea care anunța debarcarea lui Al-Afdal în portul Ascalon, având sub comanda sa 20.000 de ostași nord-africani. Godefroi de Bouillon, care între timp fusese învestit în funcția de Advocatus Sancti Sepulchri (Apărător al Sfântului Mormânt), avea două opțiuni: fie să lanseze un atac preventiv, fie să se apere în interiorul zidurilor. A hotărât să îl înfrunte pe Al-Afdal într-o luptă deschisă, astfel că, la 11 august, o armată care număra aproximativ 1.200 de cavaleri și 9.000 de pedestrași a mărșăluit spre sud. Pentru a obține victoria, cruciații trebuiau să profite de elementul-surpriză. Astfel, au reușit să captureze câteva iscoade fatimide și să afle date esențiale despre armata lui Al-Afdal. Vizirul fatimid a fost prea încrezător în propriile forțe și nu a pus destule iscoade, astfel că în zorii zilei de 12 august, latinii s-au năpustit asupra taberei musulmane, luându-i pe toți prin surprindere. Cavaleria cruciată a reușit să avanseze către mijlocul taberei și a capturat stindardul lui Al-Afdal. Vizirul și-a dat seama că nu mai putea schimba cursul bătăliei, astfel că a fugit în Ascalon, de unde a plecat pe mare către Egipt.  

Astfel se încheia Prima Cruciadă, care a servit drept model pentru următoarele expediții. La finalul acesteia, frâncii au stabilit o serie de state latine: Comitatul de Edessa, Principatul Antiohiei, Regatul Ierusalimului și, din 1109, Comitatul de Tripoli. Cucerirea Edessei în 1144 avea să stârnească un val de indignare în Occident, iar cavalerii latini vor pleca în Orient într-o nouă cruciadă pentru a apăra teritoriile latine, de data aceasta fiind însoțiți de Ludovic al VIII-lea și de Conrad al III-lea al Germaniei.  

Acest text este un fragment din articolul "Prima cruciadă. După trei ani de marş, de lupte, foame, sete, boli, cruciaţii cuceresc Ierusalimul" apărut în numărul 225 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei (rețeaua Inmedio, chioșcuri de ziare, benzinării) în perioada 15 octombrie - 14 noiembrie 2020, dar și în format digital, pe platforma paydemic.com 

 Cumpără Acum


 Cumpără Acum