Autor 7269 vizualizări


În 1556 Carol al V-lea, sătul de îndatoririle imperiale, ia decizia de a abdica. Cedează Spania şi Tările de Jos fiului său Filip, căsătorit cu regina Maria a Marii Britanii şi care acum devine Filip al II-lea al Spaniei.

Filip avea foarte puţin de a face cu supuşii din Tările de jos, însă aprecia orice constituia o sursă suplimentară de venit. Antwerpen era la momentul acela unul dintre cle mai bogate oraşe comerciale din lume, iar Amsterdam şi Olanda în general creşteau constant în importanţă şi venituri.

Filip a domnit până în 1598, dar după 1559 nu a pus niciodată piciorul în Tările de Jos, unde a delegat puterea ducesei Margareta de Parma, fiica lui Carol al V-lea cu o concubină flamandă. În calitatea sa de protector al Bisericii Catolice, Filip era hotărât să stârpească ereziile, iar conform instrucţiunilor sale, Margareta şi principalul său sfetnic, cardinalul Granvelle, aveau să îi extindă politica de persecuţie religioasă.

Pentru localnicii Tărilor de Jos, mândri de vechile lor privilegii provinciale şi orăşeneşti, dominaţia spaniolă a devenit un calvar. Abuzurilor Inchiziţiei lise mai adăugau prezenţa detestatelor trupe spaniole şi criza financiară puternică. In plus, nobilii care îl serviseră pe Carol Quintul erau acum excluşi de la orice participare la viata politică.

Doi dintre cei mai proeminenţi lideri ai nobilimii erau contele flamand Egmont şi Wilhelm de Nassau, prinţ de Orania. Prinţul cu origini germane moştenise domenii întinse în Tările de jos, precum şi micul principat de Orania din sudul Franţei. Crescut în religia luterană, i s-a permis să intre în posesia domeniilor sale olandeze doar cu condiţia convertirii la catolicism şi a participării la curtea habsburgică din Bruxelles, ceea ce a şi făcut. Cunoscut sub porecla de Wilhelm cel Tăcut din pricina discreţiei sale, a devenit în curând un favorit al împăratului Carol al V-lea, iar în 1559 a primit demnitatea de guvernator al provinciei Olanda de la regele Filip. Egmont a devenit şi el la rându-i guvernator în Flandra şi Artois.

În 1564, în urma presiunilor exercitate de Egmont şi prinţului de Orania, Filip îl înlocuieşte pe Granvelle, cu toate acestea o petiţie plină de plângeri pe care Egmont i-o înaintează regelui în 1565 are prea puţin efect, fiind clar faptul că persecuţiile religioase erau departe de a se fi încheiat. Nobilii mai tineri, conduşi de un calvin, Marnix, au redactat un document cunoscut sub numele de Compromisul de la Breda, de fapt o condamnare clară a Inchiziţiei. În acelaşi timp se declanşase un iconoclasm feroce în rândul claselor mai sărace, fiind distruse nenumărate statui şi picturi în toată regiunea. Wilhelm şi Egmont au încercat să tempereze protestele scăpate de sub control şi au readus o vreme ordinea. De frica represaliilor mulţi au părăsit Tările de Jos, dar şi Wilhelm, el însuşi un susţinător al libertăţilor religioase, s-a retras pe moşiile de la Nassau. Egmont în schimb a rămas loial lui Filip.

Reacţia lui Filip la aceste tulburări s-a rezumat la a trimite în 1567 trupele nemilosului Duce de Alba pentru a-i zdrobi pe eretici. In şase ani de teroare (pänă la rechemarea lui Alba în 1573), au fost executate mii de persoane, două dintre victimele cele mai timpurii fiind chiar Egmont şi un alt nobil de seamă, contele Hoorn, dintre care niciunul nu era eretic, doar încercaseră să mai atenueze puţin distrugerile Inchiziţiei. Martiriul lor în numele libertăţii avea să se transforme într-o legendă naţională.

Între timp, Wilhelm de Orania, surghiunit de regele Filip, a reuşit să strângă trupe cu care spera să-i alunge pe spanioli din Tările de Jos, ceea ce a iniţiat războiul de independenţă de 80 de ani (1568-1648). Wilhelm nu era însă general, iar campaniile sale împotriva trupelor experimentate ale ducelui de Alba s-au soldat cu un eşec. Alba în schimb avea nevoie de venituri pentru a-şi plăti soldaţii, iar pentru asta a impus o taxă de 10% pe toate vânzările. Lovitura dată comunităţilor comerciale le-a unit împotriva spaniolilor, indiferent de orientarea lor religioasă. Deşi rebelii nu le puteau face faţă în bătăliile pe câmp deschis, corăbiile olandeze îi hărţuiau cu raiduri şi cu distrugerea proviziilor.

În 1572, corsarii olandezi au capturat micul oras Brill, la gura de vărsare a râului Meuse. Succesul lor a inspirat rezistenţa olandeză, sub conducerea lui Wilhelm de Orania, care s-a alăturat Bisericii Protestante şi a fost recunoscut de olandezi ca Stadholder, guvernator. Armata lui a suferit o înfrângere la Mookerheide în 1574, dar o serie de acţiuni defensive eroice în oraşele olandeze, ajutate la nevoie şi de deschiderea barajelor pentru a inunda pământul, a ţinut cauza în viaţă. Haarlem şi alte oraşe au fost capturate şi jefuite, dar Alkmaar şi Leiden au rezistat.

Distrugerea oraşului Antwerpen în 1575 de către trupele spaniole revoltate de neplata soldelor a unit în jurul lui Wilhelm atât nordul calvin cât şi sudul catolic, care au încheiat un pact în vederea alungării spaniolilor (Pacificarea de la Gent din 1576). Nobilii catolici însă nu îi suportau pe calvinii radicali, iar ţările erau departe de unitate atunci când ajunge aici ducele de Parma cu trupe noi, pentru a oferi asistenţă guvernatorului Ioan de Austria. Ducele era un general remarcabil şi un diplomat abil. A câştigat susţinători în provinciile valone şi printre nobilii catolici, iar în 1578 spaniolii au parte de o victorie zdrobitoare la Gemblaux, în apropiere de Bruxelles.

După Gemlaux, rezistenţa sudului catolic a început să slăbească, încheindu-se cu invazia oraşului Antwerpen de către ducele de Parma în 1584. Provinciile sudice (Belgia) au rămas sub control spaniol. În nord însă olandezii încă duceau lupte grele. În 1579, şapte provincii – Olanda, Zeelanda, Utrecht, Gelderland, Groningen, Frizia şi Overyssell – au alcătuit Uniunea de la Utrecht, urmată de proclamarea, trei ani mai târziu, a independenţei faţă de Spania. Din acest moment, Olanda (adică Provinciile Unite) şi Belgia (Tările de Jos spaniole până în 1713) au traiectorii istorice diferite. Wilhem de Orania s-a văzut nevoit să-şi abandoneze visul de unitate şi independenţă a tuturor provinciilor şi a continuat lupta în calitate de lider al nordului protestant.

La scurt timp însă a fost asasinat de un catolic fanatic pentru recompensa pusă pe capul său de către coroana spaniolă. Situaţia financiară nu arăta prea bine, iar constituţia Provinciilor Unite, acordând autonomie fiecăreia dintre acestea, nu era foarte potrivită pentru vreme de război. Protestanţii controlau totuşi zona de coastă, iar calităţi de lideri au gasit în Ioan de Oldenbarnweldt, un om de stat care i-a îndrumat cu înţelepciune şi tolerantă peste 30 de ani, şi în Moritz de Nassau, care i-a urmat tatălui său în calitate de Stadholder şi s-a dovedit a fi un soldat excelent. Ajutor a sosit şi din partea Angliei.

Englezii au arătat întotdeauna simpatie faţă de protestanţii din Olanda, mulţi dintre aceştia din urmă căutând de fapt refugiu în Anglia. Regina Elisabeta, deşi precaută pentru a nu provoca un conflict cu Spania, după atacul asupra oraşului Antwerpen s-a lăsat până la urmă convinsă să se implice activ în favoarea olandezilor. O mică armată sub conducerea lordului de Leicester a fost trimisă în Olanda în 1585. Leicester nu a repurtat mari victorii, nici militare, nici diplomatice, dar a mai uşurat presiunea asupra olandezilor. A urmat apoi decizia lui Filip de a invada Anglia. Ducele de Parma a primit ordin să se alăture forţelor Armadei şi deci să amâne campania olandeză pentru a o pregăti pe cealaltă. In această turnură, flota olandeză a împiedicat acţiunile ducelui, iar înfrängerea Armadei în 1588 a demontat mitul invincibilităţii spaniole.

În anii următori, Moritz de Nassau a demonstrat că spaniolii pot fi înfrânţi în în câmp deschis, iar treptat, printr-o serie de victorii extraordinare, a reuşit să-i alunge din toate Provinciile Unite. Rezultatele, combinate cu un mare succes la Gibraltar în 1607, au convins în sfârşit regatul spaniol că olandezii nu aveau să se lase subjugaţi. Nedorind să le recunoască victoria în mod formal, Spania a semnat doi ani mai târziu un armistitiu limitat la doisprezece ani. Practic se consfintea independenţa Olandei, iar deşi războiul s-a reluat în 1621, olandezii, care până atunci deveniseră atotputernici pe mare, şi-au menţinut statutul politic. În fine, prin tratatul de la Westfalia din 1648 care punea capăt războiului de 30 de ani se recunoştea definitiv independenţa Republicii Olandeze (a Provinciilor Unite).