Unul din momentele definitorii ale secolului  al XIX-lea  a fost reprezentat de ascensiunea lui Louis Napoleon Bonaparte pe scena politică internaţională, mai întâi ca preşedinte al celei de-a II-a Republici franceze, în 1848, iar mai apoi ca împărat şi creator al celui de-al doilea Imperiu Francez, după lovitura de stat din decembrie 1851 şi proclamarea sa, în anul următor, ca Împărat al Imperiului francez, sub numele de Napoleon al III-lea, continuator demn al unchiului său, marele Napoleon Bonaparte.

Consolidarea regimului napoleonian şi totodată afirmarea celui de-al II-lea Imperiu francez ca mare putere europeană s-a realizat prin Congresul de la Paris ce punea capăt războiului Crimeii.

Înainte de a analiza comportamentul factorilor de decizie francezi în acest război al Crimeii, e necesar să lămurim sursele, natura şi parcursul acestui conflict care a dus în final la afirmarea celui de-al II-lea Imperiu francez  ca mare putere europeană, după ce în 1814 îşi pierduse această calitate.

Principalele pretexte ale izbucnirii conflictului

Sursele conflictuluise regăsesc în chestiunea locurilor sfinte, mai exact în faptul că Imperiul Otoman îi recunoscuse Franţei calitatea de protector al creştinilor, al pelerinilor creştini de pe teritoriul otoman .În această ordine de idei, Imperiul Ţarist s-a simţit ofensat că nu îi este recunoscut şi lui această calitate, mai ales că se putea vorbi de 2 tipuri de creştini:cei catolici şi cei ortodocşi. Cei ortodocşi recunoşteau calitatea de protector mai degrabă Imperiului ţarist decât Franţei, Imperiul ţarist fiind marea putere ortodoxă din zonă.

Deşi această viziune îşi are mulţi adepţi, se poate spune că problema locurilor sfinte a fost doar un pretext, adevărata cauză a acestui război fiind lupta pentru putere, atât politică, cât şi economică. Astfel, vom lua în considerare problema Strâmtorilor, zonă în care Imperiul ţarist dorea să-şi păstreze influenţa neştirbită, dar şi zona în care marile puteri europene aveau mari interese economice, referindu-ne aici în primul rând la Marea Britanie.

Revenind la problema locurilor sfinte, trebuie spus că ţarul Nicolae I şi-a trimis ambasadorul la Poartă, reclamând calitatea de protector al pelerinilor creştini. Acest demers s-a soldat cu un eşec, sultanul, sfătuit mai ales de împuternicitul Angliei, lordul Stratford, refuzând să le acorde această calitate de protector. Imediat după ce a aflat de eşecul diplomatic al lui Mensikov, ţarul a ordonat armatei ruse să ocupe cele două Principate Române, aflate sub suzeranitate otomane, folosindu-se de pretextul eşecului rezolvării problemei locurilor sfinte. 

Ca răspuns, Marea Britanie, încercând să apere Turcia, dar mai ales simţindu-şi ameninţată inteesele economice, a trimis o flotă în Dardanele, unde i s-a alăturat şi o flotă din Franţa. În tot acest timp, puterile europene încercau să găsească o soluţie de compromis. Reprezentanţii britanici, francezi, austrieci şi prusaci s-au întâlnit la Viena, unde au redactat o notă, pe care sperau să o găsească acceptabilă atât partea rusă, cât şi partea otomană. Nota a fost aprobată de ţar, dar a fost respinsă de sultan, care a considerat că redactarea ambiguă lasă cale liberă pentru prea multe interpretări diferite. Anglia, Franţa şi Austria au sugerat părţii ruse o serie de amendamente care i-ar fi calmat pe turci, dar această nouă iniţiativă a fost ignorată de Curtea de la Sankt Petersburg. În vreme ce englezii şi francezii au renunţat la ideea negocierilor, austriecii şi prusacii mai sperau, totuşi, într-o posibilitate de unei înţelegeri. 

În această situaţie, sultanul a declarat război pe 4 octombrie 1853, armatele sale atacând forţele ruseşti în apropierea Dunării. Ca răspuns, flotă rusă a atacat flotă otomană pe care a distrus-o în bătălia de la Sinope, la 30 noiembrie 1853, ceea ce făcea posibilă debarcarea trupelor terestre pe pământ otoman. 

Distrugerea flotei otomane şi creşterea ameninţării ruseşti au alarmat guvernele francez şi britanic, care au luat măsuri imediate pentru ajutorarea Imperiului otoman şi în martie 1854, după ce Rusia a ignorat un ultimatum anglo-francez, care cerea retragerea din Principatele Dunărene, Marea Britanie şi Frântă au intrat în război de partea otomanilor. Mai mult, deşi Austria şi-a păstrat neutralitatea, ea a avut o atitudine favorabilă aliaţilor vestici, mobilizându-şi armata, fiind îngrijorată de politica ţaristă în Balcani, şi fiind, prin această mobilizare a armatei, un spin în coasta ruşilor, care nu-şi puteau dispensa toate trupele în Crimeea.

Astfel, s-a ajuns la izbucnirea unui război care va duce la schimbarea factorilor de putere în Europa şi la schimbarea ordinii internaţionale stabilită încă de la 1815.

 

Personalitatea lui Napoleon al III-lea

Terminând cu această succintă prezentare a cauzelor războiului Crimeii, vom încerca în continuare să analizăm conflictul prin prisma obiectivelor de politică externă franceză, încercând astfel să facem o caracterizare şi o expunere a mecanismelor de decizie în politica externă franceză .

Actorul unic care făcea politica externă franceză în perioada celui de-al II-lea Imperiu francez, mai ales în perioada sa de început, care a ajuns să fie recunoscută de istorici ca fiind perioda domniei autoritare a celui de-al doilea împărat francez, era Napoleon al III-lea, ajutat fiind de câteva persoane din  anturajul său.

Astfel, persoanele despre care se recunoaşte îndeobşte că au jucat un rol, mai mic sau mai mare, în viaţa politică franceză  a anilor 1853-1856, sunt:Napoleon al III-lea, soţia sa Josephine, ministrul de externe Drouyn de Lhuys, contele Walewski-fiul ilegitim al marelui Napoleon, ambasador la Londra, iar mai apoi ministru de externe francez, ducele Charles de Morny-fratele vitreg al împăratului, Napoleon-Jerome  Bonaparte-vărul împăratului şi moştenitorul coroanei franceze în lipsa unui moştenitor direct, precum şi ambasadorul de la Viena, diplomatul Adolphe de Bourqueney, ca şi ambasadorul britanic la Paris, lordul Cowley.

Louis Napoleon Bonaparteeste descris ca un om cald şi generos în particular, care dorea să creeze un imperiu francez care să se inspire din Imperiul marelui Napoleon, dorind să creeze astfel o linie de legătură între cele 2 imperii, dând astfel o aparentă de legitimitate domniei sale care era astfel continuarea legitimă a celei a unchiului său.De altfel, este clar că el voia să pună în practică principiul legitimităţii dinastice şi al monarhiei absolute, rămânând în istorie replica pe care i-a dat-o vărului sau Jerome-Napoleon care îi atrăsese atenţia că nu are nimic din marele Napoleon:“Ja’ai sa famille”.

Viitorul împărat s-a născut în aprilie 1808, fiind cel de-al treilea fiu al regelui Louis Bonaparte, fratele lui Napoleon I şi regele Olandei, cu Hortense de Beauharnais, fiica împărătesei Josephine, din 1815 familia  trăind în exil în Elveţia. Tânărul Louis a frecventat liceul la Augsburg, trăind apoi, din 1824, alături de familia sa în castelul din Arenenberg în Elveţia. După moartea unui frate mai vârstnic şi a ducelui de Reichstadt (în 1832), fiul legitim al lui Napoleon, el s-a considerat urmaşul legitim al coroanei imperiale franceze şi a încercat în 1836 să iniţieze de la Strasbourg o lovitură de stat prin care să reinstaureze imperiul. În urma acestei tentative, sprijinite de unele corpuri de armată, Napoleon a fost arestat şi surghiunit în martie 1837 în Statele Unite ale Americii, de unde s-a reîntors în curând în Elveţia. Expulzat şi de acolo, a trăit din 1838 la Londra.

În ziua de 6 august 1840 Napoleon a încercat din nou, de această dată în Boulogne, să-l răstoarne pe regele Louis-Philippe. În urma acestei tentative el a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Pe data de 25 mai 1846 el a reuşit să evadeze din fortăreaţa din Ham şi, călătorind sub numele fals de Batinguet, care îi va fi de acum încolo poreclă, ajunge din nou la Londra, unde se stabileşte... 

După Revoluţia din 1848 i-a fost permisă întoarcerea la Paris, unde a devenit deputat în Assemblée Nationale. Pe 20 decembrie 1848, Napoleon a fost ales preşedinte al Republicii Franceze, iar prin lovitura de stat din 2 decembrie 1851 el a primit titlul de "principe-preşedinte" şi puteri dictatoriale. 

Bonaparte a fost uns Napoleon al III-lea, împărat al francezilor, pe data de 2 decembrie 1852. Învestirea fusese validată de un plebiscit.

 

Anturajul lui Napoleon al III-lea si influenţa exercitată asupra sa

Împărăteasa Eugenie, cu care Napoleon III s-a căsătorit în 1853, pe numele ei întreg Eugenia Maria de Montijo da Guzman, era de origine spaniolă, fiind fiica contelui spaniol de Teba şi a unei femei cu origini scoţiene.Trebuie spus că în ceea ce priveşte politica externă a Franţei, ea a avut un rol de jucat mai ales după 1863, în perioada de început a domniei soţului său implicându-se prea puţin în luarea de decizii, având doar o influenţă marginală, minimală, exprimându-şi uneori propriile impresii prin intermediul ministrului Drouyn de Lhuys. Astfel se poate spune că implicarea ei în politica dusă de Franţa în timpul războiului Crimeii a fost lipsită de importanţă, ea începând să aibă un cuvânt de spus abia după naşterea fiului lor în 1856 şi mai ales după 1860.

Drouyn de Lhuysera un om de stat francez, care servise atât sub Monarhia din iulie, iar după revoluţia de la 1848 fiind preşedintele Comitetului de politică externă şi ambasador la Londra, iar în timpul domniei lui Napoleon III, fiind între 1852-1855 ministrul de externe. Deşi a fost implicat în criza Crimeii, se poate spune că influenţa să asupra împăratului era destul de redusă, lordul Cowley făcându-i o prezentare destul de succintă:”Domnul Drouyn de Lhuys este timid şi lipsit de influenţă în faţa lui Napoleon, fiind incapabil să susţină un discurs serios cu acesta”.

Contele Alexandre Walewski  era fiul nelegitim al lui Napoleon I cu o contesă poloneză, fiind născut în 1810. Şi-a petrecut tinereţea în Franţa Reastauratiei, întorcăndu-se în Polonia în 1830, unde a luat parte la revolta poloneză, după eşecul acesteia reîntorcându-se în Franţa unde a primit cetăţenie şi unde s-a înrolat în armată până în 1837 când a intrat în presă.În timpul domniei vărului său Napoleon III a fost în principal ambasador la Londra, iar după demisia lui Drouyn de Lhuys, a devenit ministru de externe francez, în timpul său având loc Congresul de la Paris, congres pe care l-a prezidat.În ceea ce priveşte cariera sa politică, este de discutat dacă a avut cu adevărat un cuvânt de spus, ştiut fiind faptul că Napoleon obişnuia să ia singur deciziile.În orice caz, este recunoscut faptul că Walewski s-a bucurat de succes nu doar datorită calităţilor sale, dar şi pentru că era fiul lui Napoleon Bonaparte şi în special datorită soţiei sale Maria Anna di Ricci, care s-a aflat pentru o bună perioadă în graţiile lui Napoleon III, şi care prin această legătură servea intereselor soţului său.

Charles de Morny, care va primi ulterior titlul de duce de la Napoleon III, era fratele vitreg al împăratului, fiind fiul nelegitim al reginei Hortense de Beauharnais cu contele de Flahaut de la Billarderie, el însuşi fiu nelegitim al lui Talleyrand. S-a născut în 1811, iar după o carieră militară între 1830-1837, a devenit deputat în 1842, după 1848 fiind unul dintre susţinătorii principali ai fratelui său şi unul din promotorii loviturii de stat şi ai încoronării lui Napoleon al III-lea .Între 1854 şi 1865 a fost preşedintele Corpului legislativ, servind interesele împăratului şi ştiind să dea acestei funcţii respectul cuvenit.În ceea ce priveşte capacitatea sa politică, influenţa sa în luarea unor decizii de politică externă, aceasta era aproape nulă .Este cunoscută dorinţa sa de a face avere, el fiind mult mai preocupat de jocul la bursă decât de probleme politice:”nu se poate conta pe el decât în cazul când e interesat să rezolve o fluctuaţie care îi e defavorabilă la bursa”.

Napoleon-Jerome Bonaparteera vărul primar al lui Napoleon III, fiind născut în 1822.Deşi la 1848, cei doi s-au aflat în tabere diferite, Napoleon-Jerome dezaprobând lovitura de stat, ei s-au reimpacat în 1852, prinţul fiind văzut ca moştenitorul coroanei franceze până la 1856, când naşterea fiului lui Napoleon i-a năruit speranţele .În ceea ce priveşte influenţa sa asupra vărului său, aceasta era infimă, mai ales după ce la primele atacuri asupra Sevastopolului, prinţul a refuzat comanda care-i revenea şi s-a reîntors la Paris, lucru care i-a atras atât oprobriul împăratului, cât şi al publicului francez care l-a acuzat de laşitate, deja la 1855, împăratul spunând despre el că “m-a dezamăgit“.Mai mult, relaţiile prinţului cu împărăteasa au fost mai mult decât glaciale, cauza fiind lupta pentru putere:împărăteasa dorea ca drepturile fiului ei la coroana franceză să nu fie puse în pericol de nimeni, pe când prinţul Napoleon-Jerome Bonaparte, ca şef al partidei bonapartiste şi în acelaşi timp ca nepot al lui Napoleon I Bonaparte, reclama tocmai această coroană.

Adolphe de Bourqueneya fost între 1853-1858 ambasadorul Franţei la Viena, el reprezentând una din cele mai importante şi mai ascultate voci ale diplomaţiei franceze.Deşi istoria nu i-a reţinut numele, importanţa lui şi a deciziilor sale din timpul războiului Crimeii este de netăgăduit. Trebuie menţionat că acesta era diplomat de carieră, începându-şi cariera încă de la 1816 şi servind atât Restauraţia, Monarhia din iulie şi al II-lea Imperiu francez.Deşi el şi împăratul nu erau în cele mai bune relaţii, Bourqueney, împins şi de nevoi materiale, a acceptat în 1853 oferta acestuia de a fi ambasadorul Franţei la Viena, unde Napoleon III avea nevoie de el, fiind cunoscută influenţa sa asupra cercurilor de putere austriece şi mai ales asupra cancelarului Buol.

 Un alt personaj de care trebuie să ţinem seama în prezentul referat este lordul Cowley, ambasadorul britanic la Paris, care deşi spunea  despre Napoleon III ca”nimeni nu are influenţa asupra lui”, este un lucru cert că influenţa pe care lordul o exercită asupra împăratului era asemănătoare cu cea exercitată de Bourqueney asupra cancelarului Buol.

De altfel, aceşti 2 ambasadori, prin deciziile pe care le-au luat, se poate spune că au avut cea mai mare influenţă în politica internaţională a Franţei lui Napoleon al III-lea.Mai mult, se poate spune că aceştia 2 erau şefii mişcării moderate, respectiv radicale franceze .Astfel, Bourqueney, ca lider al mişcării democrate, dorea o rezolvare paşnică, diplomatică a conflictului Crimeii, propovăduind în acest sens o apropiere strânsă de Austria, pe când mişcarea radicală condusă de Cowley, care servea în acelaşi timp şi interesele Albionului, era în favoarea unei rezolvări militare a crizei, războiul Crimeii fiind văzut nu doar că o oportunitate de a regla scorurile cu Imperiul ţarist, dar şi ca o modalitate de a schimba ordinea stabilită la 1815.

  În continuare, vom încerca să analizăm războiul Crimeii din perspectivă diplomatică, încercând să stabilim că într-adevăr Napoleon al III-lea era actorul unic, liderul absolut pe scena politică internaţională franceză, neputându-se vorbi de un grup de actori multipli francezi care să contribuie fiecare la  trasarea liniei diplomatice franceze, căci deşi se poate vorbi de unele influenţe asupra împăratului, în final acesta lua decizia care i se părea lui cea mai bună .

 

Marile Puteri şi ascensiunea lui Napoleon al III-lea

Pentru a explica comportamentul extern francez, trebuie să pornim cu analiza încă de la momentul loviturii de stat din decembrie 1851, fiind necesară interpretarea reacţiei Marilor Puteri vizavi de ascensiunea la putere a lui Louis Napoleon Bonaparte. Astfel, dacă Rusia, Prusia şi Austria au fost relativ încântate de această lovitură, în sensul că aplaudau înlocuirea republicii cu monarhia, Marea Britanie s-a declarat de-a dreptul şocată de acest act neconstituţional, deşi atitudinea oficială este una neutră, pasivă, lovitura fiind văzută că o problemă internă a Franţei.Singurul englez care a aplaudat   această schimbare de regima fost ministrul de externe Palmerston, care datorită acestei opinii a şi fost schimbat curând din funcţie, fiind înlocuit de lordul Granville.

Oricum, toate aceste mari puteri se temeau că Napoleon III va pune în pericol pacea şi ordinea existente, iar Sardinia, Elveţia şi Belgia se simţeau în mod direct ameninţate de tendinţele revizioniste ale noului imperiu francez .Problema era cu atât mai spinoasă cu cât Anglia şi Prusia nu puteau permite Franţei să ocupe Belgia, care prin tratatul din 1839 avea  neutralitatea garantată.Mai mult, Austria încearcă o apropiere de Franţa pe seama vecinilor mai mici, ca de exemplu Elveţia, însă împăratul francez refuză, spunând că “imperiul înseamnă pace”  .

Observăm că, încă de la început, Napoleon încearcă să-şi consolideze domnia, neţinând cont de tentativele nimănui de a-l grăbi să facă ceva ce i-ar putea dăuna.La acest moment, situaţia noului Imperiu francez era destul de precară, neavând aliaţi pe scena internaţională.

Însă deteriorarea situaţiei din Orientul Apropiat îi va servi de minune lui Napoleon, care va avea inteligenţa să manevreze în aşa fel situaţia încât să propulseze Franţa în poziţia de mare putere .În contextul acestei crize, Franţa se va apropia de Anglia, care avea interese majore în Strâmtori, o Anglie în care lordul Palmerston îşi recăpătase drepturile, fiind adus înapoi în ministerul de externe şi care dorea relaţii strânse cu Franţa imperială.

 

Napoleon al III-lea între diplomaţie şi război

Încă de la început reiese faptul că Napoleon nu se lăsa influenţat de miniştrii săi care erau doritori de război, printre aceştia şi Drouyn de Lhuys, ci dimpotrivă spera să aducă la masa conferinţei marile puteri, în circumstanţe care să permită revizuirea paşnică a ordinii stabilite la 1815 şi unde să se recunoască principiul naţionalităţilor, procedându-se la un schimb echilibrat de teritorii.

Napoleon nu s-a lăsat influenţat de niciunul dintre sfătuitorii săi, încercând să obţină maximum de rezultate:s-a angajat în război alături de Anglia, dar în acelaşi timp prin reprezentanţii săi din Viena căuta, împreună cu partea austriacă, o rezolvare paşnică, diplomatică a războiului Crimeii .Efectiv, el nu era interesat să ducă o anumită politică externă, fie ea radicală sau moderată, ci pur şi simplu încerca să obţină cât mai multe avantaje pentru el şi Franţa imperială.

Aşa se explică faptul că, după ce nu s-a reuşit o rezolvare diplomatică a problemei, Imperiul otoman şi cel ţarist refuzând pe rând variantele înaintate, el nu a pregetat în a declara război Rusiei, la sfârşitul lui martie 1854, alături de Anglia, cu care a şi semnat un tratat formal de alianţă în aprilie 1854.

Prin această alianţă cu Anglia, Napoleon al III-lea reuşise să facă primul pas spre recâştigarea poziţiei de mare putere a Franţei, şi totodată primul pas în destrămarea ordinii stabilite la 1815 şi a alianţei Marilor puteri împotriva Franţei.

Mai mult, se reuşeşte şi implicarea Austriei în conflict, în sensul că aceasta, simţindu-şi ameninţată poziţia în Balcani, va adopta o atitudine pro-franceză, iar în iunie 1854 va cere formal Rusiei să părăsească Principatele române. Tot în acest context, se realizează încă din iulie o schiţă a “Celor 4 puncte “, cei implicaţi direct fiind cancelarul austriac Buol şi ministrul de externe francez Drouyn de Lhuys, acesta din urmă prin intermediul ambasadorului francez la Viena Adolphe de Bourqueney .Se caută astfel o rezolvare diplomatică a problemei, căci “Cele 4 puncte“ cereau: 

-înlocuirea protectoratului rus asupra Principatelor române cu garanţia colectivă a marilor puteri

-navigaţie liberă pe Dunăre

-Convenţia Strâmtorilor din 1841 să fie revizuită în interesul echilibrului de putere în Europa 

-abandonarea pretenţiei ruse de protector al creştinilor din Imperiul Otoman, în schimb cele 5 Mari Puteri obţineau garanţia securităţii creştinilor de la Imperiul Otoman

Dorind ca şi Marea Britanie să semneze acest acord, se încearcă şi semnarea unui acord de alianţă între Franţa, Marea Britanie şi Austria, iar Cele 4 puncte să fie semnate ca o anexă la tratatul de alianţă.

  Însă în august 1854, Buol se răzgândeşte şi nu mai doreşte tratatul de alianţă, iar Drouyn de Lhuys încearcă disperat să menţină relaţiile cu Austria şi semnează doar Cele 4 puncte, fiind urmat şi de ambasadorul britanic care avea ordine clare să facă acelaşi lucru ca trimisul francez.

Ceea ce făcuse ca Austria să nu mai vrea tratat de alianţă era faptul că, în august 1854, Rusia îşi retrăgea trupele din Principate. Napoleon pierdea astfel şansa de a destrăma alianţa dintre puterile estice.Acum, din toate cele 4 puncte, neîndeplinit de către Rusia era doar cel privitor la Convenţia Strâmtorilor.

În această situaţie, Napoleon se vede nevoit să continue războiul, împreună cu Anglia. Deşi există părerea că a fost convins de către lordul Cowley să ia această hotărâre, în fapt, Napoleon a luat-o datorită circumstanţelor interne franceze:el nu îşi permitea să piardă sprijinul, simpatia cetăţenilor francezi, iar ca un adevărat Bonaparte, când avea de ales între o retragere oarecum ruşinoasă şi a continua războiul, era nevoit să aleagă cea de a doua cale .

Astfel cele 2 puteri îşi trimit trupele în Crimeea, încercând să cucerească Sevastopolul,  primele lupte fiindu-le favorabile, însă apoi ajungându-se într-un punct mort, niciuna din părţi nereuşind să câştige ceva.

Pe acest fundal, Austria lui  Buol continuă tratativele diplomatice, obţinând acceptarea necondiţionată de către Rusia a celor 4 puncte pe 29 noiembrie 1854, şi angajându-se în război alături de Frântă şi Marea Britanie, reuşind astfel să le facă să vină la masa negocierilor.

Acum, problema se punea în interpretarea punctului 3, Marea Britanie cerând desfiinţarea Sevastopolului şi a celorlalte fortăreţe ruseşti, iar Rusia nefiind de acord.

În acest punct, Napoleon începe să aibă o atitudine pro-rusă, căci termenii negociaţi întăreau doar poziţiile Marii Britanii şi Austriei, Franţa ieşind oarecum în pierdere.

În contextul acesta, moartea ţarului Nicolae I uşurează situaţia, noul ţar, Alexandru al II-lea, fiind dispus la tratative.Se ajunge astfel că în martie 1855 să înceapă Conferinţa de la Viena, unde ministrul de externe francez Drouyn de Lhuys împreună cu trimisul britanic, lordul Russel încearcă să facă o pace triumfantă. Ei propun neutralizarea Mării Negre, adică atât vasele turceşti, cât şi cele otomane să fie excluse.Însă Rusia refuză categoric soluţia, şi atunci cei doi, fără a se mai consulta cu guvernele lor, iau decizia ca trupele ruseşti să rămână în Strâmtori, urmând ca în contrapondere să fie trimise vase franceze şi britanice în Strâmtori.

Însă această hotărâre fusese luată de Drouyn fără consimţământul lui Napoleon, care are capacitatea politică de a-şi da seama că această hotărâre îi era total defavorabilă, căci Rusia rămânea la fel de puternică, iar Marea Britanie şi Austria deveneau şi mai puternice, Franţa nealegandu-se cu nimic.

Napoleon îl schimbă din funcţie pe de Lhuys, punând în loc pe vărul său, contele Walewski, şi decide să continue războiul în Crimeea, în iunie 1855 reîncepând ofensiva asupra Sevastopolului, care va cădea în final pe 8 septembrie 1855 .Astfel lua sfârşit războiul Crimeii, iar prin Congresul de la Paris din 1856 se pun bazele noii ordini internaţionale, hotărându-se printre altele:trecerea Principatelor Române sub garanţia colectivă a Marilor Puteri, Rusia cedându-le şi gurile Dunării, precum şi neutralizarea Strâmtorilor. Astfel, Franţa imperială îşi recăpăta statutul de mare putere, reuşind în acelaşi timp să minimizeze câştigurile celorlalte Mari Puteri .

Bibliografie

 

Studii de specialitate:

1)Gooch, Brison D., Reviewed work:Disstaff diplomacy:Empress Eugenie and the foreign policy of the second empirede Nancy Nichols Baker, în The Journal of Modern History, vol41, no 4, dec 1969, pp. 596-597

2) Howard, H E , Lord Cowley on Napoleon III in 1853, în The English Historical Review, vol 49, no195, iulie 1934, pp. 502-505

3)Puryear, Vernon J., New light on the origins of the Crimean War, în The Journal of Modern History, vol 3, no 2, iunie 1931, pp. 219-234

4) Saab, Ann P., Knapp John M., de Bourqueney Knapp, Francoise, A reassesment of french foreign policy during the crimean war based on the papers of Adolphe de Bourqueney, in French Historical Studies, vol 14, no 4, 1986, pp. 467-496

5) Spitzer, Alan B , The good Napoleon III, in French historical studies, vol 2, no 3, 1962, pp. 308-329

6) Thomas, Daniel H.  , The reaction of the great powers to Louis Napoleon’s rise to power in 1851, in The Historical Journal, vol 13, no 2, iunie 1970, pp. 237-250

 

Lucrări de specialitate:

1)Girard, Louis, Napoleon III, Paris, Editura Fayard, 1998

2)Taylor, A.J.P., The struggle for mastery in Europe:1848-1918, Londra, Oxford University Press, 1971