Aşa a început fotbalul românesc (I)

Autor 9302 vizualizări


Se spune că atunci când vameşii argentinieni au descoperit o minge de fotbal în bagajul unui englez, nu au ştiut cum să o claseze. Nu mai văzuseră aşa ceva şi nu auziseră de acel sport pe care britanicii îl luau cu ei peste tot în lume.

Nu ştim ce reacţie ar fi avut vameşii români. Dar ştim sigur că în 1907, undeva în apropiere de Şoseaua Kiseleff, pe un teren improvizat, s-a jucat primul meci de fotbal din Bucureşti. Românii doar priveau:competitorii erau englezi şi germani, angajaţi în industria textilă sau petrolieră la Bucureşti, Ploieşti sau Câmpina. Cronica acelei partide, publicată în extraordinara revistă „Din lumea sporturilor“, este socotită un certificat de naştere pentru fotbalul românesc. Aceiaşi străini au înfiinţat, în 1909, „Asociaţia cluburilor de foot-ball din România“, al cărei act fondator a fost redactat în engleză, germană şi română. Tot ei au jucat la Constantinopol, sub numele de România, contra altor germani şi englezi care reprezentau Turcia.

Când, în 1939, echipa naţională a Angliei a sosit la Bucureşti (se spune că regele Carol al II-lea insistase în timpul vizitei de stat făcută la Londra, pentru acest meci), Mr. Chambers a trimis o scrisoare federaţiei de la Bucureşti, rememorând anii 1912-1914 când a fost centrul-atacant al unei echipe a României, absentă din palmaresul oficial al naţionalei tricolore. Un palmares care începe abia din 1921.

Mai citeşte şi:

Aşa a început fotbalul românesc (II)-Cât se cheltuia pe vremuri pentru un meci

Aşa a început fotbalul românesc (III)-Prima noastră Olimpiadă şi o medalie de consolare

Colţea, clubul elevilor entuziaşti

Desigur, jocul cel nou nu i-a lăsat indiferenţi pe tinerii români. În iunie 1913, câţiva elevi de la liceul „Sf. Sava“ înfiinţau o echipă de fotbal. Pentru că erau vecini, i-au dat numele străzii:„Colţea“. În statut, au înscris dezideratul unui sport românesc, pe care conaţionalii lor să îl practice, nu doar să îl admire pasiv. În curând, cei mai mulţi aveau să plece pe front. S-au reîntâlnit în 1919, când au constatat că i-a deosebit ceva de majoritatea soldaţilor români:făcuseră sport şi suportaseră mai uşor vitregiile anilor de război. Bilanţul făcut cu acel prilej arăta că din 33 de mobilizaţi, 2 pieriseră, 3 fuseseră răniţi, 6 decoraţi. Curând după Unirea din 1918, Colţea Bucureşti a deschis o filială la Braşov. Aceasta avea să aibă, de fapt, mai mult succes în plan sportiv:în 1927, Colţea Braşov juca finala, iar în anul următor devenea campioană naţională.

Clubul-mamă din Bucureşti a dispărut discret. Totuşi, se cuvine să menţionăm măcar trei nume. Portarul Mircea Stroescu, devenit medic chirurg, a fost primul bucureştean chemat în „aleasa“ României Mari. În faţa lui, ca „beci“, jucau Nicolae Secăreanu (1901-1992), bas la Opera Naţională, şi Alexandru Papană, aviatorul, campionul de bob şi primul laureat al „Premiului Naţional pentru Sport“, instituit în 1933.
Povestea „Colţei“ este povestea multor altor cluburi de fotbal din Bucureşti, despre care azi nu mai ştim nimic:cine avea o minge era preşedinte;orice ceartă năştea o sciziune şi un alt club;câteodată, nu erau acei 11 de care e nevoie pentru o echipă şi se improviza. Înainte de Primul Război Mondial, fotbalul bucureştean trăia o eră pe care, imediat după 1918-1920, „organizatorii“ săi o denumeau „romantică“ sau de „pionierat“. Jucătorii erau şi preşedinţi, secretari, casieri, uneori şi corespondenţi speciali ai ziarelor care publicau cronici sportive.

Marea Unire schimbă fotbalul

Treptat, lucrurile s-au schimbat. Fotbalul se transforma în industrie. Cartierele bucureştene începeau să se identifice cu câte o echipă:Buzeştiul era cu Venus, Oborul vibra odată cu Unirea-Tricolor, Giuleştiul şi Griviţa, locuite de angajaţii C.F.R., erau deja ale Rapidului. Derbiurile nu se mai jucau între echipe, ci între provincii istorice:Clubul Atletic Oradea – Venus era un meci între Ardeal şi Bucureşti. La Brăila, din cauza problemelor financiare, apărea D.V.A., prin unificarea Daciei cu Vasile Alecsandri. Au apărut transferurile între echipe, uneori chiar între rivale de moarte. Profesionismul declarat a însemnat excluderea Ripensiei Timişoara din campionatul naţional. Unii jucători au plecat în Ungaria, unde erau mai bine plătiţi. Argumentul lor? Aveau familii de întreţinut.
Toate acestea erau efectul Unirii din 1918. În 1920 avea loc aşa-numita „unificare sportivă“. Din acel an, autorităţile sportive din Vechiul Regat (în speţă, Federaţia Societăţilor de Sport din România, fondată în 1912) şi-au impus autoritatea şi în Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia. Dar în fostele ţări ale coroanei habsburgice, unde industrializarea şi urbanizarea erau mai avansate, fotbalul era altfel:cluburile trăiau pe lângă întreprinderi şi uzine. În fond, în Austria, Ungaria şi Boemia se juca atunci cel mai bun fotbal de pe continent. Englezii, inventatorii jocului, le-au făcut onoarea de a-i vizita în 1908. Campionatul României întregite a fost ani la rândul dominat de echipele din Transilvania şi Banat, iar jucătorii acestora formau majoritatea selecţionatei naţionale.

Cum funcţiona un club de fotbal?

Dar să lăsăm jocul în sine şi să privim organizarea efectivă a cluburilor sportive. Din păcate, acestea au lăsat puţine urme în arhive. Presa, tipăriturile ocazionale, cărţile de amintiri şi interviuri ne dezvăluie cum funcţionau, între cele două războaie mondiale, cluburile de fotbal din România.
Venus Bucureşti şi Astra Sportivă Braşov sunt două echipe care, din câte ştim, nu s-au întâlnit niciodată pe teren. Prima, legată de atotputernicul Gabriel Marinescu, era una dintre cele mai populare echipe, o răsfăţată a presei interbelice aşadar. În schimb, modesta Astra Sportivă Braşov a lăsat o arhivă bine închegată. Reunind informaţiile, obţinem o imagine destul de fidelă a unor lucruri pe care jocul de fotbal în sine le ascunde privirii, dar care sunt esenţiale pentru ca un club să aibă succes.

Ca şi Colţea, Venus a început cu un grup de puşti şi o minge. Dar, în 1936, Mitty Niculescu, fondatorul şi legendarul căpitan al alb-negrilor, pe care copiii din cartier îl duceau cu alai până la terenul de fotbal, se simţea probabil stingher în structurile de conducere, unde locul său era garantat din oficiu. Alături de el, sub conducerea temutului Gavrilă Marinescu şi a avocatului Alexandru Eladescu, se regăseau jurişti, militari, universitari, funcţionari publici şi finanţişti. Cu acelaşi prilej, clubul era redenumit şi reorganizat ca „Asociaţie Sportivă şi Culturală Venus“, reunind mai multe secţii sportive şi chiar un cor.

Fapt rar în perioada interbelică, Venus Bucureşti şi-a amenajat un sediu propriu, în strada Nicolae Filipescu nr. 14. Acolo se aflau încăperi puse la dispoziţia sportivilor (în principal componenţii echipelor de fotbal şi hochei), o bibliotecă, un bufet unde juniorii primeau o gustare după antrenamente (ouă, cafea cu lapte, pâine prăjită).

„Suporter“, adică sponsor

Cluburile obţineau fonduri din taxele de intrare la meciuri sau de la ceea ce azi numim sponsori. Pe atunci se numeau, cu un cuvânt împrumutat din limba engleză, „suporteri“, termen extins treptat pentru a-i desemna pe toţi iubitorii unei echipe. Erau cei pe care Jack Berariu, unul dintre cei mai iscusiţi ziarişti sportivi români, îi vedea ca pe nişte „oameni... ciudaţi pentru vremurile de azi. Oameni care cheltuiesc parale de dragul unui club al lor, care să le ofere bucuriile şi fiorii unor victorii sportive“.

În 1937, cotidianul „Curentul“ anunţa sec cum un anonim donase Unirii Tricolor nu mai puţin de 100.000 de lei, semn că darurile ocazionale nu erau ieşite din comun. Dar, multă vreme, cea mai bună metodă de a strânge fonduri pentru echipă a fost organizarea de chermeze şi baluri, unde, contra unei taxe de intrare, se putea dansa.

O parte din banii strânşi prin diverse metode mergeau spre Federaţia Română de Fotbal-Asociaţie, ca taxe, sau spre plata jucătorilor profesionişti sau amatori.

""