Autor 29316 vizualizări


Anticul oraş Pompeii ne oferã un spectacol artistic surprinzãtor şi controversat, diferit de multe altele prin îndrãzneala uneori dusã la extrem a iconografiei care nu vrea sã ascundã nimic din natura umanã. Cãci arta pompeianã este prin excelenţã o artã eroticã. Explorând picturile uneori foarte explicite, care nu se feresc nici de orgii, nici de varii poziţii sexuale, putem accesa moralitatea romanã. Dar putem afla cu exactitate ce înseamnã, de pildã, desenele din peristylum care ne aratã un grup de pigmei întreţinând relaţii intime în faţa unui banchet întreg?

Pare extraordinar cã astfel de imagini împânzeau zidurile caselor celor bogati, dar şi locurile publice din oraş, indicând un comportament sexual foarte deschis. Dar chiar asa sã fie? Cert este cã avem de-a face cu un fetiş pentru arta eroticã. Scopurile sale sunt ceva mai puţin clare. Fie sunt o copie a obiceiurilor reale ale romanilor, fie sunt doar o formã de amuzament cu o funcţie socialã bine definitã. Descriind vechiul Pompeii, cercetãtorul Michael Grant accentueazã statutul sãu de oraş al luxului şi desfrâului într-un cadru al elitelor sociale. Activitãţi de genul celor reprezentate probabil cã s-au desfãşurat, pentru cã se potrivesc celor povestite în Satyricon. John Clarke atrage atenţia cã informaţiile artistice sunt coroborate de alte exemple, precum fresce, bijuterii, mobilã, care la rândul lor au tentã eroticã, dar şi socialã. Romanii nu ne împãrtãşeau concepţia asupra sexualitãţii, iar semnificaţia reprezentãrilor este prin urmare şi ea diferitã.

Sexualitatea era o parte fundamentalã a vieţii sociale, care nu se limita la mediul privat. Nu era nimic imoral în expunerea afecţiunii sau instinctului dincolo de acesta. Imaginile de la Pompeii întãresc ideea cã actul sexual era unul public, iar promiscuitatea normalã. O variantã de comportament sexual public era cea din piesele de teatru. Actorii nu de puţine ori îşi duceau rolul pânã la capãt, teatrul de altfel jucând rolul de dezinhibator. Se dezinhiba şi publicul? Dacã ne gândim cã Augustus, angoasat de pierderea moralitãţii, decide ca femeile şi bãrbaţii sã ia loc separat în amfiteatre, atunci poate cã aveau loc destule spectacole erotice şi în public. Teatrul poate fi perceput drept o ocazie de a trãi povestea din piesã, iar publicul se poate manifesta în pielea personajelor. Este adevãrat cã o funcţie principalã a aluziilor erotice era aceea de amuzament şi cultivare a comincului, dar dacã n-ar fi fost vorba şi de o provocare a publicului, nu ar fi existat reacţia lui Augustus.

Otto Kiefer, în lucrarea “Sexual Life in Ancient Rome”, subliniazã cã reprezentaţiile pantomimice nu urmãreau neapãrat sã producã efecte erotice, ci mai degrabã sã imite şi sã reproducã orice fel de emoţie prin mişcarea mâinilor, braţelor, capului şi întregului trup. Totuşi mişcãrile degenereazã in funcţie de dorintele publicului, elitele neavând nimic de obiectat la adresa scenelor cu conţinut explicit, care antrenau destul de mult şi masele. Desigur cã asta nu înseamnã desfãşurarea unor orgii perpetue în public. Bãile de la Pompeii ar fi servit drept locaţie pentru detensionãrile de ordin erotic. Oricum, rolul lor social este de necontestat. Acolo oamenii se puteau întruni şi discuta într-un mediu plãcut, cu o iconografie vãdind tente şi erotice şi non-erotice. Reprezentãri precum cele din apodyterium, cu felurite poziţii de menage-a-trois, ar fi contribuit la stimularea celor care se îmbãiau. Dar la fel de bine putem presupune cã romanii apreciau trupul îndeajuns de mult încât sã-i reprezinte artistic frumuseţea şi în scene mai…neortodoxe.

Pe lângã asta, imaginile aveau şi o funcţie mnemotehnicã, amintind oamenilor locurile unde şi-au lãsat hainele. Pe zidul sudic al bãilor din suburbii putem vedea containere numerotate cu scene erotice deasupra. S-au descoperit de asemenea obiecte de mici dimensiuni cu aceleaşi reprezentãri, deci se poate vorbi şi de un rol funcţional. Rolul practic reiese şi din consideraţia cã scopul lor principal era acela al plãcerii vizuale. Sã ne amintim cã cel puţin la nivel teoretic bãile aveau spaţii separate pentru femei şi bãrbaţi. Desgiur, nu trebuie excluse potenţialele relaţii homosexuale. Gândindu-ne la celelalte activitãţi comune termelor, precum bãutul, masajul, jocurile, ambianţa generalã de relaxare şi amuzament ar fi condus probabil şi la atitudini mai deşãnţate.

Iniţial, când oraşul a fost excavat prima datã, arheologii au crezut cã orice casã purtând astfel de desene trebuie sã fi fost un bordel. Dar de fapt doar o micã parte din vile chiar aveau aceastã menire. Bordelurile erau mici şi simple, plus cã însemnele grafice de pe ziduri oferã informaţii despre prostituate şi clienţi. Pentru cã romanii foloseau o nomenclaturã strictã, s-a putut stabili de multe ori originile celor care frecventau lupanaria, iar elita nu figura. Arta eroticã din lupanaria lãsa o impresie falsã de lux, prin bogãţia imaginilor, este o construcţie esteticã ce vrea sã anuleze realitatea mizerã din casa de toleranţã prin apelul la simboluri elitiste. Asta pe lângã rolul strict practic de a înzestra cleintul cu un material stimulent pânã îi vine rândul. Dincolo de a însemna doar pornografie, imaginile contribuiau la naşterea unei fantezii hedoniste similare realitãţii pe care clienţii o credeau la ordinea zilei în casele bogaţilor. Dar şi la acumularea de venituri mai mari.

În ceea ce priveşte sectorul privat, Casa di Vettii iese în evidenţã, deşi nu este una dintre cele mai mari din complexul arheologic. Ansamblurile decorative ale acesteia cuprind o întreagã pleiadã de aluzii la cultura aristocratã, culturã din care proprietarii casei nu au fãcut parte de la bun început. Intrarea în Casa di Vettii ar fi surprins orice oaspete, pentru cã aici îl gãsim drept paznic pe Priapus. Zeitatea cu falus imens pe care şi-l cântãreşte folosind un sac mare cu bani pedepsea furtul sau deochiul prin viol. Simbolismul figurii sale relaxate, cu haine extravagante şi potenţã impresionantã duce cu gândul la ideea de bogãţie exacerbatã. Pe Priapus îl mai gãsim şi în peristylum, unde de data aceasta falusul funcţioneazã ca gurã de scurgere a apei în fântânã. Iarãsi un simbol al opulenţei. O altã zonã interesantã a casei este camera bucãtarului, personaj apreciat în cercurile înalte pentru cã asigura calitatea banchetelor. Aici avem trei imagini care înfãţişeazã acte sexuale similare celor dintr-un bordel situat la micã distanţã de villa. Mai plauzibilã decât varianta cu uzanţa camerei ca loc destinat plãcerilor (fiind vorba de un personaj de rang inferior totuşi) este varianta darului oferit de proprietari pentru a-l stimula vizual.

O altã casã interesantã este Casa di Centenarii, una dintre cele mai bine pãstrate dupã erupţie, foarte ofertantã din punctul de vedere al reprezentãrilor erotice. O descoperire recentã sfideazã tentativa de a considera imaginile doar un act artistic sau de amuzament. Existã aici un dispozitiv folosit pentru a expune “operele”, argument pentru instrumentalizarea lor ca, sã zicem, surse de inspiraţie pentru raporturi sexuale reale. La intrarea în atrium sunt şase cubiculi aliniate şi pe vest şi pe est. In camera cea mai estica se observã o micã uşã pãtratã, prea micã pentru a fi folositã ca fereastrã sau orificiu pentru pasarea vreunui obiect. Camera abundã în imagisticã eroticã. Singura funcţie ce ar putea fi atribuitã orificiului este aceea de suport pentru imaginile erotice, care se inserau în perete. Fenomenul caracterizeazã şi alte locaţii, cum ar fi casa lui Menandru. Pozele, realizate din material perisabil, cel mai probabil sugerau diverse poziţii, şi erau şi uşor de schimbat din camera alãturatã. Dispozitive de acest gen demonstreazã cã elitele dispuneau de resurse suficiente pentru a-şi amenaja propriul lupanarium, unde se bucurau din plin de momentele intime, departe de condiţiile mizere din bordelurile rezervate celor mai puţin înstãriţi.

Imaginile profund erotice de la Pompeii nu pot fi judecate în termenii unei lipse acute de repere morale, pentru cã pentru romani actul sexual şi reprezentãrile sale artistice aveau conotaţii culturale pozitive, însemnând totodatã şi o apropiere de naturã, o venerare a corpului uman în toatã plenitudinea sa. Explicite sau nu, imaginile nu se reduc pur şi simplu la exemplificãri de promiscuitate, ele fãcând parte totodatã din moştenirea esteticã a anticilor.

Recomandãri:

Clarke, John R. Looking at Lovemaking:Constructions of Sexuality in Roman Art 100 B.C.A.D. 250., Berkeley, University of California Press;

Edwards, Catharine. The Politics of Immorality in Ancient Rome, New York, Cambridge University Press, 1993;

Grant, Michael. Cities of Vesuvius:Pompeii and Herculaneum, New York, The Macmillan Company, 1971.

Kiefer, Otto. Sexual Life in Ancient Rom, .London, Abby Library, 1971.

""