Autor 3003 vizualizări


Ramura de cercetare şi dezvoltare din cadrul CIA a reuşit să asigure buna desfăşurare a operaţiunilor clandestine lansate de agenţia de spionaj americană. Noile tehnologii de spionaj au oferit SUA un avantaj strategic în timpul Războiului Rece.Experţii tehnici din CIA au jucat un rol central în dezvoltarea avionului de spionaj U-2  şi a sateliţilor militari de spionaj. 

Echipa tehnică a CIA

Ramura de inovaţie tehnică a CIA îşi are începutul în anul 1951, atunci când apare Technical Services Staff(Personalul de servicii tehnice). Dacă iniţial echipa de cercetători din CIA era compusă din doar 50 de tehnicieni, prin demersurile directorului CIA, Allen Dulles(care a fost în înfruntea CIA din 1953 până în 1961), ea va ajunge să fie organizată într-un birou în al cărui componenţă intrau câteva sute de ingineri, artizani, oameni de ştiinţă, psihologi, artişti, tipografi şi experţi tehnici.

Extinderea activităţii TSS(Technical Services Staff) va atrage reorganizarea sa, în 1960, într-o nouă structură de cercetare şi dezvoltare a CIA denumită  Technical Services Division (Divizia de servicii tehnice).

Cele trei personaje-cheie ale TSD(Technical Services Division) au fost Seymour Russell, Sidney Gotllieb, Richard Krueger.

Pentru Seymour Russell, numirea la  şefia TSD, în august 1962, nu a reprezentat o mare satisfacţie. Obiectivul profesional al ambiţiosului ofiţer de operaţiuni Russel de la Serviciul Clandestin al CIA era să ajungă şef de operaţiuni pentru Europa Occidentală sau chiar Director-adjunct în Biroul de Planificări a CIA, având în vedere succesul său realizat în poziţia de ofiţer de caz şi de şef de staţie.

Din echipa lui Russell făceau parte şi adjuncţii săi, doctorul Sidney Gottlieb şi  Richard Krueger.

De profesie chimist, Gottlieb era cunoscut în interiorul agenţiei pentru dirijarea unora dintre cele mai sensibile experimente medicale din programul MKULTRA. Înainte de a intra în  CIA, în 1951, Gottlieb a fost funcţionar în Departamentul Agriculturii şi profesor la Universitatea din  Maryland. După ce a condus grupul de chimişti din TSS, timp de şase ani la mijlocul anilor ’50, a fost trimis într-o misiune în  Germania pe o perioadă de 2 ani. La întoarcerea sa în Washington, în 1959, este numit şef al programului de Cercetare şi Dezvoltare din TSS. În 1966, Gottlieb îl înlocuieşte pe Russell la şefia TSD.

Cât despre Richard  Kruger, se ştie că pe postul său de tehnician pe care l-a ocupat în tinereţe, se îngrijea de montarea microfoanelor secrete  din biroul lui Dulles. Kruger a participat ulterior la progamul de dezvoltare a avionului de spionaj U-2 şi a instalaţiilor de radar.

După ce este înfiinţat Directoratul de Cercetare a CIA, TSD a mai fost folosit doar pentru a sprijini operaţiunile externe ale CIA, cu 20% din personal relocat în bazele străine ale CIA. Rolul principal al specialiştilor de la TSD era să repare aparatura defectată din dotarea ofiţerilor de operaţiuni a CIA. Cu toate acestea, de multe ori evaluarea aparaturii de spionaj  de către experţii din TSD nu era văzută ca una strict necesară de către ofiţerii de operaţiuni. Atât avansul ştiinţific din anii’60 cât şi conducerea exercitată de Russell şi doctorul Gottlieb au fost necesare pentru ca tehnologia şi operaţiunile să devină interdependente.

În doar 4 ani, echipa formată din Russell, Gottlieb şi Kruger au reuşit să  transforme TSD, făcând-o să joace un rol major în orice operaţiune semnificativă lansată de CIA. Totuşi dincolo de tehnologie,   echipa lui Russell se confrunta şi cu politica agenţiei. Experţii tehnici erau foarte rar informaţi de detaliile şi scopul operaţiunilor cărora le ofereau suport tehnic. Compartimentarea din interiorul agenţiei de spionaj americane, bloca  toate informaţiile celor cărora nu le era absolut necesar să le cunoască. Russell şi Gottlieb au înţeles că principala cauză ale acestei politici este divizarea care se face în interiorul agenţiei, unde ofiţerii de operaţiuni erau întotdeauna starurile, iar experţii tehnici nişte indivizi de ale căror servicii se puteau dispensa. Conducerea din TSD a reuşit în cele din urmă să creeze o relaţie de colaborare între cele două grupuri, un aspect critic pentru succesul operaţiunilor agenţiei. Atât Russell cât şi Gottlieb au văzut un viitor pentru înalta tehnologie dezvoltată de inginerii din TSD. Tehnologia sateliţilor şi importanţa lor în misiunile de recunoaştere au demonstrat prestigiul TSD. Pentru a a sprijini agenţia americană de informaţii, TSD au dezvoltat  o mulţime de camere speciale de supraveghere, echipamente de comunicaţii, dispozitive de disimulare şi aparatură contra supravegherii. Noile tehnologii erau absolut necesare CIA, mai ales în misiunile din spaţiul sovietic. La progresul tehnic din anii ’60, a contribuit şi George Saxe, care imediat ce îşi obţine diploma de inginer în 1951 este şi recrutat în divizia tehnică a agenţiei. Dar CIA nu l-a recrutat pe Saxe pentru că era inginer, ci datorită faptului că a participat la acţiuni paramilitare sub acoperire menite să prevină o invazie sovietică a Europei Occidentale(la începutul anilor ’50 se credea în cercurile de securitate americane faptul că Armata Roşie va trece Rinul). Felul în care a plănuit într-un mod impersonal  comunicaţiile sub acoperire ale staţiei CIA din Moscova (considerată de risc maxim), i-a adus recunoaşterea.

Metode originale de a ascunde mesaje

Având la bază  tehnica plasării unui colet într-un loc sigur de la care ulterior agentul de legătură CIA venea să-l ridice, experţii TSD plasaţi în Moscova ascundeau imagini în spatele unor vederi turistice de pe cărţile poştale ruseşti. George Saxe a scris pentru agenţii de operaţiuni, instrucţiunile acestei metode de intercalare a imaginilor pe o rolă de film . Imaginile erau reconstituite în laboratoarele TSD cu ajutorul  unor echipamente care scoteau tipărituri de cea mai bună calitate.  Sub această metodă, CIA a reuşit să transmită schiţe tehnice ale rachetelor sovietice. Ideile puse în aplicare de Saxe făceau în sfârşit posibile operaţiunile CIA pe teritoriul URSS . S-a demonstrat în acelaşi timp şi cât de relevantă este activitatea TSD. George Saxe a fost printre primii ofiţeri de caz a CIA care au fost interesaţi de implementarea unor tehnologii noi în operaţiunile clandestine.

A trimite bani unui agent în arii cu prohibiţie, era o altă problemă pentru care s-a apelat la TSD. Securitatea sovietică verifica orice transfer de sume mari de bani. Pentru a nu trezi suspiciuni, tehnicienii CIA au  combinat îndesarea sumelor mari de bani  în folii, cu tehnica de ambalare în vid  ce putea comprima sute de bancnote într-o singură rolă. Aşa au ajuns să se transfere pe ascuns milioane de ruble. Rola cu bani era îndesată în interiorul unei cărămide sau a unui obiect cu aspect de piatră .Se secţiona obiectul, se realiza o cavitate, se indesau banii şi se lipea la loc. Coletul era plasat într-un loc sigur, la care ulterior venea agentul care trebuia să-l primească. Agenţii nu se întâlneau niciodată faţă în faţă.

În ceea ce priveşte distrugerea unor documente pentru a nu cădea în mâinile inamicului, ramura tehnică a OSS (predecesorul CIA) inventase încă din 1944, caietul cu autocombustie.

În imaginea de mai sus este containerul tip rocă folosit de CIA, care datează de la începutul anilor’ 70, în care se ascundeau instrucţiuni, camere de supraveghere sau bani.

O altă metodă de a ascunde diferite obiecte, era în interiorul  unui flacon cu spumă de ras Burma Shave, o tehnică folosită prin anii’60.

O schimbare în tehnologia de spionaj

Evoluţia lentă a tehnologiei de spionaj din anii’60 a fost până la urmă pusă în umbră de apariţia avioanelor de spionaj U-2 şi a sateliţilor  Corona care au început să furnizeze noi informaţii spectaculoase încă de la primele  misiuni.

Numirea lui James Schlesinger, în funcţia de director CIA în februarie 1973, a dus la reorganizarea întregii agenţii americane. TSD a fost reorganizat şi a primit un nou nume:Office of Technical Service(OTS).  Era o perioadă de mari tulburări în interiorul agenţiei având în vedere că scandalul Watergate(ascultări ilegale de convorbiri de către Administraţia Nixon)era în plină desfăşurare.

Chiar dacă Washingtonul era preocupat de scandaluri politice, tehnologia a continuat să evolueze. Cercetătorii americani au pus bazele digitale ale ARPANET, o reţea de calculatoare din cadrul  Departamentului Apărării, care s-a extins discret într-un sistem de comunicaţii, ce va evolua în două decenii către Internet. Pentru OTS , era o nouă oportunitate de a integra noile tehnologii din sectorul privat  în tehnica de spionaj.

Tranzistorii care au revoluţionat supravegherea audio cu un deceniu înainte , începeau să fie înlocuiţi de microcip-uri. Apariţia copiatoarelor Xerox i-a scutit pe cei de la OTS de munca depusă în fotografiere, developare şi tipărire a documentelor.

OTS  a început să ascundă aparate foto  cu dimensiuni foarte mici  în obiecte personale care nu erau de obicei verificate cu atenţie de agenţii de securitate atunci când se intra în edificiile cu pază strictă(stilouri, ceasuri, brichete sau brelocuri). Aşa apare minusculul aparat foto denumit T-100. Dintre cei mai cunoscuţi utilizatori ai acestui dispozitiv foto era şi spionul Alexandr Ogorodnik, diplomat sovietic recrutat de CIA în 1973, cunoscut cu numele de cod Trigon. El a fost antrenat să fotografieze documente cu T-100.  O a doua generaţie de aparate foto subminiaturizate erau T-50, folosite deasemnea în antrenamentul lui Ogorodnik. În 1975 CIA îl pune în legătură cu Martha Peterson, care trebuia să acţioneze ca şi cum ar fi fost ofiţerul lui de caz. Cei doi nu s-au întâlnit niciodată, comunicând informaţiile doar prin colete plasate în diferite locuri ale Moscovei. Ogorodnikov a fost trădat de un agent de informaţii ceh care l-a denunţat la KGB, iar Martha Peterson a fost arestată de  agenţii sovietici în timp ce plasa un colet la piciorul podului feroviar Krasnolujskii, de peste râul Moscova.

Schema aparatului foto  subminiaturizat, T-100, ascuns în stilouri sau brichete.

KGB a aflat cât de avansată este tehnologia de spionaj a CIA , atunci când 1974 a descoperit nişte senzori de teren camuflaţi în cioturi de copac situaţi  în apropierea unei baze aeriene.

Un dispozitiv de interceptare  denumit  SRR-100, inventat de OTS, permitea interceptarea transmisiunilor echipelor de filaj al KGB şi a le corela cu mişcările agenţilor CIA din zonă.Având căşti de introdus în urechi la dispozitivul SRR-100(un lucru inedit pentru începutul anilor ’70), spionii americanii puteau să asculte transmisiunile echipelor de urmărire ale KGB. Problema era că aceste căşti nu erau suficient de mici încât să nu atragă atenţia pe stradă. OTS a rezolvat problema prin crearea unor urechi de silicon care mascau căştile din urechi.

Se părea că tehnologia de spionaj sovietică din anii’70 începea să rămână în urma celei americane . Nikolai Iemohonov, cel care se ocupa de ramura de dezvoltare tehnologică din KGB, a fost chemat de directorul Andropov pentru a fi mustrat, datorită proastelor rezultate în dezvoltarea de noi tehnologii de spionaj. Tehnica audio din dotarea KGB era învechită şi nu  putea fi folosită cu succes în operaţiuni clandestine. Ofiţerul KGB, Victor Ciercaşin recunoştea deasemenea  avantajul tehnic pe care îl avea CIA, prin dispozitivele de ascultare puse la dispoziţie de OTS.

Contramăsura luată de KGB, a fost introducerea dispozitivului de interceptare cu numele de cod Magic. Dispozitivul KGB putea detecta un tranzistor sau un circuit integrat într-un aparat de ascultare clandestin care putea fi şi oprit.

La mijlocul anilor’80, nevoia agenţilor CIA de a efectua apeluri telefonice ascunse, a dus la crearea de către OTS a unui sistem de telefonie clandestină, care împrumuta numerele de telefon ale unor abonaţi străini, cărora le încărca nesemnificativ factura telefonică. Astfel adevăratul apelant îşi pierdea urma.

O altă invenţie a OTS este şi stiloul-pistol Stinger, cu un singur foc(calibru.22), eficace la distanţă mică.

OTS a dezvoltat deasemenea şi microfoane speciale de contact, denumite „accelerometre”, care detectau vibraţiile unei conversaţii dintr-o cameră sau mişcarea dincolo de un perete gros de 45 de cm.  Pentru a profita de această tehnică, ofiţerii de operaţiuni au fost dotaţi de OTS cu o trusă de ascultare numită “motel kit”(o cutie cu microfoane de contact, adeziv pentru pereţi, amplificator de buzunar , magnetofon pentru înregistrare, căşti pentru urechi).

Un alt dispozitiv de ascultare dotat cu antenă şi receptor, era ascuns sub forma unei pipe . Dispozitivul de ascultare permitea ofiţerului de operaţiuni detectarea comunicaţiilor radio ostile.

Una dintre primele încercări a OTS de a crea o dronă, a avut ca rezultat realizarea în 1976 a unui drone în miniatură numită Insectothopter(în forma unei libelule).

Impactul tehnologiei de spionaj CIA asupra desfăşurări Războiului Rece

Pentru a contracara potenţialele ameninţări sovietice, tehnologia de spionaj dezvoltată de OTS şi predecesoarele sale(TSS, TSD) s-a dovedit a fi vitală.Avansul rapid al tehnologiei americane a oferit agenţiei de spionaj CIA, un avantaj strategic important în faţa KGB-ului, care pentru a ţine pasul cu evoluţia aparaturii de spionaj a fost nevoit să cheltuie din ce în ce mai mult . 

 

Bibliografie

Robert Wallace, H. Keith Melton, Henry R. Schlesinger,  Spycraft:The Secret History of the CIA's Spytechs, from Communism to Al-Qaeda , Ed.Penguin Group, New York, 2008.

Melton, H. Keith, CIA Special Weapons &Equipment:Spy Devices of the Cold War, Ed. Sterling Pub Co Inc, New York, 1993.

 

""