Armata română vitează, dar nepregătită fizic?

Anul 1913 a însemnat folosirea paşnicei biciclete pentru scopuri militare – companiile de ciclişti au fost însărcinate cu transmiterea ordinelor între corpurile de armată. Aviaţia era considerată pe atunci drept o disciplină sportivă – astfel că o mare parte dintre fiii de boieri ce îşi permiteau un avion pentru „sport” s-au pus la dispoziţia armatei, efectuând raiduri de recunoaştere şi aruncând manifeste deasupra Sofiei. Dar acestea au fost mai degrabă excepţii într-o campanie în care limitele, prejudecăţile şi slaba răspândire a culturii fizice din Vechiul Regat au fost dezvăluite brutal de realităţile cotidiene.

Scriindu-şi amintirile despre Primul Război Mondial, generalul N. Tătăranu caracteriza campania de la sud de Dunăre, din vara anului 1913, drept „o manevră mai grea”. D.C. Chiţoiu, un învăţător de ţară dintr-un sat apropiat de Bucureşti, vorbea despre „un război fără de război” dintr-o „vară pierdută” pentru agricultori. Într-adevăr, în 1913, armata română a luptat puţin – dar a mărşăluit mult, în condiţii grele şi nepregătită din punct de vedere fizic. Epidemia de holeră declanşată către finalul campaniei a adăugat noi probleme la cele deja existente, evidente încă dinainte de trecerea Dunării.

Istoria pregătirii fizice a armatei române – istoria unei absenţe

Campania din 1913 a generat o bogată literatură memorialistică. Politicieni liberali şi conservatori, militari de carieră, învăţători de ţară, medici sau avocaţi rezervişti, preoţi detaşaţi pe lângă armata de operaţii şi-au aşternut pe hârtie impresiile despre concentrare, marşul către Bulgaria, relaţiile cu populaţia de acolo şi întoarcerea acasă. Comun acestor memorii cu autori cu origini şi poziţii sociale diferite este elogiul la adresa mobilizării armatei şi trecerii Dunării. Din toate aceste scrieri transpar însă şi problemele cotidiene cu care s-au confruntat ostaşii români atunci:echipamentul s-a dovedit prea greu, hrana, insuficientă, iar măsurile de igienă, întărite din cauza epidemiei întâlnite în satele din Bulgaria.

Istoria pregătirii fizice a armatei române nu apare ca o temă principală a acestor scrieri, ea fiind, mai degrabă, istoria unei absenţe. Niciun autor nu a descris înviorarea de dimineaţă, exerciţiile de manevră sau vreo activitate cu specific sportiv întreprinsă în timpul liber. Muzica şi jocurile populare însă par să fi însoţit armata română la sud de Dunăre.

Numărul tinerilor respinşi de la recrutare din motive medicale, foarte mare

Societatea românească de la începutul secolului trecut nu era insensibilă la ideea de cultură fizică. Existau deja asociaţii sportive, publicaţii de profil, societăţi şi serbări gimnastice. Educaţia fizică (sau gimnastica) erau prevăzută ca materie şcolară încă din legea învăţământului adoptată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Nici pregătirea premilitară nu lipsea din programa liceelor de băieţi din mediul urban, dar se mărginea la mişcări de paradă cu arme de lemn şi lecţii teoretice. Disciplinele sportive începeau să capteze atenţia tineretului urban, tot mai atras de tenis, patinaj, ciclism şi, timid, chiar şi de fotbal. Pe ansamblu, cultura fizică era într-un stadiu incipient, în ciuda iniţiativelor şi discursurilor ce subliniau necesitatea acesteia. Numărul „sportivilor” era redus şi limitat la mediile urbane, cu precădere la Bucureşti.

O prejudecată domina societatea românească. Aceasta era legată de capacitatea fizică a ţăranilor. Se considera că munca fizică specifică vieţii la ţară făcea ca exerciţiile gimnastice şi sporturile să nu fie utile decât celor care trăiau la oraş. Totuşi, datele obţinute de anchetele sociale confirmau semnalele de alarmă ce ajunseseră până la cele mai înalte poziţii de comandă ale armatei:numărul tinerilor respinşi de la recrutare din cauza vizitei medicale era foarte mare. În termenii epocii aceştia erau etichetaţi drept „slăbănogi”. Practic, sănătatea precară şi capacitatea de rezistenţă la efort erau văzute de către şefii armatei ca o problemă la fel de mare ca şi cea a analfabetismului general din lumea satului.

În ciuda carenţelor de pregătire şcolară şi fizică, tânărul ţăran, uneori tată de familie, cu o viaţă normată în principal de agricultor, rămânea temelia armatei. Aceşti ţărani câştigaseră totuşi Războiul de Independenţă, iar victoria lor, mult cântată de poeţi, nu făcea decât să distragă atenţia opiniei publice de la marile probleme despre care am vorbit mai sus. Serviciul militar propriu-zis nu rezolvase aceste carenţe. Instrucţia de front propriu-zisă, cu o evidentă componentă de educaţie fizică, nu privilegia exerciţiile gimnastice în sine. Din contră, mai ales după 1907, se punea un accent deosebit pe pregătirea morală, politică şi naţională a ostaşilor, prin cântece, dansuri, piese de teatru şi conferinţe despre istoria şi obiectivele politice ale statului român.

O confruntare militară directă cu armata bulgară ar fi fost o tragedie

Mobilizarea din iunie 1913 a fost primită cu mare entuziasm, iar planurile de concentrare şi de trecere a Dunării au fost executate cu precizie. În timpul marşurilor executate până la Dunăre (unele regimente au fost mobilizate în sudul Moldovei, mergând, până la Corabia, atât cu trenul, cât şi pe jos), căldura şi apoi ploile de vară au îngreunat viaţa ostaşilor obligaţi să ducă în spate raniţa, armamentul şi muniţiile fără a fi fost obişnuiţi cu o asemenea greutate şi un asemenea ritm. Probleme mai mari au început atunci când armata română a început să se confrunte, în Bulgaria, cu lipsa corturilor pentru taberele de noapte, cu cantitatea scăzută şi calitatea proastă a hranei şi mai ales cu epidemia de holeră.

Neîntâmpinând rezistenţa solidă a armatei bulgare, angajată în lupte cu Serbia, Muntenegru, Grecia şi Imperiul Otoman, armata română s-a mişcat repede, încercând să ajungă direct la Sofia. Bucătăriile de campanie nu au reuşit să ţină ritmul cu înaintarea trupelor. Au fost zile în care soldaţii au cumpărat sau rechiziţionat hrană de la populaţia bulgară. Hrana proastă şi lipsa rezervelor de apă (suplinite adesea prin consumul de fructe nespălate) s-au suprapus peste surmenajul pricinuit de zecile de kilometri mărşăluiţi zilnic şi pentru care ostaşii români, în mod evident, nu erau pregătiţi decât cel mult moral.

În aceste condiţii, atât ofiţerii de carieră, cât şi rezerviştii au lăsat să se înţeleagă faptul că o confruntare militară directă cu armata bulgară ar fi fost o adevărată tragedie pentru o armată plecată la război deja neantrenată fizic, prost hrănită şi afectată de holeră. Scriitorul Mihail Sadoveanu şi medicul M. Manicatide sunt doar cele mai cunoscute voci care au subliniat acest lucru.

Deşi bine pregătită, campania din 1913 a lăsat să se vadă felul în care viaţa în armată putea fi afectată de problemele din civilie – precum lipsa cotidiană de exerciţiu fizic, nesuplinit în niciun fel de munca obişnuită.

Mai citeşte: 

Aromânii, abandonaţi de România după cel de Al Doilea Război Balcanic

Al Doilea Război Balcanic şi iluzia succesului diplomatic şi militar al României

Primul examen:Aviaţia Militară Română în Al Doilea Război Balcanic

Al Doilea Război Balcanic:Un preludiu victorios, dar nefast pentru România, al Marelui Război

Un dialog al surzilor:Relaţiile bulgaro-române în ajunul celui de-Al Doilea Război Balcanic