Autor 32735 vizualizări


Tipuri de războaie

Existau mai multe tipuri de războaie. În primul rând exista războiul de cucerire. Prin el se urmărea transformarea unor regiuni în provincie romană sau într-un stat clientelar subordonat. De obicei romanii asediau şi atacau capitala statului, iar predarea acesteia aducea cu sine cucerirea sau subordonarea statului în totalitate. Alt tip de război era cel realizat pentru reprimarea unei rebeliuni şi avea loc atunci când un popor aflat sub stăpânire romană se revolta. Prin astfel de intervenţii armate, romanii aduceau din nou sub ascultare poporul în cauză.

Nu trebuie ingnorate însă nici expediţiile punitive. Ele aveau loc împotriva unor popoare sau triburi care aduceau daune imperiului (de exemplu realizau incursiuni de jaf în interiorul imperiului). Scopul expediţiilor punitive era acela de a îi face pe duşmani să se teamă de puterea romană şi să înceteze acţiunile lor supărătoare. Mai erau întreprinse acţiuni militare ca răspuns la atacuri sau invazii străine. Prin astfel de provocări, forţele ostile urmăreau anumite interese. Romanii însă doreau să le înfrângă şi să obţină eliminarea pericolului care pătrunsese în imperiu.[1]

Victoriile şi înfrângerile

Srategia romană era să pună presiune mare asupra inamicului pentru a-l determina să renunţe la luptă. Metoda de luptă a romanilor era una agresivă prin care încercau să consume forţa de luptă a duşmanilor şi să îl determine să capituleze. De aceea de multe ori obţineau victoria prin stăruinţa lor şi prin agresivitatea constantă. Victoriile aveau drept consecinţă ori încorporarea inamicilor în imperiu, ori transformarea lor în aliaţi supuşi, sau o ultimă variantă în care îi determinau să nu mai hărţuiască imperiul prin incursiuni de jaf. Erau şi unele cazuri în care victoria venea ca o chestiune de a recupera onoarea şi mândria pierdute în înfrângerile anterioare.

Formaţiuni şi tactici de luptă

 Izvoarele oferă puţine informaţii legate de tacticile de luptă şi de formaţiunile romanilor. Formaţia de luptă era dictată în parte de factori practici. Numai soldaţii din primul rând şi din al doilea puteau să-şi folosească armele de luptă. Rolul rândurilor din spate era în special psihologic. Asfel formaţiunea de luptă romană speria şi împresiona duşmanii. În special romanii s-au folosit de-a lungul timpului de tipuri de organizare a soldaţilior în legiuni, trupe auxiliare, centurii, manipule. Faimoasă în luptă rămâne formaţiunea testudo (ţestoasa) prin care soldaţii romani aveau posibilitatea de a se apăra de suliţe, săgeţi, pietre aruncate de inamici în ambuscade şi de alte proiectile.

Echipamentul de război şi metode de atac

Cele mai multe informaţii despre echipamentul infanteriei le deţinem de la Polybios. El descrie în opera sa echipamentul de război pe baza propriilor observaţii. Acesta consta în scut, coif, platoşă, cnemide, pilum (suliţă) şi sabia spaniola (gladius). Acestea sunt cele mai importante piese din echipamentul unui soldat. Erau mai multe metode de atac. Prin înfometare, şiretenie sau prin luarea cu asalt, romanii determinau pe duşmanii lor să cedeze. De asemenea în bătălii ei foloseau artilerie uşoară pe câmpul de luptă, (de exemplu carrobaliste). Maşinile de luptă romane erau de două tipuri:cu un braţ şi cu două braţe. Artileriştii proveneau din cohorte şi nu formau o unitate separată.[2]

Tactica de asediu a romanilor

Asediile erau realizate cu mari eforturi şi erau considerate de obicei mari realizări ale împăraţilor. Atacarea cetăţlor era foarte dificilă, iar apărarea avea mai multe avantaje decât cei care asediau. Armata romană profesionistă va reuşi să schimbe acest echilibru de forţe. De regulă romanii aveau capacitatea să cucerească orice loc fortificat. Faptul că armata romană s-a dovedit o profesionistă în războiul de asediu i-a dat un avantaj foarte mare în faţa tuturor inamicilor săi.[3]

În consecinţă, armata romană a fost una dintre cele mai competente din antichitate. Ea s-a bazat în primul rând pe oameni bine pregătiţi, apoi pe mijloace tehnice, tactice şi strategice bine gândite. Agresivitatea şi perseverenţa cu care urmărea să câştige i-a adus numeroase victorii şi un renume care a dăinuit de-a lungul istoriei. De aceea, studierea armatei romane este un lucru folositor şi plăcut totodată, iar informaţiile principale despre aceasta ar trebui să se regăsească în cultura noastră generală.

 

 


[1] Adrian, Goldsworthy, Totul despre armata romană, Bucureşti, Editura Rao, 2003, pp. 164-165.

 

[2]Nick, Sekunda, Republican roman army, London, Read International Books Ltd.,  1998, pp. 5-11.

[3]Adrian Goldsworthy, op.cit. pp. 188-197.