Arhipelagul Gulag jpeg

Arhipelagul Gulag

Termenul de gulag a apărut prin compunere din abrevierea selectivă a numelui Direcţiei pentru reţeaua de lagăre şi colonii de muncă forţată din Uniunea Sovietică (Glavnoe Upravlenie Ispravitelno‑Trudovâh Lagherei, „lagăre de munci corecţionale” înlocuind „lagărele de concentrare”, odată cu amplificarea sistemului, din 1930). Funcţionarea teroristă şi criminală a acestui sistem concentraţionar devine treptat una dintre cele mai sinistre forme de represiune din istoria omenirii.

Colectivizarea, industrializarea, eliminarea duşmanilor de clasă, epurările ideologice, proletarizarea ţăranilor, foametea contribuie la aprovizionarea cu victime a teritoriului morţii, desfăşurat în regiuni inospitaliere şi în condiţii de lipsuri înspăimântătoare. Etapele se succed rapid:de la câteva zeci de mii de deţinuţi, la preluarea puterii de către bolşevici (1918), Gulagul ajunge la sute de mii de internaţi şi apoi, la milioane, când deportările de popoare (coreeni, germani, calmuci, ceceni‑inguşi, turci, greci, armeni…), în Siberia, în Kazahstan, în Uzbekistan, în Kirghizia, şi de ţărani avuţi (culaci) intră în procedură de urgenţă sub pretextul luptei de clasă. Obiectivele economice agravează condiţiile de supravieţuire, bolile fac ravagii, iar GPU (fosta temută CEKA) şi NKVD (Comisariatul poporului pentru Afacerile Interne) desăvârşesc teroarea. În Gulag, moartea este un fapt banal, iar supravieţuirea ‑ o formă de eroism cotidian.

Războiul mondial impune o dinamică nouă. Din perimetrul morţii sunt recrutaţi soldaţi şi deţinuţi pentru munci foarte grele (construcţii de şosele, căi ferate, aerodromuri, defrişări, în minerit şi în industria metalurgică).

După conflict (1946), represiunea revine în forţă. Gulagul se umple din nou cu prizonieri de război, cu deportaţi, cu persoane acuzate de colaborare cu fasciştii, sau de activitate antisovietică. Muncile umilitoare şi epuizante, mortale, sunt determinante pentru construirea de oraşe noi, pentru săparea de canale, pentru construcţia de căi ferate, de combinate, de exploatări miniere, de drumuri etc. În spaţiul de infern al Gulagului, chiar dacă paza şi delaţiunea acţionează diabolic, rezistenţa înregistrează evadări, greve ale foamei, revolte încheiate tragic.

După moartea lui Stalin (5 martie 1953), lichidarea Gulagului se produce în anii de „dezgheţ” care au urmat, păstrând o atribuţie distinctă:„El avea o funcţie esenţial penitenciară, dublată de un rol politic represiv, care nu mai viza masa populaţiei, ci o pătură restrânsă de dizidenţi şi de suspecţi de naţionalism.” (Jean Jacques Marie,  Gulagul).

În 1973, apare, la Paris, cartea „Arhipelagul Gulag” a lui Alexandr Soljeniţîn şi lumea se cutremură de copleşitoarea mărturie a scriitorului disident:„El a demonstrat că, împotriva tezei hruşcioviste potrivit căreia represiunea stalinistă era o abatere de la viziunea leninistă a socialismului, în realitate, încă de la începuturile sale, aşadar încă din timpul lui Lenin, regimul sovietic a avut o natură represivă şi că originile Gulagului urcau în faza de început a puterii sovietice.” (Florin Constantiniu, Postfaţă la „Gulagul” de J. J. Marie). Deşi unele cifre ale numărului de victime ale Gulagului sunt controversate în estimările unor analize, ele rămân halucinante, de ordinul zecilor de milioane.

„Arhipelagul Gulag” este nume metaforic în definirea unui spaţiu al recluziunii, al suferinţei copleşitoare, al terorii permanente şi al exterminării sistematice, în care drepturile omului sunt noţiuni inexistente.

Theodor Parapiru,  Expresii celebre. „Arhipelagul Gulag”,  în AXIS LIBRI An II, nr.5,   decembrie 2009

sursa: http://istoriiregasite.wordpress.com/2013/01/25/arhipelagul-gulag/